Feb 16, 2017

Posted by in ESEU

Dan TOMULEŢ – Metanaraţiune şi intoleranţă

Mulţi gînditorii contemporani nu dispun, în mod conştient, de un fel unitar de a vedea lucrurile şi se arată chiar refractari faţă de o astfel de perspectivă, pe care au ajuns să o considere drept un neajuns al modernităţii. Se preferă fărîmiţarea ideatică, în detrimentul integralităţii; un fel de nominalism etic, politic şi social, adesea derutant. Unul dintre motivele invocate, cum se poate constata în cazul lui Lyotard sau al teologiilor eliberării, este neîncrederea în metanaraţiuni,despre care se afirmă că ar marginaliza minorităţile, transformîndu-se astfel în surse ale opresiunii. Se caută în felul acesta, după toate aparenţele, o soluţie la problema radicalismului şi a intoleranţei majorităţii, prin anularea cauzelor acestora, respectiv a metanaraţiunii şi a convingerilor metanarative.

În pofida acestor lucruri, aş îndrăzni totuşi să afirm, cu spaima de rigoare, pe care orice afirmaţie are darul să o inspire, că o astfel de încercare, pe lîngă faptul că nu rezolvă problema pe care pretinde că o abordează, produce pagube incalculabil mai mari. În primul rînd, nu metanaraţiunea sau convingerile metanarative sînt responsabile de intoleranţa şi opresiunea cuiva. În al doilea rînd, chiar dacă s-ar face vinovate de astfel de consecinţe, convingerile metanarative nu pot fi eliminate decît împreună cu întreaga gîndire. În sfîrşit, absenţa ideilor integratoare nu este mai străină de intoleranţă decît prezenţa lor, pentru că disoluţia intelectuală creează în om o nelinişte mult mai gravă decît prezenţa formelor intelectuale.

Motivul pentru care metanaraţiunea este învinovăţită de consecinţe aversive ţine de faptul că intoleranţa nejustificată a făcut adesea apel la ea. Conştiinţa morală a omului, oricît de diluată ar fi ea, pretinde din partea făptuitorilor o justificare moral-teoretică a acţiunilor lor. Justificarea nu este însă acelaşi lucru cu cauza. Motivele intoleranţei nejustificate sînt de ordin psihologic, economic, social sau politic, adică de ordin practic, nu de ordin teoretic. Ocultarea raportului dintre justificarea posterioară şi cauza anterioară a unui fapt a făcut ca instrumentului să i se atribuie crimă făptuită de utilizatorul său. Totuşi, după cum bine se ştie, nici o armă nu a fost vreodată şi nu poate fi vreodată acuzată de crimă, iar confiscarea armelor nu elimină actele de violenţă. Aceleaşi judecăţi trebuie aplicate şi instrumentelor intelectuale, ca nu cumva să cădem în capcană încercării de a elimina o sumă de acte frauduloase prin spulberarea şi mai frauduloasă a unor mijloace în sine inocente şi folositoare.

Există, desigur, intoleranţă justificată; şi anume, intoleranţa faţă de răutate şi neadevăr. Putem, fără îndoială, să discutăm cu pasiune despre validitatea criteriilor morale şi a celor cognitive. Ar fi, probabil, un exerciţiu speculativ interesant. Între timp, aş îndrăzni totuşi să cred că puţini sînt cei care şi-ar dori să trăiască într-o societate care ia în serios relativitatea sau inexistenţa unor astfel de criterii, pe care ei înşişi o propun. Oricine ştie că toleranţa faţă de minciună şi răutate este reversul intoleranţei faţă de adevăr şi bunătate. În consecinţă, pseudo-soluţiile relativiste nu ne scapă de intoleranţă, ci doar îi schimbă sensul.

Cea mai strînsă legătură dintre idee şi intoleranţă se întîlneşte în cazul celor lipsiţi de educaţie şi nefamiliari cu lumea ideilor. Un astfel de om va privi, desigur, cu teamă şi duşmănie pe semenul său care gîndeşte altfel. Ignorantul se ataşează pînă la identificare de puţinele idei care-l populează şi interpretează orice dizidenţă ca pe un atac la persoană. Soluţia la problema puţinătăţii ideilor din mintea unora nu stă totuşi în eliminarea convingerilor şi a ideilor din mintea celor care le au din abundenţă, ci în aprofundarea, dezvoltarea şi răspîndirea lor. Nu cred că putem răspundem problemei ignoranţei, prin universalizarea ei. Dimpotrivă, maturizarea gîndirii este cea care conduce la aprecierea diversităţii şi la înţelegerea valorii sale pentru propria dezvoltare. Fără îndoială, o astfel de soluţie include, printre altele, înţelegerea naturii perspectivale a adevărului discursiv şi ideea că dezvoltarea proprie, nu impunerea formelor proprii asupra altora, constituie rostul ultim al existenţei omeneşti. Adevărul discursiv este perspectival în sensul că orice formulare a sa rămîne mereu perfectibilă şi că orice om care se aşează pe poziţiile determinate de asumpţiile altuia va vedea acelaşi adevăr pe care-l vede persoana respectivă, discuţia nefiind decît încercarea de a-l aduce pe interlocutor pe poziţia determinată de asumpţiile acceptate de vorbitor. Aceasta nu înseamnă că orice poziţie este la fel de bună ca oricare alta, dată fiind posibilitatea perfectibilităţii cunoaşterii şi a perfectibilităţii personale, rolul dialogului devenind astfel evident. Adevărul absolut al unui lucru, în schimb, se confundă cu fiinţa lucrului respectiv şi nu trece niciodată în discurs în totalitatea sa. În consecinţă, adevărul absolut este apofatic, în timp ce adevărul discursiv rămîne perspectival.

Dincolo de ignoranţă, intoleranţa şi răutatea, în general, îşi au originea în viciile umane: în lăcomie, mîndrie şi poftă de putere, nicidecum în convingerile integrative. Dacă fiecare ar face binele, aşa cum îl înţelege el în sinceritatea conştiinţei lui, am ajunge destul de repede să trăim în armonie, cu avantaje pentru toată lumea. Opresiunea vine din faptul că nu facem binele, nu din faptul că avem convingeri metanarative. La urma urmei, nu filosofii au fost cei care s-au grăbit să oprime, ci cei care au lăcomit la putere şi faimă şi care, într-adevăr, s-au ascuns adesea în spatele unor metanaraţiuni.

După cum ştim, aversiunea faţă de metanaraţiune se întemeiază pe critica gîndirii metafizice şi pe absolutizarea istoricităţii omului. În esenţă, nu este vorba decît despre vechiul scepticism, costumat acum în haina istoriei, fără să se înţeleagă faptul elementar că nicio explicaţie, nici măcar cea sceptică, nu poate face abstracţie de ideea adevărului; pentru că de ce ar vrea cineva să vorbească, dacă nu cu intenţia de a spune adevărul? Scepticismul este auto-contradictoriu şi la fel sînt toate formele sale. Sceptic cu adevărat nu este decît cel care renunţă la gîndire; şi aceasta, în condiţiile în care cel care continuă să gîndească ar avea totuşi îndreptăţirea să o facă. În versiunea sa istoricistă, scepticismul nu pare să priceapă că nu putem înţelege mişcarea, fie ea şi istorică, decît de pe poziţiile unei stabilităţi istorice. Mişcarea şi repausul sînt înţelese împreună sau nu sînt înţelese deloc. Nu putem absolutiza o latură în defavoarea celeilalte. Absolutizarea relativităţii este la fel de absurdă pe cît de contradictorie este expresia care o denumeşte.

Să ne imaginăm totuşi că vinovată de răutatea omenească este convingerea metanarativă. Cu ce am putea-o înlocui? Ce putem pune în locul unei perspective de ansamblu asupra lucrurilor, dat fiind faptul că, aşa cum aflăm din scrierile lui Lonergan[1], integrarea informaţiilor disparate este actul esenţial al gîndirii? Orice descoperire şi orice înţelegere implică un moment integrativ. Eliminarea metanaraţiunii, aşadar,atrage după sine eliminarea oricărei naraţiuni, pentru că orice idee este un universal, iar mintea omului nu poate fi redusă la un mintal al particularelor, dominat de imaginaţie, decît prin întoarcerea la animalitate. O idee, oricît de specifică şi restrînsă, este prin ea însăşi un întreg care se face vinovat de toate păcatele atribuite metanaraţiunii. Aşadar, ceea ce ni se propune de fapt este noţiunea subversivă a egalizării browniene a întregii culturi universale, care nu este altceva decît un gen atroce de nihilism schizoid. Glasul care vorbeşte prin intermediul acestei atitudini nu este cel al toleranţei, ci aparţine neantului. Ni se propune pacea morţii culturii, moartea termică a universului ideilor şi liniştea cimitirului eidetic.

În acelaşi timp, nu am realizat, se pare, că forma conţine în însăşi pozitivitate ei negaţia tuturor celorlalte forme, deschizîndu-se în acelaşi timp spre ele. Ceea ce ne lipseşte nu este haosul negării formei, ci înţelegerea deschiderii lor unele faţă de altele, fără ca prin aceasta identitatea să le fie anulată, lucru imposibil de realizat în absenţa metanaraţiuni. Problema nu constă în faptul că un om vede lucrurile altfel decît semenul său, aşa cum ni se sugerează cu tot mai puţină fineţe, ci în confundarea perspectivei proprii cu adevărul absolut şi în neînţelegerea realităţii că limitarea umană se aplică, în măsuri diferite, oricui. Fără îndoială, după cum am văzut deja, unele perspective şi idei sînt mai bune decît altele, însă de lucrul acesta ne dăm seama în urma dialogului şi prin verificarea utilităţii ideilor respective pentru propria noastră creştere în fiinţă, nu prin acte de violenţă fizică sau verbală. Astfel, dacă, după cum ni se spune, anihilarea culturală a cuiva nu este de dorit, cum ar putea fi de dorit anihilarea culturală a tuturor, prin egalizarea valorică şi din condei a oricăror perspective? Trebuie să înţelegem că diversitatea metanaraţiunilor este un lucru pozitiv şi că egalizarea lor valorică este un lucru negativ. Faptul de a ne recunoaşte limitele este un act de maturitate; numai la grădiniţă toţi copiii primesc premiu. Trebuie, aşadar, să dialogăm, nu cu scopul de a impune altora propriile noastre forme, ci cu scopul de a le propune, lăsînd fiecăruia libertatea să decidă pentru sine, în vederea dezvoltării sale umane personale.

Ni se spune adesea că fieful fanaticilor se ascunde în ierarhizarea valorică a perspectivelor şi aşa este, însă numai la modul justificării, nu la modul cauzării. Aşadar, pentru eliminarea fanatismului trebuie identificate mijloace mai puţin păguboase decît anihilarea culturală a omului. La urma urmei, fanatici la fel de fanatici ca oricare alţi fanatici se află şi în rîndurile celor care vor transformarea spectrului culorilor într-o amestecătură cenuşie. În sfîrşit, ce garanţii avem că fanaticii vor dispare, în condiţiile haosului cultural? S-a dovedit vreodată casa de nebuni mai fertilă social decît o gospodărie bine organizată, în care fiecare îşi are locul său? S-ar putea ca locul pe care-l ocupăm în această structură să nu ne convină în întregime, însă de lucrul acesta nu se face întotdeauna vinovată ordinea, ci de cele mai multe ori propria noastră neputinţă. Problemele din lume nu dispar pentru refuzăm claritatea cu privire la ele. Dacă distrugem ordinea gîndirii şi a lucrurilor, nu vom da oare naştere unor fanatici complet nebuni? Cel puţin, în prezent ei se revendică de la anumite idei şi pot fi abordaţi cît de cît pe filiera acestora. În condiţiile absenţei formelor şi a justificărilor ideatice, pe ce filieră vor putea fi ei abordaţi?

Nu ideea este responsabilă de răutatea omului, ci mai degrabă lipsa ei,ideea avînd funcţii organizatoare şi calmante. Aşadar, ceea ce animă şi pulsează în această aversiune faţă de ordinea şi valoarea culturii nu este gîndul paşnic al toleranţei,ci atracţia morbidă spre suicid a unei culturi în descompunere; şi nu mă refer aici la cultura creştină, ci la pseudo-cultura care a încercat să o înlocuiască. Acesta este un război, nu doar împotriva adevărului, ci împotriva ideii de adevăr. Viaţa este privită ca o boală, de care omul trebuie vindecat prin administrarea medicamentului morţii. Este ideea unor minţi complet diluate, a unor suflete în întregime uscate, ultra slabe şi incapabile să se raporteze bărbăteşte la aventura existenţei. Cine altcineva ar încerca să înlocuiască acţiunea cu mişcarea browniană şi vigoarea cu căldicismul?

Negarea diversităţii şi a ierarhiei valorice a formelor culturale, care dau sens existenţei umane, este echivalentă cu negarea libertăţii şi constituie o jignire ontologică adusă omului. Omul autentic este scos în afara legii şi privat de dreptul la propria sa persoană, un fapt care produce convulsii şi crimă. Urmîndu-l pe Dostoievski, trebuie să înţelegem că paradisul terestru, chiar în varianta lui căldicică, nu este decît o bufonerie tragică, un naufragiu al sufletelor ameţite de vinul diluat al unui romantism de liceu. Imperativul moral, pe care Kant îl separă de transcendent, eşuează lamentabil în neputinţă şi dezorientare. Am ajuns astfel la superficialitatea omului societăţii de consum, care nici măcar nu realizează că în dosul civilizaţiei lui de hîrtie creponată rînjeşte gura fără dinţi a neantului. Cei care percept cît de cît lucrurile, nu par să aibă nici ei o soluţie la îndemînă, ci preferă să îngroaşe rîndurile gînditorilor lamentării, atitudine îndreptăţită pînă la un punct, dincolo de care devine însă lamentabilă. Am urmărit halucinaţia progresului pînă în hăţişurile neantului, fără să înţelegem că adevăratul progres este în sus, nu înainte.

Aşadar, pentru a întrezări cît de cît o soluţie, trebuie să înţelegem că transcendenţa binelui este impusă de însăşi imanenţa răului şi că revelaţia religioasă a răului originar se opune iluziei umaniste a inocenţei tuturor. În încheiere, aşadar, să uităm cuvintele lui Jacques Maritain, care spunea că „pierderea sau slăbirea spiritului metafizic reprezintă o pagubă incalculabilă pentru ordinea generală a inteligenţei şi a treburilor omeneşti.”[2]

[1] Lonergan, Bernard J. F. Insight: A Study of Human Understanding (San Francisco: Harper & Row, Publishers, 1978) p. x.

[2] Jacques Maritain, The Degrees of Knowledge (New York: Charles Scribner’s Sons, 1959), p. 59.

Revista indexata EBSCO