Feb 16, 2017

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Arca poetică a lui Ioan Alexandru sau La ce bun poetul în „vremea scorburii”

Motto: „O graniţă se păzeşte sau cu un corp de armată sau cu statuia unui poet legată de inimile tuturor” (Octavian Goga, „Monumentul lui Eminescu”, Precursori)

 

În momentul de faţă, istoriografia literaturii române contemporane a canonizat existenţa a jumătate de poet pe nume Ioan Alexandru. Cu a doua jumătate din Ioan Alexandru, istoria literară nu ştie ce să facă.[1] Am rămas, ca şi în cazul înţelegerii perioadei 1945-1989, cu jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop, cu imaginea deformată în retrovizoare de bâlci a scriitorului şi epocii lui. Şi asta pentru că Ioan Alexandru e prea masiv şi poliform pentru a încăpea cu uşurinţă în micile cutiuţe de plexiglas în care ideologii contemporani expun, pentru uzul „tinerilor frumoşi”, trecutul nostru. Prin urmare, în muzeul imaginarului colectiv, grijuliii custozi de astăzi au pus la loc de cinste doar exponatele de mici dimensiuni, pitice. Şi holograme. Uriaşii sau „dinozaurii”, cum li se spune mai modern, fiind expuşi doar fragmentar, eliptic: un femur sau o falcă în vitrină, restul anatomiei în debarale necăutate de nimeni. Astfel, din opera lui Ioan Alexandru, critica literară de mainstream se încăpăţânează să reţină doar prima etapă, „modernistă”, alcătuită din volumele Cum să vă spun (1964), Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966) şi Vămile pustiei (1969). Cea de a doua etapă a parcursului poetic al lui Ioan Alexandru, jalonată de volumele Imnele Bucuriei (1973), Imnele Transilvaniei (1978), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele Iubirii (1983), Imnele Putnei (1985) şi Imnele Maramureşului (1988), e considerată „naţionalistă, anti-modernă şi antiestetică” şi, ca atare, stearpă. Poetul pare a se fi pierdut undeva în „pustia” volumului din 1969, de unde a revenit, în anii ’70, un doppelgänger protocronist al cărui suflu versificator nu reuşea să mascheze lipsa de inspiraţie a poetului şi a regimului „naţional-comunist” pe care, chipurile, îl slujea vinovat-discursiv.

De fapt, parcurgerea volumelor lui Ioan Alexandru în succesiunea lor ne arată un poet care nu a sărăcit, ci şi-a multiplicat şi aprofundat modalităţile poetice. În primele volume, Ioan Alexandru se înfăţişa cititorilor mai ales ca unul dintre poeţii-multitudine, la modă atunci din pricina influenţei poeziei sovietice, dar existând deja în canonul poeziei româneşti şi universale aşa cum o dovedesc poezia unor Octavian Goga, Aron Cotruş sau Walt Whitman. Pe parcurs (vezi Vămile pustiei) Alexandru ajunge să stăpânească şi formula expresionismului/existenţialismului poetic. Eugen Simion aşază lirica expresionistă a lui Ioan Alexandru sub zodia poeziei lui Blaga şi Georg Trakl, proaspăt recuperaţi editorial la mijlocul anilor ’60. Acestei influenţe poetice, stilistice, rezultat al întâlnirii cu doi mari poeţi, i-aş căuta şi un mobil existenţial care l-ar fi putut predispune pe Ioan Alexandru la sensibilitate faţă de un anumit tip de existenţialism poetic. Poeziile din Vămile pustiei (1969) îmi amintesc de Ted Hughes, care în 1966-69 scria şi în 1970 publica formidabilul volum Crow: from the Life and Songs of the Crow, un ciclu de poeme mitico-expresioniste influenţate de teologia folclorică şi, conform mărturisirii lui Ted Hughes, de poezia est-europeană a unor Miroslav Holub, Zbigniew Herbert, Janos Pilinszky sau Vasko Popa. Aceşti poeţi, scria Hughes, puşi în faţa unor atrocităţi care au definit secolul XX, au reuşit să se ridice, matur, până la înălţimea concepţiei unui univers vitreg (“managed to grow up to a view of the unaccommodated universe”) păstrându-şi umanitatea intactă.[2] Cu alte cuvinte, expresionismul lui Ted Hughes îşi avea rădăcinile poetice în modul în care poeţi est-europeni metabolizaseră poetic ororile (două războaie mondiale, regimuri totalitare de stânga sau de dreapta) primei jumătăţi a secolului al douăzecilea.

Dacă Ted Hughes unea în acelaşi volum mitul cu oroarea, reacţia mitologizant-imnografică a lui Alexandru a venit după constatarea din Vămile pustiei. Şi a venit printr-o accentuare a lirismului (eminescian-arghezian) pe de o parte (cea de a treia modalitate poetică a lui Alexandru) şi prin recursul la imnul elino-bizantin, la înţelegerea şi regenerarea poetică a lumii de tip răsăritean (a patra modalitate). Vămile pustiei reprezintă epuizarea modalităţii egotismului liric la Ioan Alexandru. La capătul poetului-personaj  se află „pustia”, adică „existenţa” în sine, fără de însuşiri, nedeterminată, care nu poate fi cunoscută prin nimic şi care dă naştere unei poetici apofatice greu de abordat în termeni laici. E un blocaj poetic, dar şi un moment de întunecată luciditate care – prin recunoaşterea fragilităţii esenţiale a fiinţei noastre, care nu poate fi singură, până la capăt, univers poetic – propulsează poezia lui Ioan Alexandru într-o nouă etapă. În această etapă, poetul dispare ca personaj lăsând loc unor volume sinaxar, punerii în pagină a comunităţii naţional-liturgice. „Rostul scriitorului este mult mai adânc decât de-a fi reprezentantul eului său”, avea să scrie Ioan Alexandru în anii ’70.[3] Poezia acestei a doua etape este una născută din „metafizica fiinţei parţiale”,[4] a fiinţei conştiente că nu îşi poate ajunge sieşi, că are nevoie de comuniune. Ioan Alexandru rămâne un poet-multitudine, doar că „multitudinea” nu e fără chip, ca în imnografia comunistă, ci un sinaxar, o biserică, o comuniune liturgică a celor de faţă cu cei trecuţi şi viitori, cu neamul adică.

Această turnură a fost posibilă pentru că, încă din primele volume, Ioan Alexandru nu a fost un poet-multitudine anonimă, un poet-massă, ci poetul unei comunităţi aşezate, al unui sat, al unor aşezări şi ţinuturi care constituie o ţară. În epoca debutului lui Ioan Alexandru, Maria Banuş scria în „Schiţe pentru un autoportret” din volumul Torentul (1959): „‘În cimitirul satului, spun unii,/ Bătrânii-mi dorm, precum dormeau sub sciţi.’/ Eu n-am habar pe unde-mi sunt străbunii,/ Meşteşugari umili şi hăituiţi”.[5] Ioan Alexandru se număra tocmai printre aceia care ştiau unde îi dorm bătrânii. Pentru el, satul e o expresie a comuniunii organice cu strămoşii care s-au jertfit tocmai pentru apărarea acelei comunităţi perpetuând astfel comuniunea celor de faţă cu toţi cei trecuţi şi viitori.  Dacă Ioan Alexandru are, la debut, ceva din vitalismul patetic al „mărului de lângă drum şi fără gard” al lui Mihai Beniuc (care i-a şi prefaţat lui Alexandru primul volum), generozitatea sa poetică devălmaşă e mai autentică decât a multor poeţi oficiali ai epocii şi, dintru bun început, nu pare a fi de sorginte marxistă. Alexandru nu îmbrăţişează panteismul socialist, nu se contopeşte cu edificarea comunismului asemeni lui George Dan, de exemplu, care scria: „Mă dărui tuturor pietrelor şi metalelor,/ mă dărui tuturor ierburilor şi copacilor./ mă dărui tuturor lucrurilor şi fiinţelor,/ dar mai presus de acestea -/ mă dărui întreg tuturor oamenilor muncii/ şi tuturor uneltelor lor/ cu care taie pietrele şi topesc metalele,/ cosesc firele de iarbă şi retează copacii”.[6] Sensibilitatea lui Alexandru e una de om al locului, al unei culturi locale sau – prin extensie – naţionale care îi consolidează identitatea, nu de poet al procesului revoluţionar în care îşi pierde identitatea. Personajul poet-multitudine al lui Alexandru nu e un trecător, un activist de partid nomad, aşa cum e cel descris entuziasmat de Nina Cassian: „Şi trece în zori prin comună, aşa cum va trece/ cândva, prin Comună – el, omul Partidului,/ răspunzător cu recolta şi cu alianţa [citeşte „colectivizarea”, n. M.P.],/ cu traiul cel bun, cu morala, cu cifre de plan…”.[7] Personajul poet-multitudine al lui Ioan Alexandru nu e niciodată responsabil cu „fericirea” nimănui, iar comunităţile pe care le exprimă sau întruchipează el sunt mai degrabă autonome, trăind nu conform „prevederilor din statut”, ci în continuitatea rânduielii lor seculare. E adevărat că şi lui Ioan Alexandru îi suflă uneori în pânze obligatoriul entuziasm al epocii. În „Autoportret”, poetul ne anunţă că „Ioan Alexandru din nou entuziasmat/ Citeşte la cenacluri o mie de poeme”, dar risipirea impusă de talentul lui, ubicuitatea combustibil-poetică nu duce la subţiere ontologică şi anemie identitară tocmai din cauza contactului neîntrerupt cu originile, cu strămoşii.

În volumul Cum să vă spun, discursivitatea egotistă din „Autoportret” e urmată imediat de patetismul liturgic-comunitar din „Sfârşitul războiului” şi „Monumentul”. În „Sfârşitul războiului”, războiul lasă moştenire sătenilor infirmităţi, copii orfani, case ruinate, femei ucise, „turnul fără clopote”, cai morţi şi un întreg cortegiu de nenorociri apocaliptice. După acest testament funest, războiul „şi-a dat sufletul fără lumânare”, ca un paria.  Sătenii, într-un act de exorcizare colectivă, au dus războiul „la marginea pădurii”, unde i-au dat foc: „Vântul a spulberat cenuşa în toate zările./ Arborii cu căciulile-n cap toată noaptea/ Au blestemat a rugăciune”. În lumea poetică a lui Ioan Alexandru, el, poetul, poate citi entuziasmat mii de versuri la cenacluri, dar existenţa e dominată de ritualuri colective, de simbioza creştino-folclorică a rânduielii care ţine laolaltă lumea socială şi articulează înţelegerea realităţii văzute şi nevăzute. Această rânduială face din brazi şi păltinaşi nu doar mioritici nuntaşi, ci şi şamani cu căciulile în cap descântând răul comunitar. În „Monumentul”, întreaga viaţă a satului se desfăşoară la umbra monumentului din inima satului ridicat din banii sătenilor în memoria morţilor din Primul şi Al Doilea Război Mondial. Jocul copiilor, taifasul bătrânilor, cochetăria fetelor, ba chiar şi propaganda colhoznică au loc la umbra acestui pomelnic în piatră aşezat în miezul satului: „Preşedintele gospodăriei, pe cea mai înaltă/ Treaptă a lui, ţine cuvântări: ‘dragi oameni,/ Niciun spic pierdut’ – într-un cuvânt/ Lumea toată ţine cont de prezenţa celor căzuţi,/ Ca şi cum ei nu ar fi morţi,/ Ci s-ar fi întors cu adevărat în mijlocul satului/ De pe câmpul de luptă”. Viaţa satului se toarce în jurul monumentului, veritabilă vatră simbolică a comunităţii de care până şi autorităţile comuniste erau silite a ţine seama.

Aşadar, poezia lui Ioan Alexandru şi-a purtat bătrânii cu ea încă de la primul volum şi evoluţia lui înspre poezia Imnelor nu denotă o schimbare radicală de univers poetic, ci doar schimbarea de cheie poetică pentru a putea duce până la ultimele lor consecinţe temele începuturilor. Pentru a se putea întoarce acasă, poetul trebuie să dea ocol întregii lumi al cărei locuitor este, adică lumii răsăritene. Tocmai de aceea, este esenţial de remarcat că primul poet, cel de până în 1969, iubit de critica literară aşa-zis pro-occidental-anticomunist-estetizantă a scris poezii dedicate partidului pe care „protocronistul” Ioan Alexandru nu le-a mai produs: Imnele nu conţin vreo poezie dedicată Partidului Comunist sau orânduirii socialiste. Faza radical anticomunistă a lui Alexandru e tocmai cea combătută de anticomuniştii estetizanţi în numele unei paradigme poetice expresionist-existenţialiste care, după cum ne arată istoria literaturii române sau a culturii europene contemporane în general, a putut, de fapt, să coabiteze cu socialismul. Imnele însă, prin tematica naţional-liturgică, creştină, operau o decomunizare ad hoc a poeziei româneşti. Pentru a înţelege aceste volume, trebuie recitită eseistica lui Ioan Alexandru, care a lăsat doar două volume de eseuri, Iubirea de Patrie (Cluj-Napoca: Dacia, 1978) şi Iubirea de Patrie II (Bucureşti: Editura Eminescu, 1985).[8] Pentru un spirit atât de avid de cultură ca Ioan Alexandru, e puţin. Ceea ce înseamnă că tot ce a metabolizat cultural a fost exprimat poetic. Dar mai înseamnă şi că volumele de eseuri cuprind indicii preţioase pentru înţelegerea operei poetice, ele constituind nu o altă faţetă a scriitorului, ci blocnotesuri ale poetului Ioan Alexandru. Vastele cicluri de Imne din perioada 1973-1988 şi Patria rotunjită sau întregită de ele îşi au temeiurile desluşite în aceste blocnotesuri, scrise între-un limbaj de extracţie patristică şi tributar înţelegerii heideggeriene a poeziei şi presocraticilor: „Luaţi în braţe cărţoaiele acestui mare imnograf Romanos Melodul care se  revarsă şi el ca Bach la nesfârşit. Luaţi-l pe Pindar dacă vreţi mai degrabă, cu cele 13 cărţoaie de imnuri pierdute care erau cărţi de cult. Luaţi-l pe Efrem Sirul cu cele douăzeci de papirusuri pierite în Pustii. Luaţi Psalmii şi Imnurile lui Simeon şi luaţi nesfârşitele cânturi ale tragicilor. Unde să mă îndrept şi câţi să chem pe lume din vremi ca să numesc marea bucurie a imnului, sănătatea şi frumuseţea şi adevărata creaţie. Patria trebuie slăvită în fiecare ungher al ei pentru că de pe stâncile ei începe ascensiunea adevărată. Pentru fiecare munte, fiecare cetate şi sat, fiecare loc de închinare – un Imn, un Imn care anunţă călătoria, care deschide văzduhul, care cosmicizează, care umple de etern strâmtul vas al patriei terestre.”[9]

Pentru Ioan Alexandru, patria este casa părintească, o comunitate de iubire familială şi de „dialog în Triadă” între părinţi şi fiu: „Maica este ca o transparenţă, cu o icoană a fiului, ca un văzduh sacru dintre părinte şi fiu. Această iubire dintre părinte şi fiu prin maică, această întâlnire comunitară între tată şi fiu prin maică, această transparenţă, comunitatea curată şi tainică între tată şi fiu la sânul maicii se numeşte Patrie”.[10] Poezia este tocmai „expresia fericirii omului în comunitate” cu alţi locuitori ai Patriei.[11] Or, această „fericire” este rodul „statorniciei”, al „integrării în fiinţa autohtonă, în plasma organică a locului”.[12] Poezia e, ca la Heidegger, locuirea întru adevăr. Poetul are rolul de a aşeza un popor „în mătcile lui”, acolo unde se poate bucura de „tihna” „pleromei fără sfârşit” specifică „popoarelor aşezate”.[13] Pentru Ioan Alexandru, nefericirea lui Mihail Eminescu, de care vorbea atât de mult critica marxistă a epocii, nu avea nimic de a face cu lupta de clasă, ci cu faptul că nu găsea în contemporaneitate „făpturi pe măsura tradiţiei”.[14] Literatura modernă e una a alienării în măsura în care, notează Alexandru, îşi are originea în „ignorarea locului în care eşti aşezat să te hotărniceşti”, în spiritul „apatrid” şi deci autopustiitor.[15] Poetul poate scăpa de nefericire, alienare şi sterilitate prin „truda” pe cărţile înaintaşilor. Şi asta pentru că orice operă literară e în acelaşi timp una sapienţială, şi înţelepciunea nu se obţine decât prin asimilarea vieţii de către adevăr, din trăirea adevărului, care nu e unul individual, ci comunitar: „Ideea că scriitorul  poate fi oricum, important fiind scrisul său, este una falsă. Ieşită din minţi ce n-au înţeles niciodată îndeajuns ce-i cu povestea graiului. Fiinţa scriitorului şi scrisul său sunt una. Nu poate izvorâ o operă majoră decât dintr-un fel de vieţuire major. Nu poate împlini scrisul tău rost educativ în societate decât atunci când fiinţa ta experiază însăşi pe pielea proprie tăria severă a legilor morale cărora trebuie să te supui întru viaţă. Or, a împlini legea morală în fiinţa proprie cere muncă. Trebuie să-ţi convingi spiritul de aceasta, şi se cer argumente şi argumente puternice nu găseşti decât la marii înaintaşi, şi cunoaşterea înaintaşilor cere trudă multă, căci nu toţi au scris pe româneşte”.[16] Această trudă face din poet nu un izolat, ci un „însingurat”, adică un om care îşi împlineşte lucrarea de a-şi adânci graiul din proprie iniţiativă, liber. Poetul e „însingurat” pentru că rostirea adevărului îl face liber şi deci îl apropie, ontologic, de fiecare om în parte.[17] Doar minciuna izolează, fisurează ontologic comuniunea creată de ospitalitatea întru adevăr a poetului.[18] Poeţii au menirea de a „dura, de-a păstra şi statornici duhul de origine, căldura de la început” a Patriei.[19] Pentru aceasta, poetul trebuie să aşeze în faţa compatrioţilor lui modul de viaţă (“felul de vieţuire”) al strămoşilor şi valorile pentru care s-au jertfit. Scopul e acela de a descătuşa energiile creatoare ale unui popor prin desfăşurarea pe o amplă scală poetică a integrităţii sale ontologice, identitare. Poetul trebuie să inspire compatrioţilor lui „dulceaţa” rămânerii în Patrie.[20] Şi face acest lucru sporind forţa graiului, adică a limbii care exprimă lucruri esenţiale, adevărurile locuirii unei anumite Patrii. Aria acelui adevăr exprimat de grai e Patria, matricea libertăţii unui neam: „Poeţii au menirea de-a declanşa forţele latente ale compatrioţilor lor astfel încât aceştia să devină la înălţimea străbunilor lor şi aceasta n-o pot face dacă nu sunt fiinţe istorice, iar dacă ei nu o fac, atunci compatrioţii lor se hrănesc din izvoare străine, îşi caută alte graiuri şi alte culturi din care să deprindă căldura, bucuria şi gustul unei patrii. Coeziunea lăuntrică, dintâiul unei patrii îl pot păstra poeţii, autonomia  spirituală a unei patrii în grai este menirea poeţilor de-a o păstra şi întări mereu”.[21]

Graiul este, la Ioan Alexandru, reuşita limbii de a exprima „plenar, cu nuanţările cele mai fine şi adâncimile cele mai insesizabile, realitatea fiinţării omului. Graiul este tezaurul cel mai de preţ al unei comunităţi”,[22] adică mediul nevăzut în care putem experia plenitudinea trecutului, prezentului şi viitorului naţiunii. „Limba trebuie să devină Rostire şi prin aceasta Grai, trup şi sânge, viaţa toposului, într-un anume topos”, poetul având datoria de a rămâne „acolo jos la originea elementelor lângă mătci, slujind fiecare element nou ce ia drumul vieţuirii”.[23] „Există Patrie numai acolo unde există un grai care rosteşte adevărul. Poetul este veghetorul acestei Patrii în care se rosteşte adevărul”, scrie Ioan Alexandru. Cu alte cuvinte, poetul este cel care, lucrând cu graiul, dă naştere ethosului şi eposului unui loc, dă naştere şi întreţine acel sistem de economie simbolică necesar oricărei comunităţi organice dornice să stea pe propriile picioare. Dacă satul e circumferinţa destoiniciei unei familii întemeietoare, a „unui om hotărât şi statornic să întemeieze o rânduială morală şi spirituală peste vremi”,[24] naţiunea e rezultatul rânduielii poietice instituite de poeţii profeţi, întemeietori şi păstrători.

Tocmai din această legătură între aşezarea omenească a satului şi statornicirea graiului provine şi tentaţia monografică a volumelor de Imne ale lui Alexandru, care pare a fi fost încurajat în acest sens şi de monografismul poetic al lui Goga, pe care Alexandru îl discută într-un foarte inspirat eseu despre „Arta poetică a lui Octavian Goga”. În 1933, în epoca monografismului social al lui Dimitri Gusti şi a şcolii sale, Goga mărturisea că „satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor”.[25] După cum remarca Ovidiu Papadima în studiul Neam, sat şi oraş în poezia lui Octavian Goga (1942), Goga îşi percepea neamul prin sat şi satul prin familie, familia având dublă semnificaţie, atât de univers de ordine domestică, de ochi de tihnă, de matcă a însingurării de felul celei invocate de Ioan Alexandru, cât şi de „dilatare” în cazul în care familia era una extinsă la nivelul unuia sau mai multor sate şi se confunda astfel cu ordinea cosmică.[26] Prin ramificaţiile ei, ordinea domestică devenea ordine cosmică şi universul domestic devenea unul mitic, de basm, cu răzăşi-împăraţi care ies în pridvor şi dau roată cu privirea cerului şi moşiei, adică, după cum spunea Nichita Stănescu, adevărului şi realului.[27]

 

[1] Pentru o fericită excepţie, vezi studiul lui Eugen Simion care introduce volumele Ioan Alexandru, Opere, ed. Alexandru Ruja (Bucureşti: Academia Română/ Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2015), 2 volume, I:v-cvii.

[2] Ted Hughes, Winter Pollen: Occasional Prose (Londra: Faber, 1994), 222.

[3] Alexandru, Iubirea de patrie, 34.

[4] Împrumut aici formula lui Carmelo Ottaviano, Metafizica fiinţei parţiale, trad. Nina Façon (Bucureşti: Casa Şcoalelor, 1944).

[5] Maria Banuş, ”Schiţe pentru un autoportret”, în Poezia română contemporană – culegere (Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1964), 222-223.

[6] George Dan, „Mă dărui tuturor…”, în Poezia română contemporană – culegere, 251. Dan a fost un scriitor interbelic trecut pe la Sburătorul dar convertit la tovărăşia de drum încă din primul volum, din 1949.

[7] Nina Cassian, „Scrisoare de dragoste (dintr-un sat dobrogean)”, în Poezia română contemporană – culegere, 328. Şi activistul lui Ion Brad era responsabil cu fericirea: „Ostaşul de rând al partidului mi se spune,/ Şi mi-i drag să aud,/ Sunt responsabil cu fericirea/ După prevederile din statut” („Responsabilul cu fericirea”, în Poezia română contemporană – culegere, 374).

[8] Restul prozei e cuprins în volumul memorialistic Bat Clopotele în Ardeal (1991) şi în volumul de publicistică post-comunistă Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluţie (1993). Albumul Luchian (1978) cuprinde un studiu introductiv. Mai există şi volumul lui Emil Şimăndan, poetul şi Revoluţia. Dialoguri cu Ioan Alexandru (1993).

[9] Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie II (Bucureşti: Editura Eminescu, 1985),  213.

[10] Ioan Alexandru, Iubirea de patrie. Jurnal de poet (Cluj-Napoca: Dacia, 1978), 9.

[11] Alexandru, Iubirea de patrie, 12.

[12] Alexandru, Iubirea de patrie, 13.

[13] Alexandru, Iubirea de patrie, 18.

[14] Alexandru, Iubirea de patrie, 14.

[15] Alexandru, Iubirea de patrie, 14. “Omul neintegrat într-o comunitate, în matca unei Patrii, n-are antene pentru această poezie a sărbătorii comunitare: cea mai adâncă lucrare a graiului omenesc îi scapă. Cântările arhaice colective din lumea semită sau lirismul coral elin, ca să nu mai vorbim de cele câteva zeci de mii de imne Bizantine şi Răsăritene, ne ocolesc, nu ni se deschid atâta vreme cât venim de unul singur din noaptea noastră individualistă către ele. Şi nu poate fi mai mare nenorocire pe pământ decât aceasta: să rămâi străin celui mai adânc Eveniment experiat de fiinţa omenească şi întrupat în cuvânt, devenit viaţă plenară extraordinară” (Alexandru, Iubirea de patrie, 59).

[16] Alexandru, Iubirea de patrie, 17.

[17] Alexandru, Iubirea de patrie, 19.

[18] ”Avem nevoie de cuvântul cuiva ca să ne întărim, de mărturisirea vie a unui om ca să ne punem pe picioare şi să putem lucra în cuvânt mai departe. De aici nevoia absolută de a se întâlni cu alt om, de-a povesti laolaltă. Cantemir vorbeşte despre ospitalitatea extraordinară a moldovenilor care stau cu masa pusă şi pândesc drumurile şi răscrucile doar-doar va trece un străin ca să-l invite în casa lor, să-l ospăteze şi să stea de vorbă, să se mărturisească unul altuia. Această întâlnire între oameni este originea templului. Pe această întâlnire, pe acest cort de aşteptare unde omul intră în comuniune cu celălalt, cu străinul bine venit, se ridică templul de la Mecca sau Mambre. Cărţile urmează după dialogul cu un om viu” (Alexandru, Iubirea de patrie, 61).

[19] Alexandru, Iubirea de patrie, 24.

[20] Alexandru, Iubirea de patrie, 73.

[21] Alexandru, Iubirea de patrie, 26.

[22] Alexandru, Iubirea de patrie, 206.

[23] Alexandru, Iubirea de patrie, 207.

[24] Alexandru, Iubirea de patrie, 27.

[25] Alexandru, Iubirea de patrie, 31.

[26] Ovidiu Papadima, “Neam, sat şi oraş în poezia lui Octavian Goga (II)”, Revista Fundaţiilor Regale IX:10 (1 octombrie 1942), p. 27. Ioan Alexandru scrie că drumul poeziei, al graiului, este ”din vatra şi căldura maicii, către acea austeritate comunitară, acel topos de foc, plai înalt, ţinut năicitor, unde se revelează atotputernicia unei Patrii, unde vieţuie şi bântuie duhul şi tăria strămoşilor părinţi. Drumul este de acasă spre ceilalţi, cei ce alcătuiesc realitatea nepieritoare a unei Patrii, de acasă spre originile tuturor, de la izvorul satului la izvorul universului” (Imne, Bucureşti: Editura Eminescu, 1975, 5-6).

[27] Nichita Stănescu, Amintiri din prezent (Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1985), 234.

 

Revista indexata EBSCO