Feb 16, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – În-dre(a)pta-rea lumii?

Se îndreaptă oare lumea spre dreptaci? Din cîte ştiu nu există un atare cuvînt în limba noastră: dreptaci, prin simetrie cu stîngaci, iar acesta da!, există, în sensul că unii sînt cam stîngaci. Şi deşi poate forma dreptaci nu există, a folosit-o forţînd limba Tudor Arghezi care, fiind întrebat inchizitorial: Ce ai căutat, maestre, la legionari?, ar fi răspuns spăşit, vinovat: Deh!, mi-am căutat şi eu dreptatea la dreptaci! De precizat că poetul nu a fost legionar, dar poate că va fi avut oarecari simpatii… De unde şi butada cu presupunerea că dreptatea ar fi la cei de dreapta. Numai la ei? Oricum, e semnificativ faptul că dacă a fi stîngaci este o expresie în uzul comun al limbii, în schimb a fi dreptaci e mai degrabă o anomalie lingvistică, poate pentru că starea naturală, comună celor mai mulţi dintre noi, este aceea de a fi dreptaci, în înţelesul folosiri preponderente a mîinii drepte, însă cînd vine vorba de ideologii, mai ales cele de stînga ne sînt familiare, în timp ce astăzi acele de dreapta mai degrabă nici nu există. Şi totuşi limba în autonomia ei spune multe! Dreapta, dreptate, îndreptarea lumii înspre ceea ce este drept! Amintesc toate acestea fiind în oarecare încurcătură de a găsi echivalent pentru franţuzescul droitisation. Pentru că tocmai citesc în colecţia Conversations pour demain lucrarea La droitisation du monde de François Cusset, Conversation avec Régis Meyran, Les éditions Textuel, 2016.

În faţa acestui cuvînt: droitisation, să nu ne lăsăm totuşi înşelaţi nici pentru o clipă măcar, pentru că în cartea franceză nu este vorba chiar deloc despre ideologia clasică a dreptei, ci avem de-a face mai degrabă cu o mistificare. Ne întîlnim aici cu faimoasa viclenie a raţiunii acţionînd altă dată în istorie, iar acum doar la nivelul etichetărilor ideologice. Ca să înţelegem scamatoria este necesar să ne amintim de amplul volum în care faimosul politolog Bernard-Henri Lévy, sub titlul Ce grand cadavre à la renverse (Grasset et Fasquelle, 2007), în tonurile cele mai clamoroase cu putinţă face o documentată expunere a eşecului radical suferit de stînga franceză, de comunismul din hexagon, cu toate nuanţele lui: stalinism, maoism, troţkism et eiusdem farinae. Dar din partea unuia dintre principalii comisari politici ai stîngii franceze nu recunoaşterea respectivei capitulări este importantă în contextul actual, cît faptul că în finalul pateticului său studiu celebrul BHL, cum este el identificat în ziare, dă o indicaţie de viitor, pledînd pentru un transfer al comilitonilor săi în rîndurile liberalismului, în fapt o revenire la matcă, la origini, în măsura în care nici nu există altă stîngă adevărată decît cea liberală. Iar acum iată că un alt intelectual francez, acest François Cusset, profesor universitar de studii americane şi care omite să-şi deconspire identitatea ideologică, însă duioşia cu care face referiri la ismele stîngii politice ne îngăduie să presupunem că aparţine şi el aceleiaşi familii, iată deci că după un deceniu de la respectivul apel salvator autorul recent îşi divulgă nemulţumirea că prin respectiva camuflare a extremiştilor în liberalism s-a ajuns prea departe, adică prea la dreapta. Înţelegem că alunecarea spre dreapta, “droitisaţionarea” lumii pusă în cauză, poate fi considerată astfel numai dacă privim lucrurile dinspre extrema stîngă. Pentru fanaticii aceştia tot jocul ideologic al lumii nici nu se întîmplă decît în interiorul stîngii, căci pentru ei dreapta adevărată nu există sau dacă cumva ar mai exista oarecari rămăşiţe ale ei ele sînt de ne luat în seamă, despre ele trebuie prohibită orice pomenire. Aşadar, cu toate că dreapta este amintită în mod indirect chiar şi în titlul cărţii, numai despre dreapta nu este aici vorba, ci exclusiv despre stînga şi numai în cuprinderea acesteia se fac aprecieri dacă ideile sînt insuficient mai de stînga, şi numai din acest punct de vedere se apreciază că ele au alunecat prea mult nu la dreapta, ci doar în direcţia unei presupuse drepte ideologice.

Adevărul este că ex-troţkiştii aceştia, camuflaţi astăzi în liberali, se cam sfiesc să-şi afirme identitatea ideologică. Procedează astfel poate sub presiunea unui subconştient vinovat pentru că de-a lungul timpului sub justificarea stîngii au fost comise totuşi prea multe crime. Cum şi este citat un clasic care ar fi afirmat că: “Pentru a se dezvolta, rădăcinile arborelui democratic au nevoie să curgă sîngele duşman.” Iată de ce ei nu au curajul să spună că nu sînt mulţumiţi de cît de la stînga sînt oamenii şi atunci doar deplîng faptul că respectivii, oameni pur şi simplu de stînga, sînt totuşi prea de dreapta. Rezultatul este mai degrabă o elegie sfîşietoare pentru o extrema stîngă muribundă, de a cărei ideologie lumii a început să-i cam fie ruşine chiar şi în această Franţă infestată de comunism. Poate că nu chiar toţi francezii sînt astfel, ci doar cel puţin intelectualitatea ei, în orice caz o bună parte a acesteia. Trăim astăzi, ne spune respectivul universitar, triumful capitalismului neoliberal pe cînd cuvîntul stînga, cu conotaţiile lui ideologice, nici măcar nu mai este folosit pentru că noi am intrat într-o eră cînd cuvîntul “stînga” (ghilimelele sînt ale autorului francez) devine inutil, obscur, embarrassant!, adică stînjenitor. În înţelesul că este cam ruşinos să fii de stînga, nu doar sub deghizament, ci în mod deschis, sfidînd bunul simţ, este cam compromiţător pînă chiar şi în Franţa de azi.

Conceptul acesta de liberalism, crede François Cusset, este atît de înglobator încît a ajuns în situaţia de a nu mai spune nimic sau în orice caz nu mare lucru. Universitarul francez se apropie de această accepţiune a cuvîntului atunci cînd face observaţia că se pune în termenul liberal-libertarian “cîte puţin din toate sosurile”, şi astfel el ajunge să denumească fenomene extrem de variate, de la libertarienii de extrema dreaptă din Statele Unite şi pînă la libertarii de extrema stîngă proveniţi din revoltele anului 1968 şi care au avut un destin semnificativ. E vorba de acei pletoşi, échevelés, care, pe cînd aveau optsprezece ani, în mai 1968 chemau pe străzile Parisului la înfăptuirea revoluţiei marxist-leniniste sau maoist-liberale, şi care douăzeci de ani mai tîrziu pot fi întîlniţi în fruntea mass-media sau a marilor bănci, ba chiar prin ministere şi pe băncile parlamentului. Lor le ia apărarea autorul nostru, indignat de  eventualitatea că ar putea fi numiţi ticăloşii Istoriei, salauds de l´Histoire. Ca această metamorfoză a revoluţionarilor în stînga de caviar, mascată sub etichete liberale, pentru ca ea să se producă au contribuit trei evenimente, două prăbuşiri: a Zidului din Berlin şi a Turnurilor gemene din New York, şi între ele destrămarea Uniunii Sovietice, pe care autorul nostru o apreciază ca fiind cu totul neaşteptată, a  été largement inattendu. Rezultatul a fost financiarizarea mondializantă şi deliberată a economiei. Capitalismul, care pînă mai ieri a fost unul familial, patrimonial, ba chiar şi de stat, adică un sistem de alianţe între instituţii şi rentieri, devine dintr-o dată unul preponderent acţionarial, pe care universitarul francez îl apreciază ca fiind cea mai nefastă dintre oligarhii. În acest context, sub presiunea unui anumit oportunism ideologic, se realizează o alianţă politică între economie, armată şi patrie, un conglomerat care exclude mişcările sociale anticapitaliste, făcîndu-le chiar imposibile în noul context mondial al luptelor cu terorismul.

Alte cîteva observaţii ale autorului francez sînt de luat în seamă. Astfel, cu apariţia internetului în ceea ce priveşte cunoaşterea alunecăm spre o abordare modulară, laterală, orizontală şi non exhaustivă: fiecare relaţie textuală trimite în permanenţă şi în mod aleatoriu la altă informaţie. Aceasta este de reţinut: că internetul lateralizează şi în consecinţă de-ierarhizează în mare măsură raporturile sociale, făcînd să fie învechite instanţele şi legitimările anterioare, îndeosebi în cîmpul cultural şi ştiinţific. Cum spunea chiar în titlul cărţii sale un ziarist american, pămîntul a devenit plat, ierarhiile nu doar că nu mai sînt posibile, ci această lateralizare a valorilor înseamnă şi o accentuată, chiar radicală relativizare a lor. Din această nouă situaţie decurg alte teribile consecinţe, precum faptul că vechea dihotomie care organiza producţia ştiinţei şi a limbajului dominant, cea care separa producătorii de consumatori, autorii de cititorii lor, devine caducă în cea mai mare măsură. Cîştigul în baza drepturilor de autor se fărîmiţează, dacă nu chiar dispare, iar figura artistului creator (Creator – ce termen descins din ceruri, din religii!) este în situaţia de a se evapora, de a se risipi, de a dispărea pur şi simplu lăsînd în loc un mic meseriaş bun la toate, bricoleur multicartes. Locul geniului pocnind de importanţa originalităţii operei sale este luat de un fel de DJ, “figură emblematică a culturii postmoderne”, un anonim mai degrabă nebun şi care trăieşte din amalgamarea lucrărilor celor care l-au precedat, adesea prin parodie doar, prin colaj şi prin tehnicitatea în exces.

Dar nu aceasta este problema, nu faptul că structurile piramidale ale prestigiilor în ideologie, în ştiinţe, în arte au fost dinamitate şi că noile arhitecturi ale lumii ne vor cuprinde pe toţi, de-a valma, fie genii ori neghiobi, ci faptul că domnul acesta, extrem de revoluţionar în politică, în ceea ce priveşte propria lui situaţie este cum nu se poate mai reacţionar, de parcă ar spune: să se schimbe la alţii primesc!, dar în ceea ce ne priveşte pe noi, ăştia de stînga, intelectualii, să nu se schimbe chiar nimic. Deşi ar putea măcar bănui că ceea ce în mod de neoprit schimbă internetul în societatea noastră, această fulminantă lateralizare a valorilor, va duce la cine ştie ce salt valoric al lumii. Sclerozarea în care zac destule dintre structurile omului ar cam fi timpul să fie spulberată. Dar această eventualitate nici François Cusset şi nici interlocutorul său nu o bănuiesc nici măcar pentru o clipă. Cu totul altceva le umblă lor prin cap!

Revoluţionari pînă în măduva oaselor, după modelul ideologic al secolului al XIX-lea, în luminile roşii ale căruia s-au format, ei nu visează decît un lucru: cum să schimbe lumea în care trăim. Iar aici intervine originalitatea lor, marea concesie a acestor troţkişti mascaţi în liberali: Changer le monde sans prendre le pouvoir! Să schimbi lumea fără a prelua puterea, adică exclusiv în mod subversiv. Precum Demonii lui Dostoievski acţionînd clandestin. Diavolul este mereu la lucru în istorie.

Este adevărat, de cîte ori spiritul, oricare spirit, se exprimă, el agresionează lumea, îi propune acesteia o interpretare, o opinie, dar de aici pînă la a avea ambiţia de a o schimba este cale lungă. Însă chiar aceasta este pretenţia respectivilor activişti feroce ai stîngii, îndeosebi ai extremei stîngi, se simt ei chemaţi, în numele unei ideologii, a unei religii, să ne salveze, să ne mîntuiască, să ne acorde cu forţa o viaţa mai bună, mai bună din punctul lor de vedere. Unei atari atitudini i-aş răspunde citînd dintr-un clasic francez: il faut cultiver notre jardin. Adică fiecare să fie lăsat în pace să-şi cultive propria grădină aşa cum crede el de cuviinţă! Ca ins trecut o viaţă întreagă prin experienţa comunismului real, prefer să nu mă mai înveţe nimeni cum să mi-o cultiv pe a mea.

Revista indexata EBSCO