Feb 16, 2017

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Vreme trece, vreme vine…

Vreme trece, vreme vine…

 

Şi a venit iarăşi vremea lui ianuarie eminescian, care a debutat, ca de atîtea alte ori, în Suceava Bucovinei, cu prelungiri spre Călineştii lui Cuparencu şi Sfînta Mănăstire Putna, de care se leagă nemijlocit existenţa Poetului. Manifestorile (lansări de cărţi şi reviste, premii acordate, momente artistice) s-au desfăşurat sub umbrela „Actualitatea lui Mihai Eminescu”, întru susţinerea cărora s-au înrolat critici literari de prestigiu (Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Radu Cernătescu), editorul Valentin Ajder, la chemarea poetei şi animatoarei culturale de mare anvergură Carmen Veronica Steiciuc.

Detractorii postdecembrişti ai lui Eminescu au decretat – fără drept de apel – caducitatea Poetului Naţional, iar semnatarii articolelor „Dilematice”, de tristă amintire, se bucură în continuare de generoasa „înţelegere” a confraţilor şi a cititorilor în general. Ceea ce nu ne face absolut deloc să subscriem inepţiilor vehiculate la un moment dat – sub ce influenţe, oare? – după cum şi mai recent am avut ocazia să asistăm cum „îşi ridică poalele în cap” istorici cu patalama, care nu reuşesc să descopere nimic demn de semnalat în istoria românilor – „care istorie, domnule?” – cu atît mai puţin a lui Eminescu, dar din subsolurile „ideilor” cărora exală mirosul fetid al unor teorii „europeniste” (cred ei).

Eminescu este întotdeauna actual. Eminescu a fost întotdeauna actual. Indiferent ce curente literare au bîntuit România, indiferent ce orientări politice au ajuns să diriguiască ţara, Eminescu a fost imediat revendicat şi pus în slujba propriilor interese ale purtătorilor de cuvînt. Actual a fost Eminescu şi pentru poporanişti, şi pentru sămănătorişti, şi pentru modernii perioadei interbelice. Atît conservatorii cît şi liberalii, legionarii sau comuniştii, cu toţii şi l-au revendicat, găsind, fiecare dintre aceştia, în opera lui Eminescu puncte de sprijin pentru propriile doctrine. Nu altfel stă situaţia în ziua de astăzi, cînd Eminescu încă ne dă învăţăminte.

Resorturile acestei permanenţe eminesciene sunt uşor de stabilit. Mai întîi este vorba de temeinica pregătire, putem spune enciclopedică, încă din tinereţe, din perioada studiilor universitare vieneze şi de după aceea, Eminescu fiind un avid de cunoştinţe, în acelaşi timp dornic să le dezvolte, să le împărtăşească, aşa încît găsim în scrierile sale un larg evantai de subiecte: literare, lingvistice, folclorice, istorice, economice, sociale, politice, filosofice, artistice ş.a.m.d. Profunzimea opiniilor sale ţine de „universal valabil” şi ca atare nu se perimează. A promovat valorile perene şi a devenit el însuşi o valoare perenă.

În al doilea rînd, Eminescu s-a identificat ca nimeni altul cu poporul român, pe care l-a cunoscut „la el acasă” (prin peregrinările însetate de cunoaştere), căruia i-a vorbit pe limba lui (a vorbit pe toate glasurile), a pus degetul pe rănile acestuia (pare că spune ceea ce are omul, fie el simplu sau cu patalamale, pe suflet, dar într-un mod percutant şi, de cele mai multe ori, plin de miez). Faptul că este citit în permanenţă este o dovadă indubitabilă a faptului că a fost exponentul valorilor profund româneşti, care nu se estompează odată cu trecerea timpului, sau cu schimbarea de paradigmă.

Important este, spre a nu te înscrie pe drumuri sugerate de unii şi de alţii (în pofida faptului că există studii exegetice de prima mînă), să pui mîna pe Carte, acolo unde fiecare, prin lectură, îşi va găsi punctele de sprijin ale unui Eminescu personal.

Revista indexata EBSCO