Feb 16, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Civilizaţia lecturii

Îmi face plăcere să încep aceste însemnări cu o mărturie a unui remarcabil critic din generaţia tînără, discipol al lui Nicolae Manolescu. Este vorba de George Neagoe care, în introducerea la volumul său, un debut editorial eclatant – „Asul de pică. Ştefan Aug. Doinaş” –, rememorează o învăţătură transmisă lui şi colegilor săi ce m-a tulburat chiar şi pe mine care nu mai sînt, din păcate, student de multă vreme, mă tem că din vremuri imemoriale: „Literatura nu vă foloseşte la nimic, dar vă face mai frumoşi!”. E mult, e puţin?! Este enorm.

Cînd am citit-o, învăţătura lui Nicolae Manolescu către studenţii săi mi-a readus aminte un sfat al altui dascăl, cărturar dintr-o spiţă dispărută, de o erudiţie pe cît de vastă, pe atît de vie şi fecundă: Theofil Simenschy, savant de anvergură europeană, apreciat de mari filologi precum Antoine Meillet, cunoscător al unui număr impresionant de limbi, clasice şi moderne, fost profesor de Gramatică comparată indo-europeană la Universitatea din Iaşi, autorul, între altele, al „Gramaticii limbii sanscrite” şi al unui monumental „Dicţionar al înţelepciunii”, cuprinzînd aproape 6000 de cugetări, sentinţe, maxime – în original şi în versiune românească – extrase din 680 de opere scrise în 14 limbi, de pe toată întinderea culturii universale, în timp şi spaţiu. Fiecărei noi promoţii de studenţi, profesorul Simenschy i se adresa nu fără a-şi surprinde auditoriul: „Nu citiţi cărţi bune!”. După o mică pauză de stupoare a celor din faţa sa adăuga: „Citiţi numai cărţi foarte bune!”. Altfel spus, lăsa să se înţeleagă magistrul, dedicaţi preţiosul timp dintr-o viaţă, care e atît de scurtă, cărţilor importante, fundamentale, capodoperelor, fiindcă şi aşa nu veţi reuşi să citiţi decît o foarte mică parte dintre ele! Savantul nu se referea desigur numai la cartea de literatură. Dar e uşor de presupus că o avea în vedere şi pe aceasta, poate chiar în primul rînd. Aş evoca în acest context şi o observaţie a unui mare romancier: Alejo Carpentier. O carte de literatură, constata autorul romanului „Ritualul primăverii”, fie ea şi o capodoperă absolută, nu schimbă lumea; cărţile care schimbă lumea sînt „Biblia” şi „Capitalul”, credea Alejo Carpentier. Dacă admitem că o operă literară nu schimbă lumea, ne putem pune problema: lectura ei schimbă totuşi ceva?! E dificil de dat un răspuns, fie şi numai dacă am ţine seama de faptul că cei care citesc literatură sînt de cele mai diferite condiţii: psihice, morale, intelectuale, sociale, religioase etc. Cititoare este şi fata drăguţă şi zglobie care, ieşind din sala de examen la bacalaureat, îl întreba ofuscată pe un reporter: de ce să-l citească ea şi congenerii săi pe Creangă?! Ce poate să-i spună Ion Creangă? Mărturisea satisfăcută că lectura sa cea mai proaspătă era a cărţii unei cunoscute vedete de televiziune cu buze şi sîni prodigioşi. Din ea aflase, proaspăta absolventă de liceu ajunsă la o răscruce a vieţii, mult mai importante lucruri menite, nu-i aşa?!, să-i potenţeze aspiraţiile. Acesta era nivelul, acesta era gradul la care ajunsese… bovarismul ei, căci există şi un bovarism (ca şi un snobism) al lecturii, mai bine zis al cititorului de literatură sau de pseudoliteratură, fireşte de grade diferite. Nu toţi sîntem la fel de bovarici, aşa cum nu toţi sîntem la fel de fericiţi; fiecare este bovaric şi fericit după puterile, visurile şi, vedem la fiecare pas, după averile lui.

Un critic vorbea într-un eseu despre ceea ce el numea „conexiunea afectivă cu pagina scrisă”, despre faptul că lectura îi prilejuieşte şi cititorului „un moment al creaţiei, fie şi de rangul al doilea sau al treilea, altul de la cititor la cititor”. Sigur, e greu să schiţezi portretul bunului cititor, cu atît mai mult al celui ideal. S-a observat de multe ori că cititorul cel mai bun nu este neapărat criticul, adică profesionistul rece, raţional, metodic al lecturii. Asta nu înseamnă că nu există, e drept foarte rari, şi critici cititori ideali, dacă ar fi să ne gîndim doar la doi dintre cei mai mari ai literaturii noastre de la origini pînă în prezent: G. Ibrăileanu şi G. Călinescu. Într-un eseu intitulat „Paradisul lecturii”, Valeriu Cristea, şi el un cititor de performanţă, îi schiţează primului un memorabil portret: „Cînd se pregăteşte să recitească Război şi Pace se aprovizionează cu un stoc serios de ţigări, are emoţii, degustă anticipat voluptăţile ce-l aşteaptă, se pregăteşte ca pentru o mare expediţie. Imaginea lui Ibrăileanu citind una din cele mai frumoase cărţi ale lumii într-o odaie plină de fum greu de ţigară, în care umbrele ficţiunii rătăcesc ca într-un mediu propice, e una dintre cele mai impresionante ale literaturii noastre critice”. Ibrăileanu retrăia astfel, la fiecare relectură, timp de şapte zile, ca în mitologie, facerea unei lumi în care se simţea mai implicat, cu toată fiinţa, decît în cea reală: „Ai uitat că ai în mînă o carte, o operă de ficţiune, că-ţi vorbeşte un scriitor. Ai plecat de acasă de la tine şi eşti aiurea. Şi pe urmă cartea te duce, dar fără să bagi de seamă că ea te duce, la o petrecere de ofiţeri, într-o societate de fete, la moşia unui general, la război, la Austerlitz, la o rudă a familiei Rostov. Şi niciodată în viaţa reală, n-ai fost într-atîta lume, printre atîţia oameni, pe care să-i cunoşti atît de bine. Cele şapte zile cît stai cu cartea asta în mînă, rudele tale nu mai au destulă realitate, prietenii parcă sînt în trecut”.

Aproape eşti tentat să te întrebi: Roland Barthes ştia oare de această aventură a Cititorului, cu majusculă, Ibrăileanu cînd scria: „A citi înseamnă a dori opera”?! A o citi dar, mai ales, a o reciti. La urma urmei, postula reputatul teoretician al lecturii, Matei Călinescu, nimeni nu te obligă să citeşti, dar eşti obligat să reciteşti. Avem dreptul şi toată libertatea să nu citim, nu ne-o impune nici o lege, nici o constituţie, nu ne obligă nici măcar Uniunea Europeană, ocupată cu alte probleme, de exemplu cu legislaţia privind protecţia liliecilor, dar avem datoria să recitim.

L-am evocat pe Ibrăileanu. Pentru scriitorii de la „Viaţa Românească”, şi nu numai, inclusiv Sadoveanu, Ibrăileanu, înainte de a fi Criticul, „Curtea de casaţie”, cum a şi fost numit, era marele, providenţialul Cititor. Iar Lovinescu însemna, mărturisea Ion Barbu – „singura noastră raţiune de a scrie”. Să ne amintim însă şi de celălalt mare cititor pe care l-am pomenit deja – G. Călinescu: „Cărţile nu se citesc în public; cu ele te închizi în casă, în singurătate: Poziţia în care consulţi o carte este de o însemnătate capitală. / Versurile, spre pildă, se citesc umblînd în jurul odăii, pentru a le da un ritm declamator. (Este una din probele la care Călinescu supunea poezia şi pe poeţi în faimoasele sale cursuri de la Universitatea din Iaşi. Cine l-a auzit rostind romanţa Pe lîngă plopii fără soţ, de exemplu, în româneşte sau/şi în versiune italiană, ori cine l-a ascultat citindu-şi poeziile proprii îşi dă lesne seama că aceasta era metoda sa de lectură a poeziei – nota mea C.C.). Romanele de acţiune le citesc întins jos cu capul în mîini, ca un fel de şef de stat major deasupra unei hărţi strategice pe care îmi studiez mişcarea eroilor./ Literatura de analiză se gustă, culcat pe spate. După fiecare moment psihologic, ai astfel prilejul să laşi cartea jos şi să urmăreşti cu ochii în tavan perspectivele sufleteşti ale cărţii”.

Cine avea să spună la cîteva decenii după ce scrisese Călinescu articolul „Cum se citeşte o carte”, din care tocmai am citat, că lectura criticului este o lectură gînditoare ?!

Sînt destule voci mai mult sau mai puţin alarmate şi alarmante, multe Casandre care îi prezic „cărţii de hîrtie” un viitor deloc fast. Îngrijorarea are, fără îndoială, o anumită justificare, într-o epocă a Internetului. Nu este exclus să se întîmple însă ceea ce s-a petrecut în spaţiul mass-media, mai exact al audiovizualului. Acum cîteva decenii nu puţini sceptici îi cîntau prohodul Radioului. Se estima, dacă nu dispariţia, cel puţin o marginalizare a acestuia, pe măsura intrării tot mai masive a televiziunii în spaţiul public şi privat. În realitate, prezicerile sumbre au fost total infirmate. Radioul nu şi-a pierdut statutul, ba chiar şi l-a întărit, audienţa sa continuînd să fie chiar mai largă decît a televiziunii şi în zilele noastre. Fireşte, se pot găsi multe explicaţii ale acestei situaţii: de ordin tehnic, psihologic etc. Există pericolul, căci de un pericol ar putea fi vorba, ca noile suporturi, noile mijloace tehnice, oricît de moderne şi acaparatoare, să elimine obiectul carte?! E greu de crezut, măcar şi dacă avem în vedere motive ce ţin de confortul fizic şi sufletesc al cititorului. Dar nu numai. Tradiţia, care în această privinţă e literalmente fabuloasă, are nu doar un puternic impact psihologic, ci şi o binefăcătoare inerţie. Alexandru Paleologu, şi el un mare cititor, povestea că a citit de-a lungul vieţii „Război şi Pace” de 14 ori, prima dată la o vîrstă fragedă. Atunci, la lectura capodoperei lui Tolstoi adolescentul a plîns. Solicitat într-un interviu să spună ce crede: un tînăr de azi ar mai plînge la lectura unei asemenea cărţi?, Paleologu a răspuns în stilul său decomplexat că, dacă nu e idiot, sigur va plînge.

Nu-mi pot imagina pe cineva plîngînd la lectura romanului lui Tolstoi sau a altui mare roman pe ecranul computerului. Decît doar dacă are o problemă ce ţine de oftalmologie, nu de emoţia estetică. Dar să-l mai şi recitească, şi încă de 14 ori, ca Paleologu!… Pe un asemenea suport ar fi un adevărat supliciu. Civilizaţia lecturii gînditoare este legată indisolubil de obiectul carte.

 

Revista indexata EBSCO