Feb 16, 2017

Posted by in Istorie literara

Nicolae CREŢU – Marea Istorie… călinesciană s-a scris la Iaşi

S-au împlinit în 2016 trei sferturi de secol de la apariţia unui adevărat monument al culturii naţionale: Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Bucureşti, Editura Fundaţiilor Regale, 1941) a lui G. Călinescu. Cifra rotundă, de calendar, ar fi meritat, cu siguranţă, o atenţie pe măsura a ceea ce a însemnat şi continuă să însemne o asemenea operă de sinteză istoriografică adusă „la zi” la vremea elaborării ei, completă, cum cu îndreptăţire sublinia titlul. Îndepărtarea în timp de acel „prezent” şi largul interval istoric de pînă azi nu i-au îmbătrînit paginile, ideile şi reperele esenţiale, nici sensul configuraţiei ce articulează viziunea călinesciană. Cităm toţi, adesea, definiri şi evaluări ale sale, de neuitat, puncte de vedere şi formulări datorate criticului, ieşite dintr-o înclinare organică spre relieful metaforei şi-al paradoxului, care nu şi-au pierdut vitalitatea incitant reflexivă, nici prospeţimea amprentei stilistice inconfundabile. Ideaţie şi „discurs” ce menţin Istoria… în dialog cu ipotezele şi demersul criticilor care i-au urmat de atunci încoace. Chiar şi pe acele linii sau legat de acele nume şi opere în privinţa cărora s-au produs şi unele reale mutaţii, reevaluări şi resituări, ori însemnate aprofundări şi nuanţări analitico-interpretative. În fond, sunt tocmai semnele unei valori de sinteză perenă, pe care proba timpului n-o clasează muzeal, ci o implică în procesul mereu deschis al dezbaterii şi confruntării punctelor de vedere care contează, participare cu un, definitiv cîştigat, statut de reper cardinal şi de un efect de biunivocă revitalizare, benefică atît monumentalei Istorii…, cît şi celor ce se raportează la ea, la argumentele, „montajul” şi optica ce-i sunt proprii. Sunt tot atîtea motive de a-i celebra, neapologetic, o vîrstă nu doar fără „riduri”, dar nedezminţit fecundă, vie.

 

Obiecţiile, unele destul de vehemente, rezervele şi, în general, reacţiile critice n-au lipsit nici atunci, mai prompt, şi nici mai tîrziu, venite din diferite unghiuri ale abordării şi din varii direcţii. Desigur, nimic nu e sacrosanct şi de neatins, sustras de plano îndoielii şi astfel convertit în obiect de idolatră admiraţie. Dar majoritatea obiecţiilor şi-au dovedit precaritatea, dacă nu pe loc, vertiginos, cel puţin în durată, supuse unui test mai relaxat, cu atît mai apt să convingă transconjunctural, după o analiză mai aprofundată a argumentelor aduse de voci ale criticii criticii vs. realitatea de facto a obiectului lor. I s-a reproşat, de pildă, cînd lipsa, cînd eclectismul metodei. Dar cum se face că, în atîtea  decenii pînă azi, n-au apărut alte sinteze istorico-literare, la fel de extinse şi cuprinzătoare, care s-o fi surclasat pe un atare teren, făcînd aşadar vizibilă pretinsa superioritate (şi fiabilitate) a unei clare, unitare şi ferme metode? Adevărul simplu şi lesne de înţeles este că de fapt Călinescu nu ignora potenţialul unor abordări mai precizat metodologice, dar într-un perimetru limitat, numai acolo unde îşi vădeau rostul, şi nu fetişizîndu-le. Sunt semne de interes pentru o lectură critică de inspiraţie psihanalitică, freudiană, în cazul prozei eminesciene. Sau recursul la analiza stilistcă, la schiţe de sinopsis tematist, pentru Goga, Caragiale, Sadoveanu, H.P.-Bengescu, Camil Petrescu. Ele nu devin niciodată tipare de demers rigid, instalat dogmatic şi inerţial. Criticul nu are superstiţia „metodei”, arătîndu-i acesteia doar o disponibilitate relativă, în limitele unei corelări neforţate cu dominantele obiectului analizei şi comentariului său. Atîtea „metode” (ale timpului aceluia, ca şi de mai tîrziu) au generat tot felul de „mode” intelectuale, ca tot ele să eşueze în manierism al perspectivei şi procedării şi, rezultat al unei atare artificializări, să se ofilească vertiginos, ori să cadă de-a dreptul în uitare. Călinescu s-a ferit de astfel de „febre” şi molipsiri: şi timpul i-a dat lui dreptate.

Acuza de „impresionism” şi „subiectivism”? Dacă se discută în termeni rezonabili, atunci nu se poate pleda pentru mai mult decît o relativă obiectivare (şi nu pentru o deplină evacuare a ceea ce este de natură subiectivă în ele), critica şi hermeneutica literară întemeindu-şi credibilitatea trecerii de la analiză la interpretare şi, în ultimă instanţă, criteriile judecăţii de valoare pe argumentele de text, de la detalii semnificante şi pînă la relieful de sens al structurii, dar niciuna dintre toate aceste valenţe modelatoare de lectură critică nu este un dat obiectiv, ele rămînînd inevitabil dependente de dialogul contextelor istorice (al operei şi al receptării ei), de un orizont al ierarhiei valorilor şi de gustul criticului. Într-o astfel de „cîntărire” a abordărilor şi a rezultatului lor, sunt şi unele articulaţii de viziune, situări şi ierarhizări călinesciene vulnerabile într-o măsură, însă reduse la număr şi nu de natură să afecteze ansamblul, relieful lui structural, nici fundamentele. Alte critici ţinteau delimitarea  epocilor şi a unor „momente” în decupajul compoziţional dat unei imagini a devenirii literaturii naţionale ca proces istoric, raporturile evaluării estetice cu contextul cultural al vremii (epoca medievală, a scrierilor „vechi”). De neocolit, şi reacţii inflamate, strident deformante, legate de clivaje politice, de la fanatism şi obtuzitate de extremă dreapta (rolul evreilor) la cele moderniste, alergice la autohtonism şi specific naţional, cărora autorul avea să le dea o proiecţie ficţionalizată şi oarecum „esopică” (metaforico-simbolică) în Bietul Ioanide: „răstălmăcirile politizante ale tîlcului Catedralei Neamului” (construită după proiectul protagonistului-arhitect), mai cu seamă din perspectiva propagandei măsluitoare a „Mişcării” (legionare).

 

Tînărul Călinescu şi-a legat biografia (umană şi creatoare) de Iaşi, de-a lungul a  aproape un deceniu, hotărîtor pentru evoluţia sa şi marcat de adevărate vîrfuri ale corpusului operei, cea mai de seamă astfel de împlinire fiind neîndoielnic tocmai elaborarea Istoriei… călinesciene. Raporturile lui cu Universitatea ieşeană şi, mai precis, cu unii dintre membrii corpului profesoral al Facultăţii de Litere şi Filosofie n-au fost chiar senine şi calme, tulburarea climatului lor fiind deopotrivă împărţită pe ambii versanţi: cel al orgoliului şi imaginaţiei conferenţiarului care preda Estetică şi critică literară, ulterior profesor de Literatură română modernă; de cealaltă parte, reacţia de iritare ale unor colegi mai în vîrstă, de pildă Ion Petrovici. Ibrăileanu îi apreciase laudativ Viaţa lui Eminescu (1932) şi îi delegase conducerea revistei „Viaţa românească”, co-director alături de Ralea. Era în relaţii normale cu destui alţi colegi, unii dintre ei, totuşi, prototipuri ale unor personaje din romanul Bietul Ioanide (Iorgu Iordan, C.I. Balmuş ş.a.). Oricum, mai importantă decît tensiunile alimentate de vanitate şi aroganţe omeneşti rămîne o anumită (parţială) convergenţă cu spiritul şi optica de la „Viaţa românească” şi cu esenţa argumentelor ce le întemeiau. Deşi atît tabloul complet al ierarhizărilor, cît şi criteriile lor, în articularea dată acestora de către Călinescu, şi ceea ce distingea poziţia grupării din jurul marii reviste ieşene erau, evident, departe de a se suprapune. O comparaţie mai analitic aprofundată  scoate limpede la iveală, reale afinităţi, tot aşa de bine ca şi delimitările, linii şi faţete ale unor „distanţări”, o realitate (şi ea de neignorat) a demarcaţiilor ce definesc astfel punctul de vedere călinescian.

E uşor de văzut, se simte la tot pasul o strategie auctorială a situării lui Călinescu pe alte poziţii decît acelea ale criticului de la „Sburătorul”. Cum E. Lovinescu nu încercase vreo altă abordare de sinteză istoriografică decît în limitele intervalului de cîteva decenii (ale sec. XX) cunoscute autorului în mod direct, pe viu, şi numărîndu-l printre combatanţii de prim-plan, chiar cel mai influent dintre ei, preocuparea de căpetenie a celui care venea după era, previzibil, tocmai aceea de a nu-i călca pe urme contemporanului său mai vîrstnic, de a nu da cumva impresia de dublet repetitiv al situărilor, caracterizărilor şi evaluărilor lovinesciene pe terenul (decisiv) corespunzător primelor 3-4 decenii ale secolului – obiect al părţii ultime din Istoria… călinesciană. N-avem decît să confruntăm optica minimalizatoare a criticului susţinător al modernismului şi „sincronizării”, centrată pe respingerea ruralismului şi a „lirismului” moldovenesc, faţă de Sadoveanu, văzut în ireductibilă opoziţie cu citadinismul şi obiectivarea promovate la „Sburătorul”, cu imaginea aceluiaşi autor aşa cum îi apărea ea lui Călinescu. Nici el nu-i ignoră „monografia sufletului redus”, dar o limitează la proza scurtă, apoi îi elogiază Zodia cancerului şi Fraţii Jderi, vede în protagonista din Baltagul „un Hamlet feminin”, predilecţia pentru arhaic şi atmosfera lui ţin de un spirit de ansamblu de „arhivă a unui popor primitiv ideal”.  Rezervele ţin de ideea de roman a criticului, de esenţă clasică, dar tonul şi fundamentele abordării, ca şi evaluarea, sunt la el departe de negaţia şi persiflarea, neobosite, pînă la capăt, lovinesciene.

Aceeaşi impresie de rafinat comentariu, sustras oricărui maniheism schematic, de sursă programatică şi angajare polemică, şi în evidenţierea dominantelor poeziei lui Goga cu tonalitatea ei mesianică, profetică, metafizicizarea „jalei” româneşti a Ardealului, stilizările danteşti (Clăcaşii) şi procesional-corale, sugestia unui lirism exponenţial (Noi). Din postura sa de necombatant şi din orizontul unei sinteze nepărtinitoare, echilibrate, Călinescu defineşte şi ierarhizează valorile într-o viziune-„matcă” a creativităţii româneşti, neîngrădită de afilieri, prejudecăţi, orbiri şi înverşunări partizane, indiferent dincotro ar veni ele, aceste valori, de mai aproape sau de mai departe de cel aflat în cursul elaborării marii Istorii a literaturii naţionale, cu toţi afluenţii ei substanţiali, fără a înclina balanţa unei atare omologări de o parte sau alta a confruntărilor ce angajaseră nu numai „programe”, ci şi orgolii şi săgeţile lor subiective, polemice.

 

Dacă trecem la numele proeminente de pe versantul celălalt, opus „tradiţionalismului” şi „specifismului”, cum îl numea Călinescu, aşadar la „tabăra” înnoitorilor, a modernismului, e vorba de nume nici într-un caz situate în prim-plan în optica „vieţiştilor”, fie cvasi-ignorate, fie ţinte ale ironiilor şi maliţiei. Pentru aceleaşi raţiuni care-l făceau să replice înverşunării minimalizante şi pătimaşe (oricît de „programatic” retorizeze) cu care Lovinescu îl trata pe Sadoveanu, din Istoria… călinesciană nu puteau lipsi figuri de proră ale unor curente ca simbolismul (Bacovia, Minulescu) sau hermetismul (Ion Barbu). Poetului Plumbului, spre deosebire de „poezia simplă, fără meşteşug”, de notaţie şi atmosferă în ochii criticului de la „Sburătorul”, Călinescu îi remarcă tocmai „artificiul” ce-i conferă un lirism aparte, definibil printr-o „poză” de un „secret umor” şi o „retorică întoarsă”, a stîngăciei expresive, note ce-l disting pe român de modelele sale franceze (capitolul Simboliştii). Lui Ion Barbu i se subliniază „apetiţia către mister”, „pitagorismul poetic”, „inefabilul macrocosmic”, „întrepătrunderea între absolut şi relativ”, valenţele hermeneutice ale simbolurilor –  palier superior ermetismului filologic (în capitolul Dadaişti. Suprarealişti. Hermetici). Dar cel căruia i se acordă o atenţie cu totul specială este Arghezi, în miezul capitolului Moderniştii, pus într-o „ramă” distinctă, ce indică proeminenţa: Fenomenul arghezian, cartografiat sub semnul unei dominante „perspective cosmice”, dar şi al teluricei „germinaţii”, al „osmozei între spiritual şi material”, ca şi al „jocului” (ludicul arghezian). Abuziv înseriat Ortodoxiştilor apare Lucian Blaga, dar şi în ce-l priveşte, temele hermeneutice depăşesc cu mult perspectiva lovinesciană, prin fineţe şi pătrundere către esenţa unei lirici ce evoluează de la  „panismul” începuturilor la „eterizarea rusticității” şi „panteism extatic”, „stil liturgic”, „panteism mitico-bucolic”, chiar dacă se simte amprenta puternică a gustului criticului, inaderent la expresionismul considerat abstractizant.

Încă şi mai revelatoare este calea urmată în Istoria… călinesciană cînd e vorba de o romancieră ca Hortensia Papadat-Bengescu, figură de prim-plan a cenaclului lovinescian, dar ale cărei începuturi o legau de „Viaţa românească” de la Iaşi, prilej pentru Călinescu de a ironiza benign disputele şi corolarul lor de evaluări. Totuşi, analiza insistă, fireşte, asupra ciclului Hallipilor: dar în loc de „psihologie” şi „proustianism”, de „creatoare a romanului orăşenesc român” (Lovinescu „rezumat” astfel), se insistă asupra fiziologicului şi bolii, a snobismului şi a „murdăriilor lustruite”, a „ororii de încrucişat” şi a colportajului, care conduc, însemnate, la o imagine ficţională de „structură socială în toată complexitatea ei”. Discutabilă e situarea Drumului ascuns mult sub nivelul Concertului din muzică de Bach, dar abordarea călinesciană implică recunoaşterea unei valori proeminente pe cu totul alte temeiuri decît la Lovinescu. În acelaşi capitol (Romancierii), Camil Petrescu e privit ca un „solitar impulsiv” şi misogin, cu calităţi de „mizanscenă” dramaturgică şi în roman (Patul lui Procust) şi interesat de dramele de conştiinţă, de romanul „experienţelor” de cunoaştere. Se simte însă, la ambii romancieri moderni (faţă de reacţia la Rebreanu), o mai mare doză de subiectivitate, a criticului-romancier el însuşi şi propagator al unei alte idei de roman, de orientare clasică, sub semnul unei creativităţi vizînd o „umanitate canonică”, precum în Enigma Otiliei, întrucîtva şi în Bietul Ioanide.

 

Istoria… călinesciană s-a scris la Iaşi şi nu altundeva, poate şi pentru că, mai departe de agitaţia (inclusiv, şi mai ales, cea literară) a Capitalei, în plus: după moartea lui Ibrăileanu şi mutarea „Vieţii româneşti” la Bucureşti, centrul cultural universitar al Moldovei îi oferea autorului o perspectivă mai distantă şi liberă pe ambele direcţii, ale „versanţilor” deja evocaţi. Neimplicat în bătăliile polemice şi programatice, cum fuseseră Lovinescu şi Ibrăileanu, tînărul critic se afla în poziţia ideală a unei totale independenţe, premisă decisivă pentru acea optică dezmărginită şi depasionalizată benefic, sub raport axiologic înalt integrativă, a unei însumări care consacră reuşitele de ansamblu ale creativităţii româneşti, în ierarhizări nepărtinitoare, de la vîrfuri şi pînă la nume mărunte. N-a preluat alergia modernistă la tradiţie, nici prejudecăţile acesteia faţă de înnoiri. „Poetul naţional” (Eminescu), „Tendinţa naţională”, „Specificul naţional” nu sunt contaminate de spiritul „vieţist”, ci convergente cu el, venind din orizontul propriu unei sinteze istoriografice avînd ca obiect literatura  naţională.

Celor cîţiva ani de copilărie ieşeană, apoi altora din adolescenţa liceanului, li s-a adăugat deceniul atît de fecund al tînărului universitar, autorul magistralei Istorii… scrise la Iaşi. El întregea astfel şirul istoric al marilor critici, legaţi toţi, într-un  fel sau altul, de Moldova şi de „Florenţa” (Nicolae Iorga) ei: Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, chiar Lovinescu. Şi nu e o întîmplare că, elaborîndu-şi aici, la Iaşi, Istoria…, G. Călinescu o punea în circulaţie citindu-l pe Miron Costin: „Nasc şi la Moldova oameni”.

Revista indexata EBSCO