Feb 16, 2017

Posted by in Istorie literara

Elena VULCĂNESCU – Eminescu şi Iorga (I)

          Originea familiei Iuraşcu-Eminovici este de mult un subiect delicat. Abia după lunecarea spre omenesc în istoria literară, titanismul pare să fisureze şi păcatul se prelinge pînă la îndrăzneaţa etalare. Mărturisesc liniştea din preajma statuii de suflet, nu toate ne copleşesc, dar de la Eminescu încoace romantismul Căderii a triumfat asupra lustrului raţional, neapărat moral şi tăinuitor al decăderii. Eminescu rămîne cel mai frumos dintre românii ştiuţi, dar răscrucea, i-aş zice veroniană, stăruie în căutare şi păcatul mărturisirii, pînă la capăt. Cercetarea însăşi este o declarată adoraţie pentru întîiul strămoş, delimitîndu-l şi ca prototip, obstinaţie vrăjită, exces de trudită curiozitate, întrupare genuină a cobzarului bătrîn care ţine hangul nunţii pînă la secularizarea lacrimilor din ograda cea nouă.

Rămîne, însă, riscul proiecţiei mutilate, dintr-o bănuită manevră a timpului, mausoleu spulberat din eternitatea refrenului, sau, dimpotrivă, al uneia fetişizate prin ajustări convenabile momentului.

Din ce în ce mai multe voci, de la Nicolae Iorga la Ştefan S. Gorovei, trimit îndreptăţite săgeţi istoricilor care nu se lasă contrazişi decît de autoritatea documentului categoric. Eminescu încearcă de două-trei ori să spună cîte ceva despre ai săi, dar destinul l-a vrut de neschimbat.

 

***

O dată, într-un timp de suflet molatic şi piroteală, cînd Siretul cheamă acasă cu memoria bălţilor fără nume, plăsmuirile rîului ivesc deodată, din avîntul suprem al întemeierii, iazul şi satul, ograda, cu acaretele şi dindosul pătrat şănţuit cu pomăt, florării, via şi prisaca. Nu-i decît un crîmpei din cavalcada căutării începutului, poate clipa coborîrii din arcă, a descifrării semnelor care frîng linia, căci din mijlocul iazului, ochiul verde cel clar al apei pare negru, reflectînd în el umbra lumii ce-l înconjură. Şi tot un punct în desfăşurare dă semn din cerdacul de pe deal, ca să capete chipul bătrînului Oleanu, cu ciubucul în gură şi fesul pe ceafă, uitîndu-se melancolic la priveliştea lumii. În această curte se născuse Iorga[1].

De bunicul patern al istoricului, Eminescu auzise din mahalaua Sfintei Paraschive – evocată de Iorga[2], unde casele boiereşti, curate, avîndu-şi fiecare grădina de flori şi livada de pomi, înconjurau biserica,…pe aproape şi casa moşului Manole – alias Oleanu –, cu atîţia arbori în livadă, că nepotul mai nu-i putea număra… Între memoriile lui Eminescu şi ale lui Iorga, se impune o acrobaţie cronologică deloc riscantă, în limite controlabile, cîtă vreme vom accepta că fragmentul de romanLa curtea cuconului Vasile Creangă” se susţine şi prin evenimente din a doua perioadă ieşeană, chiar dacă în primă concepţie aparţine perioadei 1874-1877, cum precizează Perpessicius. Despărţirea de Iaşi a Poetului se produce în toamna lui 1886 cînd este internat la Mănăstirea Neamţ, şi tot pe atunci se pregătea de cele veşnice cărturarul  istoric şi memorialist, postelnicul Manolachi Drăghici (1801-1887), o personalitate a Iaşului, fratele bunicii materne a lui Iorga, în casa căruia din Păcurari, copilul de nici 7 ani stă în gazdă, şi, cîţiva ani mai tîrziu, încă vreo cîteva săptămîni, la conacul viei de sub dealul Copoului – zis codrul Iaşilor – cu schitul Sf. Atanasie, ctitoria lui Vasile Lupu.

Aici se retrăsese patriarhul, între pomi rotaţi, gard de cătină violet şi întunecimi de poveste însufleţite de nepot. Fotoliul larg din Păcurari era tot lîngă fereastra cu prichici, ochelarii, Lamartine al tinereţii şi revoluţionarele Convorbiri literare aşteptau vorbă nouă în mireasma de boierie evlavioasă.

Imaginea moşului Manolachi Drăghici, bătrînul înaintaş în ale seminţiei şi în ale scrisului, unică în istoria noastră literară, capătă sub pana lui Iorga patină iconografică şi brevet de ostaş din vremurile de pieire ale clasei sale, jertfită pentru o Românie Nouă, ce nu s-a ivit încă[3] Era un bătrîn roşcovan, cu barba lungă albă, subţire şi creaţă, cu şuviţe de păr ce fîlfîiau, cu limba împiedicată şi picioarele înţepenite, de aceea retras, şi nu rămas singur din timpul său afară, om vechi, în urma vremurilor pe care nu le mai poate înţelege,…izolat şi nebăgat în seamă, cum taxează „Dicţionarul”…din 1979, altfel, bucuros de vorbă şi de cetit, harnic la închinat şi cu credinţă în bunătatea lumii…Acolo, la via cu coperişul roşu a murit moşu Manolachi Drăghici, dus între prapuri la biserica din deal Sf. Atanasie, unde, căutat de nepotul istoric printre cruci hîite şi grilajuri ruginite, n-a mai găsit zare de semn… Pe acest strămoş l-a cunoscut Eminescu în dealul Copoului, fiul marelui vornic Iordache Drăghici unul dintre promotorii constituţiei cărvunarilor din 1822. Şcolit, poliglot, magistrat şi literat prezent în presa vremii, spirit cucernic dedicat literaturii religioase, dar mai presus de toate, cronicarul întîrziat Manolachi Drăghici este autorul faimoasei „Istoria Moldovei pe timp de 500 ani pînă în zilele noastre” din 1857, pe care Eminescu o va fi citit şi de care noi continuăm să ne slujim, în aceeaşi singură ediţie.

Pe urmele tatălui, postelnicul Manolachi Drăghici este semnalat din 1842 membru într-o lojă din Iaşi, cum şi din 1866 membru al Societăţii pentru învăţătura poporului român[4]. Datarea de către Perpessicius a postumei „La curtea cuconului Vasile Creangă” în perioada 1874-1877 este posibilă dacă admitem că Eminescu intenţiona conceptul unei biografii comandate ideologic de statutul societăţii Junimea. După grandioasele serbări de la Putna din 15-17 august 1871, Eminescu vine la Iaşi unde îşi trece datele în Jurnalul membrilor Junimii.

Aparent misteriosul bătrîn Oleanu din cerdacul curţii de pe deal, curte boierească asemenea celei de la Ipoteşti, pare să crească odată cu eroul povestirii. În această curte se născuse Iorga, declară naratorul, identificîndu-i-se. De la naşterea viitorului istoric, în noaptea de 5 spre 6 iunie 1871 erau 3-4 ani, dar de unde această fabuloasă intuiţie a geniului, dacă nu din profunda cunoaştere a neamului Iorga, a străbunicului Manolachi Iorga şi a moşului cărturar Manolachi Drăghici din dealul Copoului ieşean.

De la naşul de botez Manole Varlaam, botoşănean, la negustorul bogat şi efor la 1825 Manolachi Gheorghiu-Iorga, fiul protostrămoşului Iorga Cupeţul, onomasticul se regăseşte în toate generaţiile. La 1869, Manole, fratele tatălui Nicu Iorga, feciorii avocatului Costache Iorga (1799-1869), era un avocat cunoscut la Botoşani, cel mai bine dintre fraţi[5], cu case boiereşti şi livadă, aproape de biserica Sf. Paraschiva. Este neîndoielnică întîlnirea lui Eminescu cu Manolachi Drăghici (1801-1887), cărturarul istoric şi literat, ultimul cronicar al Moldovei, din Iaşi, fratele bunicii Elena căsătorită în 1840 cu Gheorghe Arghiropol, boier pierdut de la a treia nevastă în ţărănime, la Cucii Romanului, şi amîndoi, părinţii mamei Zulnia Nicu Iorga. Manolachi Drăghici şi Elena Gh. Arghiropol erau copiii marelui vornic Iordachi Drăghici, pentru ca tot un Manolache (Arghiropol), fratele Zulniei, avocat şi jurnalist liberal la Roman, cunoscut lui Eminescu, să-i descopere nepotului adolescent bucuria propriului cuvînt tipărit. Atîta recunoaştere onomastică întru Emanuel-Manole, încît Eminescu găseşte formula comprimării denominativ-metatetice Oleanu, cu sonorităţi de melancolii florale, întoarsă iubire pentru orice unghi de pămînt în sărutul moştenirii de suflet. De la boierul bizantin cu suman şi iţari şi de la ai lui, români din Pind, îmi vine ce e mai istoric în fiinţa mea, conchide Iorga[6], antecesorii sînt zeii noştri ocrotitori pe căi deosebite pe cît au fost ei de diferiţi, dar căi la mîna dreptei alegeri a conştiinţei. Şi cum să nu fiu romantic, replică Iorga, cînd istoria este o artă!.

          Poate că memorialistica lui Iorga este o carte de luptă, ca viaţa, este, desigur, un amplu colocviu al umbrelor[7] chemate de magia verbului unui mare artist, dar, mai presus de toate, este revelaţia căutării de sine a istoricului pînă în arierplanul întîilor strămoşi, asumîndu-şi întreg sipetul tăbliţelor, acceptîndu-le cu motivată însuşire păcatele şi meritele, strecurînd acea notă de eleganţă chiar în economia dezastrelor. În tăbliţele strămoşilor îşi află menirea de istoric şi pagina devine o formă transcendentă de mîntuire.

          Dar să ne familiarizăm cu casa întreagă în simpla ei frumuseţe, continuă Eminescu, şi cu copilăria eroului nostru, pentru ca în paragraful următor, conform recunoscutei acrobaţii genealogice eminesciene, bătrînului Oleanu să i se suprapună cuconul Vasile Creangă şi naratorul să intre în pielea nepotului în pantaloni cu basma.

Istoriografia contemporană mai face transfuzii de la Vasile Creangă lui Constantin Balş de Dumbrăveni, boierul bonom intrat fără efort în marginile unui patriarhalism ironizat la vedere. Apropierile pe care Perpessicius le stabileşte între fragmentul de roman „Cuconul Vasile Creangă”, unele descrieri din „Geniu pustiu” şi poezia „Sara pe deal”, cu note de peisagiu seral înrudite, uneori aproape identice, amestecă timpul redactării încît regîndindu-le, lumea din valea Siretului şi chipurile de la curtea Dumbrăvenilor capătă roşeaţa vie a obrazului şi suflul cald al neostoitului dor de locurile dintîi. O surprinzătoare tipologie realistă şi mărturisitoare creşte din amintirile proprii şi ale familiei. Esenţială, mila boieresc-familială pentru cei scăpătaţi face din curtea cu prînziri comune  un loc al înflăcărărilor ierarhice. De lîngă femeia cuconului Vasile, dintr-un portret îndelung admirat, ca o regină din epopeile nordice, mîndră, statuară, religioasă, poetică şi iubită de el care cugeta mireneşte, mai ales pentru că îi dăruise un copil frumos cu ochi albaştri, aflat tot în epoca pantalonilor cu basma, nu lipseşte dădaca frumoasă şi spilcuită care nu părea fiica tătîne-său. Boiul roabei învie de tresăriri preţioase lumea unui nesfîrşit secol al copiilor din flori, isteţi şi norocoşi, păstraţi în grija boierului. Transparenţa mesajului este susţinută de o necamuflată suprapunere a elementelor de automemorie copilăroasă, neîndoielnic recognoscibile: duşmănia lui cu gînsacii, cu gîştele cu pui, amicia intimă cu Şoltuz, cînele de la stînă pe care umbla şi călare…stima ce-o avea pentru moş Miron prisăcarul…

 

***

Interesul rămîne şi astăzi acaparat de Iosif, fratele cel mare al boierului, descălugărit, călătorit, pustnicit, rusit, singur sieşi lucrător şi purtător de grijă, împăcat, senin şi naiv, de un tolstoism aşezat, desprins de tot ce iubise, mai puţin darul oalelor nouă nesmălţuite, din care o păstra doar pe ultima, ai zice cu bucuria de a le sparge pe celelalte. Să fie acreala stolnicului[8] bunic Vasile Iuraşcu de privegherea oalelor din cuhnia boierească indirect exprimată?

Vădit antitetic înţeleptului Iosif, fratele Ciufă nu-i decît o caricatură, nebun, deşert şi închipuit, dar domnia o visa pîn şi cel din urmă mazil, după căderea fanarioţilor, numai că Ciufă era şi slut, pe cînd Sandul Sturza, om chipeş, avea o barbă neagră şi frumoasă, fără păreche în Împărăţia Sultanului şi îmbla vorba că-l alesese din cei 7 trimeşi pe cel mai nensemnat…Cu tact firesc, boierul Creangă iubea să-l încurce pe Ciufă, căzut brusc în modestie pernicioasă.

Cu vervă tînără, vocabula saltă forfotitoare odată cu ideea, închegată imagine alegorică, drapată simbolic sau cu tîlcul direct recuperabil din ironie sau antiteză. Textul fragmentului de roman comunică oblic sau pe dedesubt, de fapt, un alt fel eminescian de a face politică, dintr-un timp, evident, al bunicilor, căci despre bunici începuse povestea, Oleanu al lui Iorga şi Vasile Creangă al naratorului, reali şi pesemne asemănători, dacă admitem formula doi într-unu, căci suprapunerea strămoşului cărturar, fratele bunicii materne, Manolachi Drăghici, strămoşilor paterni Manole-Oleanu, deşi discretă, nu poate fi obliterată. Dar este dublul băiatului în pantaloni cu basma fiul boierului Vasile Creangă? şi ce amestec are Iosif, fratele cel mare al boierului?

          Deşi actul desfiinţării mănăstirilor bucovinene propus de Enzenberg în 11 decembrie 1781, odată cu încamerarea moşiilor mănăstireşti are un efect păgubos asupra familiei Iuraşcu, Iov, secularizare executată în perioada 9 martie-30 iunie 1782 şi crearea Fondului Bisericesc în 19 iunie 1783, Eminescu se manifestă pozitiv faţă de fratele cel mare al boierului-gazdă, părînd să încapă atît pe bunicul oficial  Vasile Iuraşcu cît şi pe acela ideal, din umbră, cu insidioase alunecări spre controversatul om al epocii, Vasile Balş. Era autorul memoriului „Descrierea Bucovinei şi situaţia ei internă”, din 1870, al cărui program de reforme privind emanciparea ţăranului şi împroprietărirea lui deplină răspunde promotorilor iluminismului german. Viitorul guvernator al Bucovinei, iniţiat la vîrf al cercurilor masoneriei vieneze, a cerut, ce-i drept, reformarea radicală a vieţii monahale, dar programul lui Enzenberg depăşeşte dramatic limitele punctate de Vasile Balş.

Transpar elemente ale biografiei Poetului, familia pe care şi-o revendică, strămoşii de genul boierului de ţară cu ciubucul în gură şi fesul pe ceafă din mahalaua Vrăbienilor botoşăneană, adunată în jurul Sfintei Paraschiva, iar cealaltă ramură pare să descindă, neoficial, din marele boier Vasile Creangă, al cărui nelămurit frate este numit cu tandreţe şi respect familial Moş Iosif. Ceea ce nu ştia atunci Eminescu este că bunicul (Oleanu) preluat de la Iorga nu era tocmai melancolicul sedat de priveliştea lumii, sau ce aflase din vecini, nu era pentru toată lumea.

          Tîrzie, replica lui Iorga, istoricul ultimatumurilor stufoase, afişează o reflecţie acră dar resemnată, un fel de fatalism surîzător din faţa nenorocului. Copilul orfan trăieşte suferinţa din poala mamei, şi ea fără părinţi, căci bunica murise de mult, iar bunicul de la Cucii Romanului, la moşioara lui, cu a doua ori a treia soţie, ţărancă, închisese după dînsul porţile lumii în care trăise, deloc înţelegătoare pentru metehnele şi lipsurile lui.[9] Găseşte Poetul similitudini cu văduvul prea devreme (1834) Vasile Iuraşcu (d. 1856)? Foarte posibil! Poate că bunicul Vasile să fi avut mai puţine infirmităţi ale spiritului şi mai multă răspundere, iar de va fi obţinut unele vindecări, acestea se datorează mai puţin metodei de a călăuzi spre lăcaşul Domnului, cît credinţei sale pe care o dovedesc mărturiile documentare publicate în ediţia Gh. Ungureanu[10]. Întîlnirea Poetului cu bunicul Vasile Iuraşcu, cel oficial, apropiat al familiilor boiereşti Cananău şi Balş se confirmă, cum toate cărările primei copilării din valea Siretului.

De la bunici, pare că rămîne ceva religios în amintirea durerii prin care şi-au croit drumul vieţii, de lîngă nepoţii Iorga (n. 1871) şi Eminescu (cel renăscut în 1871, odată cu admiterea în rîndurile Junimii), trecutul nu mai pare o ţară străină, amîndoi cu presimţiri de străinătăţi din fundul lumii şi din adîncul vremilor recuperează bunici. Amintirile Istoricului din adolescenţa ieşeană despre Poet[11] sînt dureroase. Faţă de oricine te-a iubit datoreşti cea mai desăvîrşită discreţie, povăţuieşte Iorga: acestea sînt lucruri care nu se scot în piaţă[12].

 

 

***

Prezenţă singulară, [„Moş Iosif”][13] este gîndit în perioada studiilor universitare, alături de proiectul „Decebal” şi de poezia „Pustnicul” (1874). Ispita cursurilor de filosofie ale lui Eminescu cum şi dintr-un snobism exegetic, interpretările crochiului [„Moş Iosif”] extrapolează în dauna relaţionării cu momentul biografic şi intenţiile confesive ale autorului. Reluat în context familial [„La curtea cuconului Vasile Creangă”], Moş Iosif este fratele mai mare al boierului, autoritatea religioasă, morală şi instituţională, personaj-simbol al desfiinţării mănăstirilor bucovinene, cu efectul masivelor emigrări spre Moldova. Documentele de familie din ediţia Gh. Ungureanu identifică pe bunicul patern Vasile Iuraşcu în Lista cerută de Isprăvnicia Sucevei în aprilie 1830, născut la Dolhasca, în vîrstă de 50 de ani, din tată Iov, stolnic şi vechil la Joldeşti, moşia lui Iordachi Balş, fără a stăpîni nimică[14]. Tatăl Iov, nume călugăresc, evacuat, revine acasă, pe moşia Cananăilor, la Dolhasca, unde în 1780 se naşte Vasile Iuraşcu. În 1779, se născuse viitorul postelnic Constantin Cananău (sameş al Mitropoliei şi rudă a mitropolitului Veniamin), fiul lui Iordachi Cananău de la Dolhasca, familie protectoare a viitorului stolnic Vasile Iuraşcu pe care îl şi însoară cu Paraschiva[15].

Conacul de la Joldeşti, proprietatea lui Iordache Balş, în folosinţa tinerei familii Iuraşcu, din marşrutul trupelor ruse spre Bulgaria,era şi gvartir pentru generali sau ofiţeri din ştabul armiei[16].

Moşul Iosif care ni se arată drept strămoşul nepoţilor călugări şi măicuţe  Iuraşcu, tocmai izgonit din mănăstire, se aciuează la conacul fratelui boier moldovean bogat şi mărinimos, în care cei mai mulţi dintre istoriografi identifică pe Iordache Balş de la Dumbrăveni şi mai puţini, dar cu susţinere documentară, pe Iordachi Cananău de la Dolhasca. Aproape bătrînul călugăr Iosif pare, mai degrabă, derutat decît mulţumit de manifestarea exterioară a monadelor, căci armonia prestabilită creată de dumnezeul monadei supreme era grav avariată, drept care îi socoteşte bolnavi pe aceia care contraziceau Biblia. Sistema cosmică rămîne în grija studentului filosof şi narator din pana căruia eremitul capătă chip şi un fond lăuntric, poate susţinut de „Povestea magului…” şi îngroşat de Euthanasius, dar în cazul de faţă tutelaţi de atotputernicia  lui Dumnezeu.

Anterioară prozei [„La curtea Cuconului Vasile Creangă”], evident şi antimasonică, figura Moşului Iosif se tipizează într-un context îmblînzit patriarhal de un sămănătorism tolstoian şi de o genială intuiţie a doctrinarului Iorga. Iosif era Solomon al curţii frăţîne-său, cunoaşterea pravilelor i-ar fi deschis oricînd un loc în divan, dar ceea ce străfulgeră icoana bunicului Vasile Iuraşcu, cel care face legătura între Dolhasca boierilor Cananău şi Joldeştii Bălşenilor, este nealterata puritate perfect cambrată tradiţiei patriarhale care acredita credinţei capacitatea rezolvării problemelor sociale, îndeosebi a celor agrare. Ţinea şi de foame!, si-apoi, Moşul era harnic, se mulţumeşte cu puţin, citeşte mult, la lumînare, căci masa cioplită de el era doldora de cărţi.

Apropierea familiei Iuraşcu de cele sfinte nu a fost numai una spirituală, atîţia au slujit instituţia şi au nevoit între ziduri mănăstireşti, iar mama Raluca îşi avea propria biserică lîngă casă. Este suficient să ne gîndim la unchii călugăriţi ai Poetului, mai ales, la Iachint Iuraşcu (3 dec. 1819-27 aug. 1886), pe care Eminescu l-a cunoscut foarte bine, care n-au împărtăşit smerenia curată a Moşului Iosif, ca să înţelegem că fragmentele evocatoare ale tînărului narator sînt declanşate de imperative mărturisitoare.

Armoniosul întru sentimentul religios şi cel politic, moşul Iancu-Iachint, prins în reţeaua de vîrf a vieţii monahale româneşti, trebuie să fi influenţat orientarea nepotului anilor 1869-’70. Dar tînărul se rafinează în detrimentul instituţiilor, mănăstirile se deşertau de greci şi alt val înviora, dinspre Apus, căci nu există Rubicon fără complicitatea unei oboseli colective.

 

***

Plecata jalobă din 24 martie  1832 a stolnicului Vasile Iuraşcu către cinstita Epitropie a învăţăturii publice pentru aşezarea fiului Iancu (călugărit Iachint) cu lăcuinţa şi hrana în gimnaziu, este aprobată de  mitropolitul Veniamin printr-o apăsată recomandare către aga Gh. Asachi, directorul şcolilor naţionale, chiar de va fi împlinit numerul, tot feliul de iconomie spre încăperea şi acestuia…[17]

          Sinuoasa carieră a tînărului Iancu Iuraşcu, trecut şi prin milităria lui Cuza, avea să se împlinească la Mitropolie, unde şi începuse, căci aici îşi făcuse ucenicia din copilărie, atestat ieromonah din 1835 (n. 1819)[18]. Întreaga istorie literară îl ştie de arhimandritul Iachift Iuraşcu, dar lămurit arhimandrit al mănăstirii Socola îl numeşte doar Octav Botez[19], ale cărui mărturii sînt preluate selectiv. Rămîne umbra bărbatului zdravăn, boem şi lumeţ, completează nepotul Matei, dedublat, în rasa călugărească doar la oraş, borurile largi ale pălăriei de panama şi, mai ales, poza de nobil din naştere, în trăsura cu patru cai înaintaşi. Pasionat vînător, cu toate cele în dotare, puşcă, prepelicari şi copoi, îşi moştenea tatăl, cu care, altfel, nu prea semăna.

Documentele ediţiei Gh. Ungureanu îndesesc biografia nestatornicului călugăr cu informaţii doveditoare ale permanentei susţineri din partea Mitropoliei la cel mai înalt nivel. Înrudirea mitropolitului Veniamin cu Cananăii, postelnicul Costache Cananău, sameş al Mitropoliei şi bănuit frate patern al stolnicului Vasile Iuraşcu transmit lui Iachint nu numai aerele  nobiliare dar şi protecţia următorilor mitropoliţi.

În cazul activităţii de iconom al Mitropoliei şi arhimandrit al mănăstirii, Ion Roşu[20]  devine lapidar şi sentenţios, citînd din scrisoarea lui Matei către Octav Botez, cum că unchiul Iancu-Iachint n-a fost stariţ, a fost arhimandrit la Socola[21]. Documentul 75 şi, mai ales, notele[22] care îl succed impun referiri la obiectul activităţii de i(-e)conom al ogrăzii Mitropoliei pe care numai ediţia Gh. Ungureanu le oferă. Econom este sinonimul învechit pentru administrator, în sens larg, al unei instituţii, al averii cuiva; stareţul, sinonim cu egumen, conduce o mănăstire, i se mai spune şi arhimandrit, dar titlul poate onora şi pe alţi călugări cu funcţii înalte pe lîngă o episcopie.

Dacă nu a fost stariţ al mănăstirii Socola unde era călugăr, Iachint este arhimandrit la Socola, economul Socolei, cu vie, prisăci şi moşii.  N-ar fi de mirare să fi fost un timp şi stareţ, că prea era supărată Raluca pentru îndepărtarea de călugărie, ceea ce îi îngăduia o combinaţie cvasifamilială din care a rezultat şi un fecior. A fost mulţi ani econom la Mitropolie[23] şi Mitropolia avea o avere foarte mare în moşii, dugheni, crîşme, la care se adăugau sumele de bani ce le primea de la mănăstirile şi schiturile în subordine[24]. Drumurile de control şi colectare justifică şi trăsura cu cei patru cai înaintaşi, pe care în 1843 o vinde pe 213 lei. Atît de uzată, se plînge arhimandritul, drept care se adresează cinstitului Comitet al Mitropoliei pentru aprobarea sumei de 745,20 lei cît să cuprindă condeiul de 950,20 lei, costul celei noi. Rezoluţia favorabilă precizează şi fondul – articulul cheltuielilor mărunte – din care se vor plăti arătaţii bani[25].

Rezistă la Mitropolie, unde tot el avea în grijă pivniţa, alimentele pentru masa mitropolitului cît şi trapezei, în ciuda greutăţilor, a uzurii şi a reclamaţiilor, pînă în 20 octombrie 1867 cînd se transferă pentru următorii 18 ani, superior (îngrijitor) la biserica Aroneanu, unde înlocuia pe faimosul Popa Duhu (Isaia Teodorescu). Reclamaţiile  nu contenesc, întrucît nu trecea pe la biserică nici să ducă salariile. Locuia departe de Iaşi, în cătunul Găneşti, comuna Buznea la moşioara lui, şi adesea era văzut în Iaşi la Ştefan Mandrea, zis fiul său, care mai preluase din sarcini.

Cine mai ştie astăzi că legendarul ieromonah Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu fusese profesor şi inspector în Seminaria Socolei pe vremea lui Iachint Iuraşcu, de acolo retras la Mănăstirea Neamţ, profesor la Şcoala Domnească pe vremea stareţului Neonil, apoi revizor al Şcoalelor mănăstireşti ce urmau a se deschide prin sate, proiect guvernamental scăzut de mitropolitul cel nou Sofronie Miclesu dispreţuitor luminii[26]…Arhimandrit al mănăstirii Aron-vodă, Isaia Teodorescu cerea în 10 iunie 1864 noului mitropolit Calinic Miclescu înfiinţarea unei şcoli săteşti în satul Aroneanu, la care el însuşi să fie profesor, cu observaţia că Seminarul primea elevi nepregătiţi şi cu precizarea că guvernul hărăzise toată averea Mănăstirii Aron-vodă numai pentru şcoală…[27] Din 12 mai 1864, prin Adresa Nr. 1654 a Mitropoliei către Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice se cerea numirea definitivă a arhimandritului Isaia Teodorescu în funcţia de rector al Seminarului de la Socola.[28]

Era vremea reformelor lui Cuza şi momentul desprinderii lui Iachint de Mitropolie, cam după secularizare, cum punctează Matei Eminescu către Octav Botez. Optsprezece ani a slujit ca îngrijitor la Mănăstirea Aroneanu, nu mai era tînăr (n. 1819), dar locuia la Găneşti, comuna Buznea, plasa Cîrligătura, mai aproape de Tîrgul-Frumos decît de Iaşi, sub dealul Budeanul de unde coborîse pe la 1849 vechiul sat Draga renumit prin două crîşme cu nume glumeţe, Dorul-în Deal şi Draga-în Vale, şi o mănăstire de călugări.[29]

Cînd venea la Iaşi, chemat de datorie! mănăstirea lui Aron Vodă de pe malul Ciricului îi părea şi mai îndepărtată. Fusese închinată, apoi metoh al Patriarhiei din Constantinopol la care învăţase şi Dimitrie Cantemir. Iachint pica la mănăstire după evacuarea călugărilor greci din decembrie 1863, care nu plecau cu mîna goală. Pînă în 1885, întregul complex monahal, ridicat (în 1594) de fiu pe temeliile tatălui Alex. Lăpuşneanul, nu mai avea decît biserica, fără gard[30].

Pe Ştefan Mandrea, singurul fiu ştiut al arhimandritului Iachint Iuraşcu, tatăl şi l-a ţinut aproape. Lista profesorilor şi a obiectelor predate la Seminarul Socola din 10 iunie 1857, după nume sonore cum Filaret Stavropoleos, Neofit Scriban sau Ioan Bobulescu, se încheie cu cei doi paradositorii de musichie,dintre care primul este slugeriul Ştefan Mandrea.[31]

Testamentul lui Iachint Iuraşcu trebuie să fi fost o lectură de mare interes, dar Gh. Ungureanu pare că s-a abţinut…, el, colaboratorii care fac să apară cartea sau cine mai ştie cine… Mai rele decît astmul, jalbele îl determină pe Iachint la ultimul transfer. În ultimele luni de viaţă, funcţionează ca superior la mănăstirea Coşula, judeţul Botoşani, post vacant prin deces, din 16 martie 1886. În 9 iunie, Ministerul îi recunoaşte numirea, în 5 iulie se inventariază averea mănăstirii şi cere o anchetă. Totul era o ruină. Pe ferestre intrau cucuveicile. Chiliile adăposteau bolnavi pelagroşi.

Preţioasa arhivă a mănăstirii supravieţuise în aşteptarea neobositului Istoric. Sosea pe un bogat omăt de Novembre al lui 1908, dincolo de Cristeşi şi de rîpa Miletinului, pe dealul cu ziduri de cărămidă roşie, încă întregi, în frînturi de un zigzag[32] specific mănăstirilor Domnilor mari din secolul al XVI-lea. Sub straturi de tencuială, ochiul flămînd ghiceşte zugrăvelile pe fond albastru ale meşterilor lui Petru Rareş. Broderia florală dăltuită în cadrul icoanelor confirmă inscripţia din piatră cu duct gotic pomenind pe Matiaş Vistiernicul lui Petru Rareş din prima domnie şi anul săvîrşirii 1535.

Dar minunea sfîntului lăcaş sînt volumele noi şi vechi pînă la Grigorie Roşca mitropolitul rudă şi duhovnic al lui Petru Rareş, ce e drept, nu de la cărturarii de aici, ci de la aceia ai marilor mănăstiri bucovinene…, aduse în refugiul forţat al secularizării. Astfel, mîna dumnezeiască a cuprins din nou cartea de banală înfăţişare, pentru ca străfulgerarea, trebuie să fi fost o zguduitură cosmică!, să-l încredinţeze că era traducerea integrală a lui Herodot[33].

În 1909 o şi tipăreşte[34]. Prefaţa cărţii legate cu totul în piele, lămureşte în foaia de titlu: prescrisă de Ion feciorul lui Tuduri blănariu din Botoşani de pi alta  a dumnealui Vasili Pogor în anul 1816, în zilile Domniei Mării Sale Scarlat Alexandru Calimah Vv. Nota din subsolul primei pagini a manuscrisului lui Vasile Pogor-poetul menţionează pe Ianachi Buzilă Logofătul care plăteşte unui necunoscut ca să-i copieze izvodul cel vechi moldovenesc, în 1746, Iulie 2, în vremea lui Ioan Mavrocordat Vv care va fi păstrat o parte din biblioteca fratelui său Constantin, cărţi domneşti printre care şi izvodul vechi moldovenesc, periplu continuat de Ştefan S. Gorovei în „Circulaţia – Herodotului – de la Coşula” cu pertinente explicaţii genealogice[35]. Pe oameni îi cunoşti călcîndu-le pragul, acolo în matca de miracole botoşăneană.

Îmi pare un privilegiu să-l citeşti pe Herodot în limba vie moldovenească din vremea lui Vasile Lupu. Cu Herodot resimţi legendarul ca pe un abis priincios, pe vremea lui nici sfinţenia nu devenise o ştiinţă exactă. Muzele en titre asigură priceperea în suflet a orientalilor, din dorul infinitei înlănţuiri şi, peste toate, balsamul unei moralităţi de o incredibilă  actualitate. Preţul femeii creşte din caratele frumuseţii şi din mîndreţea pruncilor, admirabil ascendent civilizator faţă cu varvarismul!, dar scade la nivelul ironizării cînd greşeala ei este dovedit conştientă. În amîndouă ipostazele, bărbatul îşi doreşte să-i fie alături în momentele de îndoială, pe care le şi provoacă, asemenea lui Paris sau lui Candavlis, amîndoi amendaţi. A jăcui mueri, fapt de oameni nedrepţi, a cerca certare şi a sili, lucru nebunesc, dar a le jăcui cu socotinţă…, să nu vrea ele, nu le-ar fi jăcuit[36]. Vinovăţia pe din două a celei îndrăgostite are efecte la fel de dramatice ca gogomănia lui Candavlis care îi arată sfetnicului cît de frumoasă era fimeea lui goală”.

 

***

În noaptea de 26-27 august 1886, se stinge lacomul de viaţă şi norocosul de muncă Iancu-Jachint Iuraşcu, bărbatul zdravăn şi frumos, dar rotunjit de trai bun, ca toţi arhimandriţii… A fost unchiul matern al Poetului, i-a cunoscut gloria şi prăbuşirea. Nu ştim să fi întins o mînă cuiva din familie, dar ştim că pînă pe la 49 de ani avea de unde. Păstratele lui jalbe răsuflă şi azi de zvîcnet  vijelios greu strunit de cuvenita smerenie condescendentă. Mă întreb cît îi va fi semănat ilustrul nepot şi dacă vor fi existat scrisori între ei. În ultima jalbă păstrată, din 18 aprilie 1886, cerea Coşula, motivînd starea şi bătrîneţea ce-i silesc apropierea de familia şi rudele din judeţul Botoşani[37].

Toată viaţa bătuse la uşi cunoscute, deschise în numele misteriosului strămoş cu succesori bine înfipţi, încît fostul episcop al Dunării de Jos din 1879, botoşăneanul Iosif Gheorghian (20 august 1829 – 23 ianuarie 1909), devenit în 1886 Mitropolit Primat, în succesiunea mitropoliţilor Sofronie şi Calinic Miclescu, nu-l putea refuza. Format la Mănăstirea Burdujeni, cu studii la Academia Mihăileană din Iaşi şi la Sorbona, fostul diacon la Capela română din Paris era fratele politicianului liberal de Iaşi, prefect şi ministru, Vasile Gheorghian (1843 – 1901) şi al Sofiei, măritată cu nepotul baronului Ioan Crîstea, cu trei băieţi dintre care doi îşi zic Gheorghian. Se vede că şi Eminescu trebuia scuturat de neamul Crî(-i)ste(-a), dar pentru Moşul Iachint superior la Coşula era ultimul favor.

Întors în ţară la începutul lui aprilie 1884, Eminescu hotăra să locuiască la Iaşi. Argumentele deciziei să-l fi inclus şi pe unchiul arhimandrit? Sigur este că în căutarea poetului vedic, tînărul Eminescu a trecut prin chilia călugărului, a zăbovit în pielea lui, titlul nuvelei „Sărmanul Dionis” îl victimizează, dar proza de tinereţe avea de transmis mesaje, studentul devenise o persoană socială cu aplecări politice, din 1869 era membru al Societăţii România şi al Societăţii literare şi ştiinţifice din Viena care în 1871 se unesc, an în care devine şi membru al Junimii.  Dacă Dionis are în vedere pe primul episcop al Parisului de la Notre-Dame, o splendidă legendă în reprezentare statuară cefaloforă, cu capul pe tipsia palmei, asemenea Sfîntului Ioan Botezătorul de pe iconostasul Mănăstirii Durău, atunci vecia eroului domină spiritual puterea care-l ucide. Cealaltă semnificaţie, a pierderii capului celui îndrăgostit de femeia captivă iremediabil în lanţurile căsniciei, aceasta da, îl poate face sărman, în sensul subtil ironic eminescian.

Proza de tinereţe demonstrează că pentru poet este obligatorie contopirea cu viaţa, cu istoria şi filosofia. Din recolta de învăţătură, din memorii, iubire şi poezie, El aspira la treapta supremă a iniţierii al cărei prototip, model de eroism, cinste şi virtute, eroul „Ramayanei”, conduce spre „Avesta” şi profetul persan Zarathustra. Idealul visului de poet îndrăgostit este să se măsoare cu însuşi Rama. Căutarea stăruitoare a trecutului iluminează pe strămoşul mitic de prin vremea lui Alexandru cel Bun, deloc de ignorat că bătrînul arhimandrit şi unchi se întoarce acasă, la Coşula, mănăstirea ridicată de  Matei Coşulvei, vistiernicul lui Petru Rareş, şi în jurul căreia se ctitoresc cele douăsprezece comune ale plasei Coşula din sudul judeţului Botoşani, adunate între Jijia şi Siret şi dintre care nu lipsesc proprietăţile fraţilor Cristeşti, Orăşenii foşti ai familiei Eminovici, Delenii Ghiculeştilor, Flămînzii Başoteştilor (cu Schitul Baloşeştilor) sau Horodiştea de Hîrlău (aparţinea ţinutului Botoşani), moşie dăruită de  Grigore Ghica cel Bătrîn marelui pitar Cîrste dovedit de Sever Zotta drept protopărintele familiei Hurmuzachi şi dania, moşia lor de baştină pînă la noua întemeiere de la Cernauca bucovineană[38].

Ataşîndu-li-se, înşiruindu-se visului cetăţii, asemenea călugărului Dan, suflet şi pană călătoare în nemărginirile istoriei, înapoia vremurilor, Iorga îşi urmează străbunica, pe Năculeasa, soţia vornicului Iordachi Drăghici, pînă în epoca lui Gheorghe Ştefan, iar pe Arghiropolenii bunicului George, continuatori ai Mavrocordaţilor, suind prin femei, pînă la Alexandru cel Bun.[39] Din memorialistica lui Iorga, umbra lui Eminescu, poate şi pentru că alesese să renască din sine, răsare în propria oglindă, dintr-o vorbă, vibrant, într-o uşoară zbatere, sau ca o simplă reacţie de a explicita, mai erou decît victimă. Este umbra pe care şi-o revendică, marginile ei se întind spre îndepărtările lumii şi dezmărginirea  este de esenţă divină. O singură dată imaginea se tulbură, într-un timp cînd încă nu-l cunoscuse decît prin legenda nenorocirii lui şi prin apariţia deodată lîngă Hotel Traian a trupului îngroşat şi greu de mers, a feţei bugete de pe care smulgea furios orice urmă de mustaţă…[40]. Era în 1887, dar ne-a trebuit timp ca să-l înţelegem, continuă Iorga. Memoriile recuperează adevăruri abia întrezărite în anii studiilor universitare ieşene, fără să fi ajuns atunci la atît de folositoarea cunoaştere a articolelor din „Curierul de Iaşi” ori din „Timpul”, genială risipă de suflet, o întreagă doctrină naţionalistă[41]. Geniala revelaţie că Eminescu avea să fie mereu mai mare înlocuia întunecimile cu adevărurile diurne ale operei.

Nici în deplina maturitate a redactării „Memoriilor”, Iorga nu pare vindecat de dorul Eminului, cum pe amîndoi, nimic n-a fost să-i vindece de sine. Se zice că Iorga nu a fost niciodată tînăr, poate că tocmai acea bătrîneţe structurală să revendice umbra Poetului ca pe o revanşă a golului tineresc. Amîndurora, Călinescu le identifică magia fascinaţiei, dar farmecul sfînt, dureros de dulce al iubirii nu ştim să-l fi trăit decît Poetul! Iorga pare dezlegat de dragostea lumească, poate că încheiase capitolul întîii tinereţi, dar gîndul, poate şi dorul îl conduc spre un periplu al erotismului european[42], de pe vremile cînd femeia sta în umbră, trecut prin adoraţia pentru Fecioară, pînă la religia dragostei. Iorga recunoaşte că adoraţia a trecut asupra femeii, că sufletul ei e sfînt ca rugăciunea şi că la ea află poetul mîngîiere…Gîndindu-l pe Eminescu la 1889, creatorul major al idilei româneşti, în viziunea lui Iorga, presimte complexitatea şi bizareria unui psihism capabil să combine pe Schopenhauer cu adoraţia pasională a unui tip de femeie mai presus de fire, într-un cadru natural-fantastic inspirat de Hoffman sau Uhland, în preaplinul imaginativ al Vedelor, tocmai dezgropate de învăţaţii Germaniei, şi combinate cu quietismul Budiştilor încredinţaţi de balsamul liniştii fără patimi… La 28 de ani şi în huietul lui 1889, Iorga ridică primul în istoria noastră literară soclul statuii pentru cuplu. Atît de tumultuos că orice virginitate înceta în preajma lui, Eminescu găseşte în Veronica sufletul pur, dornic de vis şi de nefericire ce se încumetă la povara pe care o presimte. În curentul poetic de adoraţie a iubirii, Iorga identifică pe iubita şi Muza lui Eminescu: a săruta urma paşilor lui e un procedeu cu desăvîrşire religios, punînd într-o lumină de sfinţenie pe iubit.

Peste aproape şase decenii, Călinescu preia ideea curentului de adieri narcisice, dar jefuieşte Muza de medalii: Făptura reală a poetei nu are ce căuta în iţele existenţei lui Eminescu, fiindcă femeia nu trăieşte prin viaţa ei proprie, ci prin procesul de transfigurare pasională a iubirii. Veronica este numai o cristalizare a modului erotic al lui Eminescu, fără să fie singura…[43]

Transmisă la cald, sub semnul demonicei reîntregiri a cuplului Eminescu-Veronica, act de maximă frenezie împotriva inerţiei vieţuirii temporale, concluzia tînărului Iorga îşi asumă cuprinderea în clipă a întregului secol al XIX-lea: „Trăim în vremi de dragoste şi idolul veacului e iubirea[44], singurul sentiment neperisabil… Piteşte Iorga în amurgul veacului şi clipa iubirii lui nepovestite ?!

 

***

Dulăi ai îndepărtării, umbrele, după budism singura realitate a fenomenelor, încheagă destinul într-o carte a viselor, viaţa o infinită înşiruire, timpul şi spaţiul aventuri ale minţii, clipa de fericire o sărutare cît să ajungi pe Lună… Numai Poetul ajunge, cu fata în braţe, căci iubirea îl umple de geniu şi de noua putere a levitaţiei.

Rama îmbătrînise în preoţie, rămăsese blînd şi grav, biruise pe druidesele sîngeroase, epidemii şi sacrificări omeneşti, i se spunea Pacificatorul inspirat, călătorise în toată Sciţia veche, fiii hiperboreenilor ridicau acum pretutindeni uimitoare menhire strămoşilor, semnul că religia tocmai începea şi deviza lui răsuna ca un tunet aducător de ploaie curată: În numele strămoşilor, opreşte-te! Aspira la cunoaşterea divină, învăţătorul său era geniul divin, Inteligenţa Divină care îl trimite să dăruiască bărbatului Făclia focului sacru şi femeii Cupa Vieţii şi a Iubirii. Rama nu cunoscuse iubirea pînă la druidesa domesticită în soţie radioasă, oferindu-i odată cu beţia dragostei coroana lumii pămîntene. Gata să îngenuncheze, îşi aude învăţătorul profeţind abandonul său şi moartea femeii, ca să înţeleagă prăpastia dintre dăruirea completă şi inevitabila despărţire. Din iubire supremă, eliberează femeia. Cu barba înecată în lacrimi, bătrînul rege al timpului şi al spaţiului îşi întoarce faţa spre pădure, singura nădejde a mîntuirii. Interzisese sclavia şi crima, dar corolarul civilizator al marelui iniţiat a fost înnobilarea femeii, pînă atunci sclavă sau magiciană furibundă, ucigaşă din răzbunare împotriva bărbatului. Rama o înălţa preoteasă a căminului, invocînd în duetul rugăciunii sufletul Strămoşilor. Cînd alege să rămînă aproape de cer, roagă femeii doar neuitarea. Tulburată de ecoul chemărilor, pădurea nu-l mîntuie, ci îi grăbeşte retragerea pe muntele sfînt.

Testamentul Marelui Strămoş păstrează vie apa izvoarelor  de bunătate şi frumuseţe a poveştilor lumii. Rama cere primul, cu vreo patru-cinci mii de ani înaintea Iisusului, să i se ascundă moartea… O blîndă ţară a fanteziei proza memorialistică de tinereţe a lui Eminescu, în care visătorul zăboveşte, din care întîlnirea cu o mare amintire şi spovedania nu lipsesc. Din vioara în care sînt închise toate cîntările, refrenul imnurilor vedice călătoreşte din veac în veac… Cerul este tatăl meu, el m-a zămislit/Toţi cei din cer alcătuiesc familia mea./Mama mea este întregul pămînt[45].

Căderea din rai nu a fost pentru nimeni uşoară. Capătul iubirii pare şi al vieţii, dar trăieşte Rama revelaţia iniţierii Supreme pe care însuşi o declară în cunoaşterea Adevărului, cîtă vreme refuză beţia dragostei? Se pare că da. Pămîntului, plutirea i-o face Adevărul;/ Iar cerul, doar prin Soare poate rămîne sus. („Cîntec de nuntă”, Imnul X-85). Este învăţătura Marelui Strămoş. Peste două-trei milenii, odată cu autoritatea brahmanilor scade şi forţa magică a Somei, încît varianta lui Valmiki aduce întîmplări de familie, uneori nefericite din pricina neîncrederii de cuplu. Bănuiala că în captivitate Sita ar fi cedat ispitelor diavoleşti, provoacă pe Rama şi pe clevetitori. Femeia neprihănită trece proba focului pe cînd zeii mai puteau interveni. Eminescu înţelege şi îşi iartă iubita, dar, ca în vremurile lui Rama de acum trei milenii, lumea respectă aceeaşi lege a datoriei morale: Iartă, copila mea! Iartă-mi fiul – răsună glasul tatălui Dasaratha, coborît din ceruri – Iartă răul ce ţi l-a făcut; e numai pentru a păstra „dharma lumii”[46] şi numai astfel finalul „Luceafărului” devine credibil.

          Eminescu urmează învăţăturile Marelui Iniţiat, lumea monahală a familiei îi deschide cărţile înţelepţilor, tinereţea năpădită de afectivitate se istoveşte sub domnia lucidităţii, trăirea provoacă ulceraţii, descoperirea vieţii face adoraţia ironică, megalomaniei mănăstireşti deşarte pretinde respectul singurătăţii  de mag călător printre stele curate.

 

[1][ „La curtea cuconului Vasile Creangă”], Eminescu, în „Poezii – Proză literară” II, Ediţia Petru Creţia, Cartea Românească, 1978, p. 526;

[2] N. Iorga, România cum era pînă la 1918” II, Buc., 1940, p. 18-19;

[3] Ibidem, p.107;

[4] Horia Nestorescu-Bălceşti, „Enciclopedia Ilustrată a Francmasoneriei din România” I, Buc., 2005, p. 376;

[5] Barbu Theodorescu, „Contribuţiuni la cunoaşterea strămoşilor lui Nicolae Iorga”, Buc., 1947, p. 24;

[6]O viaţă de om. Aşa cum a fost”, Minerva, Buc., 1984, p. 5;

[7] Valeriu Rîpeanu, Prefaţa  la „O viaţă de om. Aşa cum a fost”, Minerva, 1984, ediţia Valeriu Rîpeanu şi Sanda Rîpeanu, p. XXXVII;

[8] Stolnic, dregător care purta grija mesei domneşti; Şef bucătar boieresc;

[9] N. Iorga, „Fragmente autobiografice”, în vol. „Pagini alese” I, Buc., 1965, p. 15;

[10]Eminescu în documente de familie”, Minerva, Buc., 1977;

[11] N. Iorga, „O viaţă de om. Aşa cum a fost”, p.86;

[12] N. Iorga, „Fragmente autobiografice” I, p. 5;

[13] Manuscrisul 2286, 2r-5r, cu completare f.3v;

[14] Gh. Ungureanu, “Documente…”, p. 21;

[15] Ibidem, p. 22;

[16] Ibidem, nota p. 16;

[17] Gh. Ungureanu, Op. cit., Documentul 16, p. 28;

[18] Ibidem, p. 92, notele Documentului 75;

[19]Omagiu lui Mihai Eminescu”, Buc., 1909. p. 207-208;

[20] Ion Roşu, „Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu”, 1989, p. 189;

[21] Ibidem, p. 188;

[22]Eminescu în documente de familie”, Idem, p. 92;

[23] Ibidem, p. 46;

[24] Ibidem, p. 92;

[25] Documentul 75, Ibidem;

[26] Documentul 92, în Gh. Ungureanu, „Ion Creangă Documente”, Buc., 1964, p. 105;

[27] Documentul 118, Ibidem, p. 133;

[28] Documentul 117, Ibidem, p. 132;

[29] I. Lahovari, „Dicţionarul Geografic al României”;

[30] Apud Viorel Erhan, „Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi şi împrejurimi”, Iaşi, 2004, p. 122;

[31] Documentul 91, în „Ion Creangă Documente”, p. 104;

[32] N. Iorga, „Drumuri nouă după lucruri vechi”, în „Neamul românesc literar”, 1909, p. 206-207;

[33]N. Iorga, „O viaţă de om. Aşa cum a fost”, 1984, p. 252;

[34] Herodot, Traducere românească publicată după Manuscrisul găsit în Mănăstirea Coşula de N. Iorga, Vălenii-de-Munte, 1909; cf. ediţia facsimil, Artemis, Buc., 2003;

[35] Ştefan S. Gorovei, în „Arhiva Genealogică”, V(X), 1998, nr. 3-4, p. 155;

[36] Herodot, „Istorie d’intîi ce-i zice: Clio”. Op. cit, p. 4-6;

[37] Gh. Ungureanu, „Eminescu în documente de familie”, 1977, D. 321, p. 418;

[38] Sever Zolta, „Eudoxiu Hurmuzaki – Genealogia familiei Hurmuzaki…”, Arhiva Genealogică, An I, Nr. 9 şi 10, sept.-oct. 1912, p. 131 şi următoarele;

[39] N. Iorga, „O viaţă de om…”, p. 6;

[40] Ibidem, p. 86;

[41] Ibidem, p. 112;

[42] N. Iorga, “Iubirea în literatura  modernă”, în Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, Tom I, 1889-1890, p. 512-525;

[43] G. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Minerva, 1989, p. 227;

[44] N. Iorga, „Iubirea în literatura modernă”, p. 529;

[45] Apud, Eduard Schuré, „Marii iniţiaţi”, Buc., 1994, p. 44;

[46] Valmiki, “Ramayana” II, Buc., 1968, p. 272;

Revista indexata EBSCO