Feb 16, 2017

Posted by in Istorie literara

Gheorghe MOLDOVEANU – Naţionalistul Eminescu

A fost o vreme cînd cuvintele naţional şi naţionalism se rosteau pe şoptite, sărbătorile naţionale ale românilor şi cîntecele în care numele lor se pomeneau sau se sugerau erau interzise, ca şi celelalte creaţii avînd în centru ideea de naţional, românism, românitate etc. Românii trebuiau să părăsească naţionalul, desuet şi retrograd, şi să trăiască în ideea internaţionalismului proletar. Apoi apele au început să se reaşeze în matcă. Spiritualitatea românească spera să-şi redobîndească personalitatea şi rosturile şi mulţi intelectuali, adversari ai doctrinei comuniste, au încercat să treacă peste neajunsurile ideologiei comuniste, ţara, pe care se simţeau datori să o slujească, fiind mai importantă decît ideologia timpului; aceasta continua să amputeze valori, dar se spera că nu va dura prea mult timp. Şi speranţa s-a împlinit.

O dată cu schimbarea regimului politic, renăşteau vechile speranţe în redobîndirea totală a valorilor naţionale, pe primul loc situîndu-se însăşi ideea de ţară; doar se strigase ne-am luat ţara înapoi! Recîştigarea dreptului de a fi noi în ţara noastră, unul dintre cele mai importante drepturi! Dar curentul care începuse a se înfiripa a fost repede bruiat de cei doritori de socluri pentru propriile statui. S-a dovedit curînd că ridicarea unui soclu nu e la îndemîna oricui; era mai lesnicios să fie aruncaţi de pe soclurile existente vechii ocupanţi. A început procesul de revalorificare a trecutului, ca şi în regimul ce abia fusese înlăturat, cu reinterpretarea doctrinelor şi a valorii creaţiei şi a creaţiilor etc. Apăreau astfel ca valoroase nu operele publicate de autorii înşişi, ci cele rămase în manuscris[1]; e suficient să cităm cazul lui Eminescu şi Blaga. Alţi mari creatori erau judecaţi nu după ceea ce scriseseră, ci după opiniile politice, care deveneau delicte. M. Sadoveanu şi alţii încă trebuia să fie „aruncaţi la lada de gunoi a istoriei“, cum se cerea în anii ’50 pentru Blaga, Goga, Maiorescu şi mulţi, mulţi alţii. În primul tratat de istorie a românilor de după 1948, anul reformei culturale comuniste, numele domnitorilor îşi găseau cu greu loc, istoria fiind opera truditorilor, nu a domnitorilor. După 1990 îşi găseau loc mai ales numele domnitorilor care aveau amante pe la Hîrlău sau pe cine ştie unde. Era un pas înainte; ştiam că existaseră.

Se cultiva deci un alt fel de proletcultism. Proletcultismul pretindea să se distrugă tot ce era vechi pentru că aducea aminte de burghezo-moşierime, „condamnată la pieire“ de noua dictatură, recunoscută şi declarată dictatură, dictatura proletariatului. Noua ideologie cerea să se şteargă cu buretele ceea ce fusese mai înainte, nu numaidecît pentru că era infestat de comunism, ci pentru că era vechi. Se ajunsese la cerinţa de a se trece în uitare perioada dintre 1945 şi 1989. Ar fi fost ca şi cum în acel interval de timp nu am fi existat. În spaţiul cultural românesc urma ca pentru acel interval de timp să fie o pată albă. Sau neagră?! Eliberaţi de trecut, uitînd ce am fost şi, de fapt, ce şi cine sîntem, puteam aspira la noua noastră calitate, de cetăţeni europeni. Nu internaţionalişti, numai europeni. Se refăcea tipul ideal al activistului de partid, ce nu putea fi tras la răspundere pentru nu se ştie ce rude; crescuse în casa de copii.

S-a pornit procesul împotriva a tot ce era vechi şi ne împiedica, în conformitate cu concepţia aceasta, să fim europeni. Orice amintea de ce fusese mai înainte trebuia să fie aruncat. Nu negat; aruncat. Aceasta pentru că, ne explica cineva, tinerii studioşi „manifestă tendinţa să pună mîna pe revolver cînd aud cuvîntul tradiţie“[2]. Dacă orice cultură se dezvoltă pe o tradiţie, locală sau de aiurea, apare firească întrebarea dacă e vreo deosebire între această afirmaţie şi cea a omului de tristă amintire Göring: „Cînd aud cuvîntul cultură, pun mîna pe armă“. Şi este foarte trist să ştii că autorul cuvintelor amintite a fost şi purtătorul de cuvînt, responsabil pentru promovarea valorilor culturii româneşti în lume. Care dintre valorile româneşti îndeplinea condiţiile de promovare, din moment ce toate creaţiile valoroase se leagă, într-un fel sau altul, de tradiţiile româneşti, implicîndu-le şi implicîndu-se?

S-a vorbit şi, îmi place să cred, se va vorbi despre actualitatea clasicilor, concept care, vrem, nu vrem, trimite la tradiţie, indiferent de semnificaţiile cuvîntului clasic. Clasicii au fost şi vor rămâne mereu modele, cu care putem fi sau nu de acord. Sigur că nu toţi clasicii vor plăcea la fel, se poate chiar ca unii să nu fie pe placul nostru, dar aceasta nu-i va face mai puţin clasici, iar recunoaşterea valorii nu are legătură cu îmi place sau nu. Nu pot plăcea la fel Eminescu, Macedonschi, Blaga, Barbu, Pillat. Valoarea este dincolo de subiectivismul plăcerii, diferită nu numai de la un cititor la altul, ci chiar la acelaşi cititor în momente diferite. Se pare că de aici începe neînţelegerea, confundarea valorii cu fluxul interior ce ne apropie sau depărtează de creaţia respectivă. Sînt destui cărora Nichita Stănescu nu le place, sau se fac că le place, dar nici un avizat nu va contesta valoarea lui Nichita. Putem să nu fim de acord cu o idee sau alta a cuiva, dar trebuie să acceptăm că, aşa cum noi avem dreptul să ne expunem opiniile, acelaşi drept îl are şi preopinentul nostru.

Eminescu era naţionalist. Era dreptul lui. Cei ce îi reproşează naţionalismul au şi ei acest drept, dar: 1. reproşarea naţionalismului nu poate conduce la anularea valorii pe care o reprezintă Eminescu, pentru că nu este singura ei coordonată; 2. naţionalismul, ca şi întreaga creaţie, trebuie judecat din perspectiva „momentului“ Eminescu. Nerespectarea acestor cerinţe conduce, obligatoriu, la judecăţi false. Afirmaţia că nici măcar „interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decît ce vine din zona anglo-saxonă“[3] îl pune pe susţinător în situaţia ingrată de a nu pricepe nu numai istoria românilor, ci istoria în general. Mutaţia valorilor este un principiu oricînd valabil. La Homer nu se identifică elemente de cultură anglo-saxonă; cuiva se poate să nu-i placă poemele homerice, dar asta nu înseamnă că au devenit neinteresante, pentru că se află dincolo de cultura anglo-saxonă, nici măcar după formula, îndrăgită de contestatarii tradiţiei, „corect vs. incorect politic“, după care „Eminescu pare a fi irecuperabil“[4]. Asta ar însemna că erau îndreptăţiţi cei care îi reproşau lui Eminescu neînţelegerea luptei de clasă.

Parcă intuind acest fel de reproş, Eminescu afirma „dator e omul să fie al veacului copil (s.n.),/ Altfel, ca la nevolnici, el merit-un azil/ Într-un spital! Acolo cîrpească cu minuni/ Păreţii de chilie şi spună la minciuni“ (Icoană şi privaz). Că fiecare e copilul („produsul“) veacului în care a trăit e în afară de îndoială. Alecsandri nu o spune, dar o gîndea cînd, la publicarea unui volum cu scrierile lui C. Negruzzi, invita la prudenţă în receptarea scrierilor şi judecarea să se facă prin raportare la epoca în care fuseseră scrise. Afirmaţia lui Eminescu are însă un adaos: produs al epocii, omul e dator să şi servească acea epocă.

Procesul de formare a lui Eminescu a început la National Hauptschule şi a continuat la Obergymnasium din Cernăuţi, devenit un important centru de cultivare a ideii naţionale mai ales după ce aici venise Aron Pumnul. Urmărit de autorităţile maghiare după ce înfrînseseră revoluţia română de la 1848, Pumnul s-a refugiat în Bucovina, unde aducea, „din Transilvania lui Iancu, Balint şi Bariţiu şi a tovarăşilor lor, dorul nepotolit de a deştepta poporul la conştiinţa naţională“[5]. Pumnul însuşi era copilul veacului său.

Mişcare iluministă, Şcoala Ardeleană urmărea libera dezvoltare culturală a tuturor, pornind de la preceptele biblice; „toţi oamenii deopotrivă au trup şi suflet, pricepere şi voinţă şi sînt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci dar toate naţiile fireşte se cuprind în marea naţie a neamului omenesc, iar deosebitele numiri a singuraticelor naţii sînt numai întîmplătoare. Aşadar potrivit cu înţelepciunea este ca […] o naţiune să alerge în agiutoriul alteia, spre înaintirea culturei, de la care derază fericirea de comun“[6]. Prin unire cu Biserica Romei, românii din Transilvania speraseră să dobîndească drepturile promise de Curtea de la Viena, de a fi egali cu naţiile acceptate în principat, maghiari, saşi, secui, ceea ce nu s-a întîmplat. Dar solicitarea făcută de Inochentie Micu, singurul român din dieta Transilvaniei, ca românii uniţi să fie recunoscuţi ca ,,a patra naţiune politică“ din principat, răspunsul a fost departe de cel aşteptat: ,,Episcopul unit cere nişte lucruri pe care nimeni nu le-a cerut vreodată de la străbunii noştri şi nu le va putea primi nici de la urmaşii lor […]. Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile şi libertăţile avute pînă acum în pace de naţiunile patriei […]. Cere ceva ce clerului şi plebei valahe nu i se cuvine niciodată“[7]. Un răspuns asemănător dădea cancelarul Kaunitz cererilor formulate de români în Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae: „a ridica din români o a patra naţiune în împrejurările actuale ar fi cu neputinţă şi, chiar de ar fi cu putinţă, din multiple şi importante consideraţiuni, nu este nicidecum oportun“[8].

Aşa a început naţionalismul românesc, definit de maghiarul Zoltan I. Toth ca „ideologie şi politică naţională“[9] a românilor din Transilvania. Iar naţionalismul promovat de Şcoala Ardeleană nu trebuie confundat cu şovinismul, cum, din păcate, se întîmplă.

Aşa s-a dezvoltat naţionalismul în teritoriul botezat de Austria Bucovina, după ce-l detrunchiase, fără vreo justificare, de la Moldova. Pentru liniştirea populaţiei, se promitea, după ocupare, că ţara îşi va păstra statu-quo-ul anterior, inclusiv limba, iar promisiunea fusese probată de depunerea jurămîntului de credinţă faţă de Austria în limba română. Curînd însă lucrurile au evoluat în direcţia total opusă, ajungîndu-se la o situaţie insuportabilă, greu de anticipat din partea autohtonilor. „Educaţiunea publică prin şcoli reuşise a strivi elementul românesc. Numai poporul de jos, muncitorii de cîmp, ţăranii şi-au păstrat intacte limba şi datinile străbune. Proprietarii, oamenii culţi, vechile familii moldoveneşti erau în genere deznaţionalizaţi, limba română bătrînii abia o mai vorbeau, iar tinerii nu ştiau decît nemţeşte, ruseşte şi leşeşte […]. Cînd îi întrebai de ce naţiune sînt, abia înţelegeau asemenea vorbă şi în fine răspundeau că sînt bucovineni. Cea mai mică idee despre istoria, limba sau literatura română nu aveau. Spirite cu totul materializate, nu puteau concepe cea mai elementară idee de patriotism sau naţionalitate“[10]. La această situaţie se ajunsese după ce boierimea autohtonă fusese atrasă de partea aristocraţiei austriece şi poloneze, renunţînd la îndatoririle ei de elită a ideii de românitate. „Era deci cel mai mare pericol, considera I.G. Sbiera, ca amintirile româneşti să se stingă cu desăvîrşire şi conştiinţa naţională să amorţească pe vecie”[11].  Aici îşi are explicaţia testamentul lăsat de Doxachi Hurmuzachi urmaşilor săi, publicat în 1857: ,,Aveţi de îndeplinit trei datorii, mari şi sfinte, pentru care veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. Aceste trei datorii sînt patria, limba şi biserica[12]. Iar testamentul relua ideea Elenei Hurmuzachi, care, la revenirea la Cernauca, se adresa îngrijorată soţului său: ,,să grijim, iubite soţule, cu tot dinadinsul, ca, în amestecătura aceasta de limbi, copiii noştri să rămînă ceea ce sîntem noi, adică români, şi să-şi conserve sentimentele lor naţionale toată viaţa”[13]. Şi familia Hurmuzachi a rămas un bastion al românismului în Bucovina, făcînd din Cernauca insulă de românitate[14].

După modelul Gazetei Transilvaniei, Bucovina, gazetă românească pentru politică, religie şi literatură, apărută la Cernăuţi în atmosfera fierbinte a anului 1848, se declara, din primul număr, „defensorul intereselor naţionale, intelectuale şi materiale ale Bucovinei“, pentru că „Bucovina a băut un pahar al durerilor mult mai amar decît oricare din provinciile austriece“, iar locuitorii provinciei trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi ca toţi ceilalţi din Imperiu. Se reclamau, printre altele, dreptul la cultură în propria limbă, libertatea religioasă, dreptul de a participa la viaţa politică a ţării lor, Bucovina. Sînt drepturi pretinse astăzi pe orice coordonată a lumii şi, principial, toată lumea e de acord. Pana lui Aron Pumnul dădea contur dorinţelor bucovinenilor: „Dreptate şi naţionalitate strigă popoarele Europei; dreptate şi naţionalitate strigăm şi noi împreună cu ele, pentru că aceste două sînt singurele şi neapărabilele condiţiuni ale fericirii popoarelor. Pentru că mintea cea sănătoasă ne spune luminat că la fericire putem ajunge numai prin adevărata cultură […]. Însă la acea cultură numai aşa putem ajunge dacă va fi dreptate, va să zică dacă i se va da fiecăruia ce i se cuvine […] şi dacă naţiunii fiecăreia îi va fi iertat, precum se cuvine, să-şi întrebuinţeze limba în toate trebuinţele vieţii: în biserică, în şcoală şi în administraţiune, pentru că ştiinţa numai prin limbă se poate învăţa, apoi o naţiune întreagă nu ştie fără limba sa proprie care o suge o dată cu laptele nutricei, iar o limbă străină nice o poate învăţa naţiunea întreagă şi, după drept, nice se poate îndatora spre aceea“[15]. Lui Aron Pumnul îi aparţine una dintre definiţiile plastice ale naţiunii, în spiritul epocii: „Naţiunea este cuprinsul unui popor de acelaşi sînge, care vorbeşte aceeaşi limbă şi are aceleaşi datine. Poporul este trupul naţiunei, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea este dumnezeiescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba în toate trebuinţele vieţii: în casă, în şcoală, în administraţie“[16].

Lupta Bucovinei se desfăşura pe două planuri: pe de o parte reclama dreptul românilor de a se cultiva în propria limbă, iar pe de alta îndemna pe români să se cultive, să-şi formeze cultura pe baza limbii române. În nr. 7 din 1850 al gazetei se afirma că „libertatea de a învăţa şi limba naţională sînt singurele condiţiuni spre cultură“; în nr. 23 din acelaşi an: „ştiinţele vă vor deschide mintea, ca să vă cunoaşteţi drepturile şi să vi la apăraţi, ca să nu vă mai uzurpe străinii“.

Rezultatul acestei activităţi a fost revigorarea învăţămîntului în limba română. La Institutul Teologic învăţămîntul a început să se desfăşoare în limba română, iar la Gimnaziul Superior s-a înfiinţat catedra de limba română, pe care avea să o ocupe Aron Pumnul. Obligaţia lui didactică era de 5 ore pe săptămînă, numai cu elevii români, dar, din proprie iniţiativă, şi-a extins activitate la 16 ore, cuprinzîndu-i şi pe alogeni; „şcolerii tuturor opt claselor gimnaziale, români şi străini, erau puşi cu toţii sub îngrijirea lui ca să-i facă cunoscuţi cu graiul ţării, cu graiul românesc, cu istoria şi literatura lui; pre unii ca să-i facă să-l iubească şi să-l preţuiască ca pe odorul cel mai scump din lume, ca pe sufletul său şi al poporului din care fac parte, iar pe ceilalţi ca să-i îndemne să-l respecteze şi să ţină seama de el”[17], avea să afirme I.G. Sbiera, urmaşul lui A. Pumnul la catedră. Paşii mărunţi şi aparent insignifianţi făcuţi pentru şcoala în limba română nu i-a descurajat pe bucovineni, ci, dimpotrivă, dovedeau de fiecare dată că se poate, că rezistenţa autorităţilor nu poate dura la nesfîrşit[18].

Om al timpului său, Aron Pumnul şi-a extins activitatea de ridicare spirituală a românilor bucovineni dincolo de şcoală, ca o prelungire a şcolii. Aşa a apărut, în 1862, Reuniunea Română de Leptură din Cernăuţi[19], în al cărei statut se prevedea la art. 1 că membru al societăţii poate fi „orice bărbat cult, fără deosebire de naţionalitate“, care doreşte să se familiarizeze cu progresele limbii şi literaturii române. Naţionalismul începe să fie strîns legat de patrie şi patriotism, care trebuia extins „la moşia «strămoşească», la toate bunurile materiale şi spirituale ce ne-au lăsat ei în moştenire, la pămînt şi popor, la limbă şi credinţă, la tradiţii şi istorie, la virtuţi şi datini, la drepturi şi îndatoriri“[20].

Merită menţionat aici faptul că bucovinenii abandonaseră numele moldoveni în favoarea numelui români, pentru sublinierea ideii unităţii naţionale a românilor dincolo de apartenenţa lor la un teritoriu sau altul. Ideea acestei unităţi a românilor fusese susţinută de Pumnul în lucrarea pentru concursul de ocupare a postului de profesor la gimnaziul cernăuţean, folosind numai numele limba română, deşi era în dispută cu altele ce se raportau la teritoriu. La obiecţiile formulate de unii bucovineni răspunsul lui Alexandru Hurmuzachi, membru al comisiei a fost: „Dacă la numirea limbii noastre este neîndestulătoriu cuvîntul de românească, apoi pentru a fi consecinte ar trebui […] să se zică moldo-valahă-transilvano-bucovino-basarabo-banatoromânească[21]. Faptul nu este deloc lipsit de importanţă dacă avem în vedere că în Basarabia numele moldovenesc s-a păstrat de-a lungul timpului, astăzi constituind încă subiect de dispută[22].

Învăţămîntul în limba română ar fi trebuit ca pentru bucovineni, pe de o parte, să asigure sporirea posibilităţilor de acces la cultură şi, pe de alta, să fie o piedică în calea deznaţionalizării. Dar tocmai şcoala avea să devină mijloc de intervenţie a administraţiei pentru schimbarea numelor cursanţilor. Dacă numele de botez erau în general respectate, modificările datorîndu-se adaptării numelor la ortografia germană, numele de familie au cunoscut, pe lîngă astfel de modificări, adaptări la sistemul oficial al numelor de familie, adăugarea unor sufixe şi traduceri în germană şi, mai ales, în ruteană, limbă cunoscută de populaţia din Galiţia. Aşa au apărut nume ca Ciupercovici, Lupuleac, Rotariuc etc., iar prin traducere Morariu a devenit Melnic sau Melniciuc, Cojocaru – Cuşnir etc.[23]. Ilustrativă este povestea mitropolitului Silvestru Andreevici; pentru că tatăl său se numea Andrei, la înscrierea la şcoală a primit numele de familie Andreevici, în timp ce fratele său, rămas gospodar în Mitocul Dragomirnei, s-a numit Morariu, după vechea poreclă a familiei. Abia mai tîrziu, după intervenţii la autorităţi, mitropolitul şi-a adăugat numele familiei din care provenea, devenind Silvestru Morariu Andreevici.

Pentru situaţia în care ajunseseră românii vina cea mare o aveau autorităţile habsburgice, care credeau că se poate ajunge la echilibru interetnic în Imperiu învrăjbind o etnie cu celelalte. Nu cultura germană, demnă de cele mai înalte aprecieri, nu limba germană, limbă a culturii germane care merita să fie cunoscută[24] erau răspunzătoare pentru politica de deznaţionalizare, ci conducerea Imperiului.  Cu nemţii din Bucovina, ne asigură I.G. Sbiera, românii se înţelegeau bine şi se completau: ,,deşi erau mai superiori în meserii, în comerţ şi în cultura intelectuală, [nemţii] deprindeau graiul indigenilor şi se foloseau de el cu plăcere. Această purtare condescendentă şi binevoitoare a acestor aşa-zişi nemţi [cuvînt prin care era desemnat orice străin apusean, dar creştin (n.n.)] statornicise între ei şi poporul indigen o bună înţelegere şi un trai plăcut“[25].

În acest climat s-a format adolescentul Mihail Eminovici, iar ideile societăţii acelui timp nu-i puteau rămâne indiferente. Fusese foarte apropiat de Aron Pumnul, a cărui activitate îi era bine cunoscută şi pentru care avea un adevărat cult[26]. Afecţiunea era reciprocă, din moment ce învăţăcelul nu numai că avea acces liber la biblioteca pe care Pumnul o înfiripase, ci, într-o vreme, era chiar însărcinat să înregistreze cărţile în Cunsemnăciunariul bibliotecii. Discipol al lui Pumnul, devenise bun cunoscător al mişcării naţionale a românilor nu numai din Bucovina. Dar numai din cărţi. Poate că dorinţa de a cunoaşte direct poporul l-a împins să plece în Transilvania, de unde îi venise mentorul. Mai tîrziu va mărturisi: „Întîmplarea a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc din apele Nistrului începînd, în cruciş şi-n curmeziş, pîn’ în Tisa şi’n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decît acela al populaţiunilor din oraşe, din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d.“[27]. La Viena intră în cercul România Jună al studenţilor români, cărora le reproşează că „nu produc nimic original. Imitează pe studenţii nemţi, fără să cugete că deprinderile acestora se sprijinesc pe o vechime istorică seculară şi au rostul lor în vechimea de sute de ani a Universităţii din Viena şi nu se potrivesc cu deprinderile românului şi nici nu se vor lipi vreodată de sufletul nostru“[28].

Din această perioadă gazetarul Eminescu începe să-şi publice opiniile despre soarta românilor, pe de o parte împovăraţi de alţii, pe de alta lipsiţi de orientare, dar şi de voinţă.

Primul lucru pe care îl constata Eminescu era lipsa de implicare a românilor în propria poveste. Constatînd că „românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii; noi nu ne-am convins încă cum că: puterea şi mîntuirea noastră în noi este[29], avertizează: „nimeni în Austria nu e obligat a se face apărătorul  nostru şi răscumpărătorul drepturilor noastre, afară de noi înşine“[30]. Întocmai ca profesorul Pumnul, gîndeşte că datoria fiecărei generaţii este de a fi agentul credincios al istoriei, preluînd sarcinile impuse de locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpilor. Mereu se actualizează ideea copilului veacului, ca beneficiar şi agent. Analizîndu-şi generaţia, Eminescu constată „frecările ei, atît din viaţa politică, cît şi din cea spirituală“, explicabile prin „profunda sciziune dintre direcţiunile pe care au apucat unii pe de-o parte, alţii pe de alta“[31]. Iar aspectul cel mai rău al acestei situaţii triste era perpetuarea ei, antitezele devenind mai categorice şi mai neîmpăcate, consumarea sterilă a energiilor necesare în lupta pentru dobîndirea drepturilor naţionale. În îndemnul lui Toma Nour „Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adîncurile în care doarme, – faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei“[32] Eminescu aduna energia necesară pentru mobilizarea celorlalte energii ale generaţiei sale.

Drepturile naţionale pot fi cîştigate, crede Eminescu, din momentul în care vom considera că, locuitori de veacuri ai pămînturilor strămoşeşti, „pe care nimene nu le stăpîneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o pe-a tuturor“[33], „să fim puşi pe picior de naţiune egal îndreptăţită faţă cu altă naţiune egal îndreptăţită“[34]. În relaţiile cu celelalte naţiuni; „Naţiunea română trebuie să se pună pe terenul de drept pe care stau toate celelalte naţiuni ale Austriei, – nimic mai mult şi nici o iotă mai puţin“[35].

Regăsim aici ideile Şcolii Ardelene şi ale naţionaliştilor bucovineni; ridicarea românilor nu în dauna altor popoare, ci împreună cu acestea. La Eminescu apare cuvîntul străini, împotriva cărora pare a se ridica, dar cuvîntul apărea şi în „Bucovina“, citată mai sus: „să vă cunoaşteţi drepturile şi să vi le apăraţi, ca să nu vă mai uzurpe străinii“. Am ajuns la cuvîntul repetat de Eminescu în Doina şi pentru care este condamnat, din necunoaştere sau cu rea-credinţă. Sensul acestui cuvînt îl găsim în poezia incriminată cu accepţia dată de Eminescu; din versurile Vai de biet român, săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul,/Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui putem deduce că străin e cel nelegat de pămîntul pe care stă, nelegat de moşie[36].

Străină era Austria ca ţară, „existentă prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ţine vecinic lipite şi vecinic în discordie, are nevoie de un element internaţional, fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca şi în Boemia, în Galiţia ca şi în Transilvania“[37]. Pe de o parte, era preotul catolic, care „neavînd limbă, căci limba sa era o limbă moartă (cea latină); neavînd patrie, căci patria sa este unde-l trimite ecclesia; neavînd rege, căci regele său este Pontifex maximus, acest element încerca să unifice Austria prin religie“[38]. Pe de altă parte era beamterul[39] austricesc, care „nu ştie nici o limbă şi iată de ce: în casa părintească a vorbit ruseşte, a studiat într-un gimnaziu unguresc, a trecut la universitatea nemţească şi, cînd îşi sfîrşeşte învăţătura, nu ştie nici o limbă cumsecade“[40]. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că tot ce era austriac era şi considerat rău, din moment ce ţine să le atragă atenţia românilor: „luaţi de la ei iubirea de adevăr, lipsa de suficienţă, respectul ce ei îl au atît pentru obiectul pe care îl tratează, cît şi pentru publicul căruia se adresează“[41].

Străini erau deci toţi uzurpatorii drepturilor românilor, iar în Doina sînt prezentaţi doar unii, începînd cu cei din Bucovina. Din Boian la Vatra Dornii, din estul, pînă în vestul Bucovinei, Au umplut omida cornii; spiritul naţional era oprimat. Populaţia autohtonă, majoritară, din Bucovina era formată din agricultori, dar „funcţiile vitale sînt în mare parte împlinite de străini. În adevăr negoţul de import şi export, cel din lăuntrul ţărei, drumuri de fier, manufactură, c-un cuvînt circulaţia sîngelui social e împlinită de străini“[42].

Din Hotin şi pîn-la mare/ Vin muscalii de-a călare,/ De la mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin; Austria ocupase Bucovina cu sprijinul ruşilor, care, la 1812, îşi luau şi ei o ciozvîrtă din trupul Moldovei, pe care o botezau Basarabia, şi în repetate rînduri intraseră în Principate, comportîndu-se ca ocupanţi. Eminescu nu putea ierta ruşilor contribuţia la înfrîngerea revoluţiei de la 1848 din această parte de lume, cum nu le putea ierta comportamentul de după 1877; după război refuzau să părăsească România, iar prin pacea de la Berlin se înscria un record istoric: învingătoare pe cîmpul de luptă, România pierdea sudul Basarabiei, oferindu-i-se în schimb Dobrogea, vechi pămînt românesc[43]. De aici precizarea Mereu calea ne-o aţin.

În Bucovina populaţia cea mai numeroasă după cea românească o formau rutenii, dar împotriva lor Eminescu nu se ridica. Ne oferă şi explicaţia: „în întunericul nedreptăţii şi al barbariei toate naţiunile sînt egale în abrutizare, în îndobitocire şi fanatism, în vulgaritate“[44]. Apariţia publicaţiei „Zorile Bucovinei“ era primită cu căldură. „Salutarăm cu bucurie apariţiunea unei foi literare rutene în Bucovina, intitulată cu atîta poezie Zorile Bucovinei. Şi bucuria noastră nu era prefăcută, căci, ne-am zis, credem cu drept cuvînt, că şi în acest organ de publicitate vom avea un federat sincer şi plin de inimă contra inamicului ce în Bucovina ni este comun: contra pangermanismului.“[45] Regretă însă lipsa de profesionalism şi de informaţie a unui gazetar care, doar pe baza unui articol apărut într-un ziar german, nega identitatea naţională a românilor ca descendenţi ai romanilor din Dacia şi susţinea că românii din Bucovina sînt ruşi romanizaţi, iar Bucovina e o ţară eminamente rusească, prin locuitorii săi ruteni autohtoni, oferindu-i apoi o adevărată lecţie de istorie a Bucovinei, inclusiv despre „învrăjbirea artificială introdusă de guvernanţi între români şi ruteni“[46].

Din Sătmar pînă-n Săcele fixează diagonala Transilvaniei, aflată sub ocupaţie maghiară, deloc mai blîndă decît cea austriacă în Bucovina. Eminescu nu avea însă nimic cu populaţia maghiară din Transilvania. Vina pentru situaţia românilor ardeleni nu era a maghiarilor de rînd, „pentru că generaţiunea ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său[47]. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi face să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza pînă şi pietrele“[48]. Maghiarizarea la care se referă Eminescu avea în vedere că autorităţile maghiare „au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încît bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română“[49]. Eminescu cunoştea bine modul în care erau trataţi românii din Transilvania. „Un insolent are cutezanţa de a spune în camera Ungariei, cum că naţiunea română nu există. I se răspunde că există şi nimic mai mult; ca şi cînd acel om n-ar fi ştiut-o, ca şi cum acel om ar fi spus-o cu altă intenţiune decît să arunce o nouă umilire asupra naţiunei româneşti.“[50] „Un altul ni spune cum că am face foarte bine de am emigra în România, recte de a părăsi acest pămînt, care e cu mult mai mult drept şi cu mult mai multă raţiune al nostru decît al lor“[51]. În comportamentul autorităţilor maghiare faţă de români Eminescu găsea şi o parte bună: „De ne puneau alături de ei, de ne deschideau amîndouă portalele de aur a privilegiilor şi a drepturilor ce erau numai a lor, cine ştie dacă, moleşiţi şi răsfăţaţi, nu deveneam unguri“[52]. Iar Transilvania cunoştea cazuri de români care, pentru a dobîndi statutul stăpînilor, se maghiarizaseră[53].

Cuvintele nu sînt deloc mai blînde cînd e vorba despre românii care, prin comportament, uitaseră că sînt români, „fiinţele acelea linse, acele suflete de sclav, cari fac politică de oportunitate, cari cerşesc posturi pentru ei, în loc de a pretinde categoric şi imperativ drepturi pentru naţiunea lor“[54]. Împotriva acestora se ridică Eminescu în Doina, blestemîndu-i: Cine-au îndrăgit străinii/ Mînca-i-ar inima cînii,/ Mînca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia[55].

Nu trebuie să mire că, extinzînd la teritoriul întregului stat român de la acea dată, Eminescu identifica şi alţi nemernici în seama cărora punea starea jalnică a românilor. Că nemernicii nu erau numai străini e adevărat, dar la acea vreme o bună parte din avuţiile ţării erau amanetate sau cumpărate de aciuaţi, iar pe modelul acestora se crease o pătură din care românii nu lipseau, lipitorile satului. Dacă se are în vedere presiunea făcută la Congresul de la Berlin asupra României pentru acordarea de drepturi străinilor, indiferent de numele acestora, atitudinea de respingere a presiunii externe devine explicabilă, în condiţiile în care românii abia reuşiseră să-şi înfiripeze statul lor, de puţină vreme devenit regat. Respingerea nu era pe motive religioase sau strict etnice, ci, înainte de toate, economice. Drumul de fier, simbolul modernităţii la acea vreme, contribuia pe de o parte la sporirea avuţiei proaspăt îmbogăţiţilor şi, pe de alta, la sporirea sărăciei autohtonilor, dispariţia cîntecelor ca modalitatea de exprimare a spiritului naţional. Invocarea lui Ştefan cel Mare, ca şi a lui Vlad Ţepeş în altă parte, se face tocmai pentru a proba că în spiritul românesc ideea de libertate naţională şi dreptate dăinuie şi trebuie cultivată de orice român.

După Eminescu, adepţii ideii că individul e mai presus de poporul din care fac parte, adepţii cosmopolitismului, sînt rupţi de realitate. Prin dezinteresul faţă de naţiunea română, aceştia, cu „frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc“, probează că „îşi urăsc ţara lor mai rău şi mai cumplit decît străinii, o privesc ca un exil, ca o supărătoare condiţiune a existenţei lor“[56]. Cosmopolitismul, avertizează Eminescu, „nu există decît ca simulaţiune, ca făţărnicie. El mai e pretextul pentru lenea şi indiferentismul celor care nu cunosc un alt scop pe lume decît acela de-a trăi bine“[57]. Cosmopolitismul nu există pentru că ,,nu există  o civilizaţie umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în acelaşi grad şi în acelaşi chip, deşi în ea intră o mulţime de elemente comune şi altor popoare. Există deci o civilizaţie franceză, una engleză, una germană, una italiană“[58], aşa cum există o limbă franceză, una engleză, una germană, una italiană ş.a.m.d. Aşadar „individul care are într-adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu există decît în părţile ei concrete – în naţionalităţi […]. În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea – el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut. Nimic nu e mai cosmopolit decît matematica pură, de ex., şi cu toate acestea omul de ştiinţă va fi silit să o scrie într-o limbă oarecare şi prin acest mediu de comunicare ea devine întîi şi întîi proprietatea unui grup de oameni, a unei naţionalităţi şi acea naţionalitate priveşte omul de ştiinţă de al său, oricît teoriile lui ar putea să aparţină omenirii întregi“[59]. Românii nu se pot sustrage acestei judecăţi: ,,Simplul fapt că noi românii, cîţi ne aflăm pe pămînt, vorbim o singură limbă, «una singură», ca nealte popoare străine ce ne încongiură, e destulă dovadă că aşa voim noi să fim, nu altfel“[60].

Astfel de afirmaţii au putut fi şi chiar au fost interpretate ca şovine, dar pentru asta vina nu e a lui Eminescu, pentru că el susţinea ideea „naţionalităţii în marginile adevărului“; „ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional; ceea ce-i urît nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun…“[61]. Raportîndu-se la artă, conchide că „nu devine cineva scriitor naţional prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, glorie, naţiune în fiecare şir al scrierilor sale, precum, pe de altă parte, poate cineva să nu pomenească deloc vorbele de mai sus şi să fie cu toate acestea un scriitor naţional“[62].

Caracterul naţional al activităţii cuiva nu ţine de declarativ şi nu ştim ca Eminescu să-l fi definit undeva; îşi exprima însă speranţa că se va găsi cineva care „să facă odată limpede şi în scris deosebirea între ceea ce, fără cuvînt, se numeşte naţional şi ceea ce, cu drept cuvînt, este în adevăr naţional în spiritul nostru“[63].

În spiritul lui Eminescu sau în spiritul oricărei ideologii viabile e necesar să supunem analizei afirmaţia că, „pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura românească de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara“[64]. Negarea culturii româneşti actuale[65], redusă la statutul de cultură de sincronizare, care „nu îşi permite să nu fie în pas cu mode“[66] ne scuteşte de comentarii, căci sincronizarea nu înseamnă deloc copiere sau imitare servilă, iar arta, ca şi orice altă modalitate de manifestare spirituală, nu poate fi redusă la modă. Adevăratele valori nu se sustrag modei; trec însă dincolo de modă, valorizînd-o. Naţionalismul era la modă în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, punînd în valoare dreptul fiecărei naţiuni la afirmare, dar raţiunea lui nu a dispărut, căci nu se opune europenismului; zice Eminescu, „aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, care are însă atîtea colori. O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sînt decît nuanţile prismatice ale Omenirei şi deosebirea dintre ele e atît de naturală, atît de explicabilă, cum putem explica din împrejurări anume diferenţa dintre individ şi individ. Făceţi ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neexistenţei“[67].

 

 

NOTĂ

Am scris aceste rînduri nu cu gîndul de a-l apăra pe Eminescu; nu are nevoie de apărarea nimănui. Îl apără propriile afirmaţii, coerent articulate într-o perspectivă unitară asupra naţionalismului. Abundenţa de citate are tocmai menirea de a păstra discuţia „în limitele adevărului“ lui Eminescu, fără interpretări aproximative, răstălmăciri sau improvizaţii. Va fi făcut Eminescu greşeli? El însuşi era conştient de asta (Cărţile!), dar ideea ridicării naţiunii române nu împotriva celorlalte naţiuni, ci împreună cu ele rămâne valabilă.

[1] Ca publicul să se înşele asupra valorii unor creaţii s-a mai întîmplat, dar de data aceasta se contesta opinia creatorilor asupra propriilor creaţii.

[2] „Flacăra“, nr. 1-2, 2002.

[3] H.R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în „anul“ Caragiale, în „Flacăra“, nr. 1-2, 2002.

[4] Ibidem.

[5] Sextil Puşcariu, în „Glasul Bucovinei“, nr. 7, 1919.

[6] P. Maior, Scrieri, II, Bucureşti, 1976, p. 241 – 242.

[7] După Lucian Blaga, Gîndirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1966, p. 47.

[8] Azi ar fi spus incorect politic.

[9] Zoltan I. Toth, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean. 1697 – 1792.

[10] G. Sion, Amintiri contemporane, după Ion Nistor, Un capitol din viaţa culturală a românilor din Bucovina. 1774 – 1857, Bucureşti, 1916, p. 44.

[11] I.G. Sbiera, Familia Sbiera, după tradiţie şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899, p. 150.

[12] După Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, p.57.

[13] Ibidem.

[14] În timp fizionomia localităţii avea să se schimbe totalmente. În 1908 Em. Grigorovitza nota în Dicţionarul geografic al Bucovinei, la articolul Cernauca: „populaţia 2013 locuitori, ruteni, de relig. gr. or.“.

[15] Aron Pumnul, Neatîrnarea limbei româneşti în dezvoltarea sa şi în modul de a o scrie, în Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românească în gimnaziul superior din Cernăuţi, precum şi scrierile lui mărunte şi fragmentare, publicate de D-rul Ion al lui G. Sbiera, Cernăuţi, 1889, p. 192 – 193.

[16] Ibidem, p. 48.

[17] I. G. Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci…, p. 63.

[18] A se vedea Constantin Morariu, Istoricul Şcoalei reale greco-(adecă „ortodox“) orientale din Cernăuţ[i], Cernăuţi, 1889.

[19] Ulterior a devenit Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina. În 1866 I.G. Sbiera îl reprezenta în societate pe Pumnul, despre care afirma: „Eul meu românesc i-l sînt lui dator“ (în Aron Pumnul. Voci…, p. 59).

[20] Al. Hurmuzachi, Care e caracterul şi tendinţa învăţămîntului public la noi, în „Glasul Bucovinei“, 1996, nr. 2, p. 141.

[21] Idem,  [Raport asupra elaboratelor lui Aron Pumnul şi Teoctist Blajevici, ianuarie 1849], în Aron Pumnul, Voci…, p. 164.

[22]Bucovineanca Ancuţa Nandriş Cudla va nota în jurnalul său Destin bucovinean. 20 de ani în Siberia (Editura Humanitas, 1991) că, ajunşi în Siberia, „bucovinenii  ne-am scris în toate documentele că sîntem români, dar basarabenii au fost scrişi moldoveni“ ( p. 127).

[23] Constantin Morariu, Op. cit., p. 194: „Dacă am sta să le înşirăm toate schimonosirile poreclelor româneşti din ţara noastră, am trebui să scriem o ţară întreagă“. A se vedea şi Gheorghe C. Moldoveanu, Limba română în Bucovina. Statutul socio-cultural şi politic, Ed. A92, Iaşi, 1998; Idem, Bucovina: onomastică şi istorie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002.

[24] De altfel toţi susţinătorii cauzei românilor aveau studii temeinice în Austria, Italia, Ungaria, conduşi de ideea că „numai absorbind cu aviditate tot ce este mai bun şi mai vital în viaţa tuturor spiritelor naţionale cîte există pe lume, […] [propriul spirit naţional] îl vom întări, îl vom universaliza şi-i vom da o vitalitate nedestructibilă“ (I.G. Sbiera, Familia Sbiera, după tradiţie şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899, p. 314).

[25] I. G. Sbiera,  Op. cit., p. 351.

[26] La moartea acestuia va deplînge geniul cel mare al deşteptării Bucovinei (La mormîntul lui Aron Pumnul).

[27] M. Eminescu, Materialuri etnologice, în Idem, Scrieri politice, comentate de D. Murăraşu, Scrisul românesc, Craiova, 1931, p. 335.

[28] T. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Ed. Sfetea, Bucureşti, 1914, p. 76.

[29] M. Eminescu, În unire e tăria, în Idem, Scrieri politice, ed. citată, p. 14.

[30] Ibidem, p. 13.

[31] M. Eminescu, Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormîntul lui Ştefan cel Mare la Putna, în Idem, Scrieri politice, ed. citată, p. 32.

[32] Idem, Geniu pustiu, în Idem, Scrieri literare, comentate de D. Murăraşu, Scrisul românesc, Craiova, 1939, p. 142.

[33] Idem, [Biserica şi şcoala în Bucovina], în Idem, Răpirea Bucovinei, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1996, p. 64.

[34] Idem, Să facem un congres, în Idem, Scrieri politice, ediţia citată, p. 9.

[35] Ibidem, p. 6 – 7.

[36] Sensul cuvântului moşie trebuie dedus din rădăcina lui, moş „înaintaş, străbun“, deci „moştenire“.

[37] M. Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, în Idem, Scrieri politice, ed. citată, p. 48.

[38] Ibidem, p. 48 – 49.

[39] Funcţionar.

[40] M. Eminescu, loc. cit.

[41] Idem, Notiţe bibliografice, în „Timpul“ din 7 şi 8 mai 1880, după Idem, Despre cultură şi artă, ediţie îngrijită de D. Irimia, Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 61.

[42] Ibidem.

[43] În titlul domnitorului Mircea cel Bătrîn, printre alte teritorii pe care era stăpîn, era şi precizarea „pînă la marea cea mare“.

[44] M. Eminescu, Geniu pustiu, în Idem, Scrieri literare,  ed. citată, p. 143.

[45] Idem, [Românii şi rutenii în Bucovina], în Idem, Răpirea Bucovinei, ed. citată. p. 33.

[46] Ibidem, p. 73.

[47] Ideea se regăseşte şi în Geniu pustiu: „toate astea le propagau deşerţii în numele poporului maghiar, care, bun şi blînd cum sînt toate popoarăle, pînă-n marginile unde nu l-au ameţit, părea predestinat să trăiască în pace şi-n frăţie cu românii“ (p. 181 – 181).

[48] M. Eminescu, Echilibrul, în Idem, Scrieri politice, ed. citată, p. 23.

[49] Ibidem. A se vedea Viorica Goicu, Nume de persoane din Ţara Zarandului, Editura Amphora, Timişoara, 1996; la p. 130 se face menţiunea că în Conscriptio aradiensis pe anul 1746, numele Gheorghe apare de 81 de ori în varianta Gyorgy, apropiată pînă la confuzie de forma mag. György, şi o dată în varianta Gyorghye; Mihai apare de 77 de ori în varianta Mihaly, identică celei maghiare, de 2 ori în varianta Mihail şi o dată în varianta Mihál.

[50] M. Eminescu, Să facem un congres, în Idem, Scrieri politice, ed. citată, p. 6.

[51] Ibidem, p. 7.

[52] Idem, Geniu pustiu, în Idem, Scrieri literare, ed. citată, p. 181.

[53] De văzut şi Max Demeter Pfeyfuss, Chestiunea aromânească. Evoluţia ei de la origini pînă la pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, Bucureşti, 1994, p.120: „dacă nu ar fi existat o mişcare naţională, aromânii ar fi fost scutiţi de teroare şi de emigrare; ei ar fi fost absorbiţi, pe nesimţite, de lumea greacă“.

[54] M. Eminescu, Să facem un congres, în Idem, Scrieri politice, ed. citată, p. 7.

[55] În Bucovina nemernic însemna şi pe alocuri încă mai înseamnă „străin, aciuat, pripăşit“, legat de etimon, v.sl. namĭerĭnikŭ „venit din întîmplare“. Condamnarea celor cu alte interese decît ale poporului o făcuse şi V. Alecsandri în Moldova în 1857: Copii să n-aveţi de sărutat,/ Să n-aveţi nume, să n-aveţi ţară,/ Aici să n-aveţi loc de-ngropat.

[56] M. Eminescu, Geniu pustiu, în Idem, Scrieri literare, ed. citată, p. 140, 141.

[57] Idem, Ms. 2257, după Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, ediţia citată, p. 91.

[58] Idem, Despre civilizaţie, în ,,Timpul”, 25 octombrie, 1881.

[59] Idem, Ms. 2257, după Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, ed. citată, p. 90–91.

[60] Idem, Limbă şi naţionalitate, în ,,Curierul de Iaşi“, 17 noiembrie 1876.

[61] Idem, Ms. 2257, după Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, ed. citată, p. 92-93.

[62] Idem, în „Timpul“, 6 mai 1880, după Mihai Eminescu, op. cit., p. 55.

[63] Idem, Ms. 2257, după Mihai Eminescu, op. cit.,  p. 52 – 53.

[64] H.R. Patapievici, art. cit.

[65] E vizibil pentru oricine că „se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare“, cum se exprimă autorul, nu e acelaşi lucru cu „se dovedeşte a fi o cultură de sincronizare“.

[66] Ibidem.

[67] M. Eminescu, Geniu pustiu, în M. Eminescu, Scrieri literare, ed. citată, p. 142.

Revista indexata EBSCO