Feb 16, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Ciprian Popescu – Mile end

Un poet care nu mai este chiar tînăr (născut în 1979!), la aproape treizeci şi opt de ani, unul dintre mulţii români rătăciţi prin lume, unii corporatişti, alţii pur şi simplu emigranţi în căutate de rezidenţe, alţii mai cu noroc chiar rezidenţi, dar şi aventurieri, căutători de o viaţă mai bună într-o libertate imaginară, scrie o carte care ia drept titlul denumirea unui district londonez, prin care o fi trecut şi i-a lăsat urme în memorie, şi anume Mile End. Poetul se numeşte Ciprian Popescu. Poetul? Ar putea fi chiar şi prozatorul. Poate şi jurnalistul (că de profesie este jurnalist, dar un jurnalist care n-a scris nici un articol de presă). Din unele pasaje ale cărţii, se vede că este un foarte bun autor de reportaje. Unele scrise la faţa locului, altele extrase dintr-o memorie afectivă, care redă realităţi demne de luat în seamă. Totuşi nu este din Familia Popescu (este născut în Caransebeş, nu în Bucureşti, pe Ştefan cel Mare, unde a vieţuit, nu prea mult din păcate, un alt Popescu al literaturii române, poetul Cristian Popescu), dar maniera îl apropie de poetul amintit.

Cartea lui Ciprian Popescu  – Mile End, Casa de editură Max Blecher, 2016 – începe nu cu poezie, ci cu un fragment de proză, pentru a localiza lumea din care ea, cartea, s-a născut. Poezia se simte din capul locului, dar se lasă văzută mult mai tîrziu. El redă, cu talent desigur, ceea ce vede: „Începutul unei primăveri oribile în Mile End. Aici e casa ta. Scoţi capul pe balcon. O veveriţă se caţără pe pereţii de cărămidă. O fotografiezi, o postezi pe facebook.” (Ziua 1). Şi aşa mai departe, un soi de jurnal, în care proza, poezia, reportajul fac casă bună. Lectura este una relaxantă, ceea ce te îndeamnă să dai pagina şi să citeşti mai departe. Nu este nimic spectaculos în rîndurile jurnalului. Propoziţii scurte, simple, ca nişte flash-uri care redau corect, nu distorsionat, o realitate vizuală. Poate fi desigur şi una scoasă dintr-o memorie recentă sau, nu este exclus, dintr-o imaginaţie ce nu poate fi mai mult decît realitatea. Aici se vede şcoala de jurnalism pe care a absolvit-o la Timişoara, una bună, nu una deformatoare, aşa cum se face jurnalismul acum, care scoate senzaţionalul din orice, primînd deformarea realităţii şi redarea ei doar pentru a crea rating de presă (după metoda găinii de la Paşcani care a născut pui vii!). Ciprian Popescu este un altfel de jurnalist. Unul care caută realităţi, pe care le calcă cu piciorul, le priveşte cu ochii, apoi cu ochii minţii, ca în final să le redea în stilu-i ce poate deveni inconfundabil..

Ceea ce ne propune el prin această carte nu este nimic altceva decît un amestec din care poezia iese învingătoare pînă la urmă. Ce cale va alege el de aici înainte, greu de presupus, avînd în vedere că mulţi poeţi de talent au găsit în proză calea de exprimare totală, întrecînd pragul la care au ajuns cu poezia (a se vedea Mircea Cărtărescu!). În construcţia acestei cărţi, de la primele pagini, totul este previzibil: se alternează proza, jurnalul, reportajul cu poezia. Totul este pe zile: ziua 1, ziua 2, ziua 3 şi aşa mai de parte. Ziua 2, de exemplu, este redată printr-o poezie, care nu este nici ea departe de proză, de o proză de notaţie. Ziua 3 este chiar o poezie demnă de redat, care se termină printr-o explicaţie şi ea, din punctul de vedere al autorului, necesară: „verde verde/ galben albastru/ fotosinteză/ ce frumos eşti mămuie!/ Cristos cu cămaşă/ albă// mi-au transpirat/ palmele/ ţie?// mie, nu!// într-un strop de rouă/ chipul zvîcnind/ prizonier// this shit is not/ XTC it is LSD/ j’pense// verde verde/ galben albastru/ fotosinteză// Zile halucinante la Amigo cu doi prieteni dintr-o viaţă/ anterioară. Mirosiţi tufele cu flori de aur de lîngă facultatea/ de teologie chimică şi să fredonezi repetitiv versurile tale de/ mai… Sus, pe cer, norii sunt corăbii. Jos pe pămînt, corbii sunt blurabili. Adormi în braţele ei la American Beauty. Da, şi furnizorii lor sunt de partea noastră.” Şi aşa mai departe, cele 77 de zile notate în carte însumează astfel un jurnal ciudat, poate chiar şi fals, mincinos (dar ce poate fi literatura mai mult decît o minciună frumoasă, aşa cum ne spune Mario Vargas Llosa). Şi Ciprian Popescu a învăţat (sau nu, nativ fiind, mergînd pe dicteu şi pe analiză atentă a realităţii) această lecţie dintr-o experienţă proprie, pe care acum şi-o continuă în Canada. E aici un soi de aventură scriptică de tip Rimbaud. Iluminările poetului francez au creat culoarul pentru poemul în proză, halucinant şi desprins din trăiri imediate şi redate cu bucuria cuvîntului care nu te lasă indiferent. Evident, păstrînd proporţiile, melanjul „literar” al lui Ciprian Popescu este unul pe cît de hazardant pe atît de atractiv la lectură, alegînd căi ce se bifurcă de la pagină la pagină. Nu ştii ce să iei mai repede în serios, fragmentele de proză, excelente uneori, sau fragmentele poematice, care au strălucirea unui poet care nu-şi face prea mari probleme dacă va fi sau nu acceptat de lector. Iată cîtă poezie este într-un scurt poem redat în Ziua 70: „Ne-ai lăsat/ singuri/ aşchii/ din lumina ta/ se-nfig în carnea/ camerei mici”. Sau definiţii de tip apoftegmatic cum este cea din Ziua 66: „omul e tern/ zgomotul de fond etern”. De fapt cartea lui Ciprian Popescu este ca o revistă, din care poţi citi pe sărite, te poţi întoarce de la final la început, de la mijloc spre ori unde deschizi la întîmplare cartea. Vei găsi peste tot aceeaşi viziune despre cuvînt şi despre ce trebuie sa facă el. Aşezat în proză, în reportaj, în poezie, în fragment de poem, el străluceşte aşa cum i-a impus autorul. Iată o altă notaţie în proză de data aceasta, din Ziua 64: „În avion, i-ai lăsat locul la geam unei fete anglo. Vroia să stea lîngă iubitul ei. Ţi-a făcut un portret cînd dormeai. A ieşit un om îmbătrînit cu barbă şi ochi goi, pe care i l-ai lăsat la mormînt. A doua zi nu mai era acolo. A ajuns la ea.// a fost I’m telling you, cel mai groaznic week-end.” Iată şi redarea unui dialog scurt din Ziua 60: „- Sun-o, frate, pe mama ta./ – E duminică dimineaţa. Prea devreme. Am vorbit cu ea săptămîna trecută./ – Sun-o acum! Crede-mă, ştiu foarte bine ce zic.” Toate însemnările pe care Ciprian Popescu şi le face sunt, în fond, o preocupare a unui emigrant, plecat în lume să-şi găsească liniştea, nu neapărat în norocul chior de peste noapte, ci în libertatea de a alege orice, aşa cum face aici, în această carte, cînd alege proza, jurnalul, poezia, poemul, însemnări ce îi acoperă timpul, pe care alţii cu altfel de preocupări, cum ar fi acelea de-a urmării buzunarele oamenilor liberi şi nepăsători, bancomatele şi magazinele, fac ce nu trebuie, situaţii ce fac tristă o realitate din care astfel de inşi se întorc în ţară fie în maşini furate, fie escortaţi la aeroport şi expulzaţi, fie cu buzunarele pline, cu care-şi fac haramul cu amicii care visează şi ei la astfel de fapte. În schimb Ciprian Popescu nu este deloc trist că este departe de ţară, de mamă, de familie, de prieteni, tentat de fapte nedorite de nimeni, ci el, prin însemnările lui zilnice, oferă o cale frumoasă de a-şi petrece timpul, scriind, poate că uneori fără scop estetic, fără acest filtru – şi asta se vede în unele texte –, ci pur şi simplu pentru a-ţi umple frumos timpul. Dar, dincolo de această preocupare, cînd tot ce scrie se adună într-o carte, scrisul lui capătă sens, se împlineşte şi astfel: „forţele de ordine din Mile End sunt în grevă/ poliţiştii îşi trag dimineaţa pantalonii de camuflaj roz/ ele îşi strîng coama-ntr-un coc pun arma la chimir/ ei îşi mîngîie chelia ca pe-un cock pun arma la chimir/ cum odinioară cosaşii aruncau cutea-n teacă/ mănîncă o pampuşka beau cafeaua la Tim Hortons/ demarează Fordurile cu cauciucurile arse/ ascultă plictisite Pantera la radio remember/ Dimebag Darrell a murit secerat de-un scelerat/ pe bancheta din spate cuşca pentru infractori e goală/ statistic e cel mai seif city de pe continent/ nu sunt omucideri în cartier doar petty crimes/ un copil s-a născut cu-o armă albă în mână” (Ziua 30). Astfel poezia nu este în textul în sine, ci pluteşte undeva în aer, între litera din pagină şi ochiul cititorului, venind de undeva din spatele autorului, a cărui menire e să redea trăiri ce se transformă în astfel de notaţii. Peste tot în carte, de cum o deschizi, sunt astfel de trăiri transparente, redate într-un limbaj fără pretenţii, în care amestecul de limbi devine o a doua natură, o a doua limbă maternă, să-i spun aşa, una născută odată cu tine, de acasă, alta adoptată, fără de care nu te poţi descurca în lumea în care ai ajuns şi amestecat devin noua ta limbă vorbită.

Mile End, această distanţă cu sfîrşit garantat, este o carte ce impune un autor care, la cei treizeci şi opt de ani ai săi, încă mai caută calea spre literatură, nu cu disperare, ci cu satisfacţia călătorului neobosit între lumi diferite, unele care te alungă, cum sunt din păcate cele de acasă, altele pe care le descoperi şi le accepţi cu speranţa că vei ajunge acolo unde nici n-ai visat. Ciprian Popescu a ajuns la această cale a lui, de exprimare prin cuvînt, pentru a comunica pînă dincolo de el. Şi nu e deloc rău!

Revista indexata EBSCO