Feb 16, 2017

Posted by in Ex libris

Luminiţa BANU – Avatarurile unui personaj imprevizibil

Ioana Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii. Documente inedite din Arhiva C.N.S.A.S. Un documentar cu argument, notă asupra ediţiei, selecţia textelor, ordonarea lor cronologică şi comentarii de Ioana Diaconescu, prefaţă: Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 551 p.

 

„Sufletele oamenilor – aceasta e o producţie importantă. Voi sînteţi ingineri ai sufletelor omeneşti. Iată de ce bem pentru scriitori şi pentru cel mai modest dintre ei, tovarăşul Şolohov”[1]

 

Acest toast ţinut de Stalin în casa lui Maxim Gorki, într-o seară din toamna anului 1932, a consacrat, prin larga sa popularizare ulterioară, rolul de „ingineri ai sufletului omenesc” pe care regimurile comuniste îl rezervau scriitorilor[2]. Avînd în vedere şi faptul că omul era considerat de marxişti „cel mai preţios  capital”, iar  necesitatea formării „omului nou” era una dintre priorităţile acestor regimuri, atenţia deosebită acordată scriitorilor devine pe deplin comprehensibilă în contextul epocii[3].

Interesul aparte manifestat de factorul politic faţă de creatori s-a concretizat atît în acordarea unor „stimulente” materiale consistente (mai ales raportate la alte categorii sociale), cît şi într-o supraveghere atentă a vieţii publice şi private, dar mai ales a „corectitudinii” produselor create. În mod firesc, această supraveghere, mai mult sau mai puţin discretă, ca şi eforturile de „îndrumare” a creaţiei au lăsat urme vaste în arhivele regimurilor comuniste, iar numărul cercetătorilor interesaţi în identificarea şi studierea documentelor referitoare la aceste aspecte este impresionant.

În cazul arhivelor Securităţii, un studiu realizat în 2007, asupra structurii temelor de cercetare pentru care au fost acreditaţi cercetători externi de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, releva faptul că „ponderea cea mai importantă este deţinută de temele ce au ca obiect viaţa culturală din România în perioada comunistă şi interacţiunea Securităţii cu intelectualii români”[4]. În rîndul acestor intelectuali, scriitorii deţin, de departe, primul loc în preocupările Securităţii, astfel că volumele consacrate monitorizării/folosirii de către poliţia politică a unuia sau altuia din scriitorii români sînt foarte numeroase, apariţia lor pe piaţă datînd încă de la finele anilor ’90, perioadă în care dosarele Securităţii, gestionate de S.R.I., au devenit parţial accesibile[5].

În acest peisaj complex, apariţia volumului pe care îl prezentăm în paginile de faţă reţine atenţia din cel puţin două motive importante: autorul şi subiectul. În ceea ce priveşte autorul, numele Ioanei Diaconescu este binecunoscut iubitorilor de poezie din România. Debutînd în „Contemporanul” la numai 18 ani, Ioana Diaconescu s-a impus de timpuriu în peisajul literar românesc, odată cu debutul editorial din 1967, cu volumul „Furăm trandafiri”. Au urmat apoi, cu o frecvenţă de o rigoare matematică, volumele „Jumătate zeu” (1970), „Adagio” (1973) şi „Taina” (1976). În următorul deceniu a mai publicat alte opt volume de poezii şi, totodată, a colaborat la revistele „Steaua”, „România literară”, „Luceafărul”. De asemenea, a fost îngrijitoarea ediţiei de „Scrieri” ale lui Emil Botta (trei volume), publicate la editura Minerva între anii 1980-1987, şi a tradus poemele scriitorului cubanez Raul Gomez García, împreună cu Zaira Calciu-Samharadze.

Aşadar, o activitate prolifică, impresionantă, care i-a permis doamnei Diaconescu să cunoască din interior lumea literară şi frămîntările sale în ultimele două decade ale existenţei regimului comunist. Probabil că tocmai această experienţă profesională a stat la baza deciziei doamnei Ioana Diaconescu de a se angaja în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, imediat după înfiinţarea acestei instituţii, şi de a se dedica apoi studierii dosarelor pe care Securitatea le-a întocmit prozatorilor şi poeţilor români vreme de patru decenii.

Studiul aprofundat al materialelor de arhivă i-a permis autoarei formarea unei imagini de ansamblu asupra metodelor şi mijloacelor de supraveghere utilizate de către Securitate pentru a ţine sub control breasla scriitoricească din România, iar travaliul domniei sale s-a materializat prin publicarea mai multor studii pe această temă, bine receptate atît de către istorici, cît şi în mediile literare, urmate apoi de un volum consacrat urmăririi intelectualilor[6].

În ceea ce priveşte subiectul volumului pe care-l prezentăm aici, rod al unei investigaţii întinse pe mai mulţi ani, a fost gîndit nu doar ca o reconstituire a portretului lui Marin Preda, „ce se conturează în arhive, adesea deosebit de cel cunoscut printre confraţi”, ci mai cu seamă cu ambiţia de a reconstitui „întreaga atmosferă a acelor ani”, în care „era urmărită informativ întreaga breaslă a scriitorilor” (p. XXI).

Aşadar, obiectivul autoarei transcende dorinţa de a aduce în atenţie modul în care regimul comunist gestiona problemele ridicate de „un scriitor cu atitudine ostilă”, distanţîndu-se de aspectele care frizează senzaţionalul şi focalizîndu-se pe avatarurile unui prozator de excepţie, nevoit să trăiască şi să creeze într-un regim totalitar.

Volumul beneficiază de o prefaţă semnată de reputatul critic literar Eugen Simion, membru al Academiei Române, urmată de un „argument”, în cadrul căreia autoarea îşi precizează intenţiile şi detaliază modul în care a „prelucrat” vastul volum de documente referitoare la Marin Preda. De asemenea, sînt aduse mulţumiri persoanelor care au sprijinit realizarea acestui proiect de cercetare şi, în final, sînt clarificaţi unii termeni de specialitate folosiţi în documentele întocmite de Securitate.

Documentele propriu-zise au fost grupate pe criteriul cronologic, rezultînd cinci mari capitole: Obiectiv „Scriitorul” (34 de documente), Obiectiv „Editorul” (45 de documente), Obiectiv „Editorul II” (65 de documente), Obiectiv „Preda Marin” (patru documente), Obiectiv „Marin Preda “(trei documente).

În continuare, în mod inspirat, autoarea a selectat o serie de rapoarte, note şi referate (nouă la număr) întocmite de Securitate şi de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (structură a regimului comunist însărcinată cu cenzura) cu privire la scrierile lui Marin Preda, în general, dar mai cu seamă asupra romanului acestuia „Risipitorii”, a piesei de teatru „Martin Borman”, precum şi cu privire la romanele „Delirul” şi „Cel mai iubit dintre pămînteni”, texte considerate de „vigilenţii” vremii a fi cu… probleme!

Ultimul grupaj de documente reuneşte materiale obţinute de Securitate prin instalarea de tehnică operativă la domiciliul lui Marin Preda, dar şi prin interceptarea scrisorilor, telegramelor, coletelor interne şi externe ce-i erau destinate scriitorului.

Fiecare document este urmat, fără excepţie, de comentarii mai ample sau mai restrînse ale autoarei, probă incontestabilă a minuţiozităţii, pasiunii şi profesionalismului autoarei. Prin intermediul acestora cititorul este introdus fie în intimitatea anumitor cercuri literare, fie în metodologia de lucru a Securităţii sau în meandrele politicii culturale a regimului. în alte ocazii, sînt inserate mini-fişe biografice ale personajelor menţionate în respectivele documente, cu detalii menite să contribuie la înţelegerea reacţiilor consemnate de Securitate.

Deşi poate părea un loc comun, nu ne ferim să afirmăm că, în pofida faptului că reuneşte laolaltă documente de arhivă, volumul doamnei Diaconescu se citeşte în ritmul alert al unui roman poliţist. Cititorul poate urmări pas cu pas avatarurile unui personaj imprevizibil, un scriitor care se metamorfozează rapid dintr-o tînără speranţă, apreciată cît se poate de favorabil de către Putere, într-un posibil inamic, urmărit pas cu pas de o redutabilă reţea de informatori, proveniţi, fatalmente, din rîndul scriitorilor şi al oamenilor de cultură, coordonaţi cu minuţiozitate de către ofiţeri de securitate, mai mult sau mai puţin luminaţi la minte.

Începînd de la o premoniţie remarcabilă („cert este că se merge la un eşec sigur”), exprimată în 29 august 1952 de către Marin Preda şi prilejuită de constatările făcute de acesta în Teleorman, cu privire la colectivizarea forţată, lectorul este martorul „diabolizării” scriitorului cuprins de „greşeli ideologice şi tendinţe negativiste” (p. 7), pe care, insidios, încearcă să le „strecoare” în lucrările sale, spre îngrijorarea ofiţerilor de securitate.

În paralel, poate fi surprinsă şi evoluţia politicilor represive ale regimului faţă de duşmanii săi, reali sau imaginari. Astfel, dacă în 1952 ofiţerii de securitate erau preocupaţi „pentru a se strînge probe pentru a fi încadrat în U.M.” (p. 4), după un deceniu ofiţerii îşi dirijau informatorii spre „semnalarea din timp” a „aspectelor negative” „pentru a informa organele de partid” (p. 7).

Profităm de ocazie pentru a sublinia aici un lucru mult prea adesea scăpat din vedere: subordonarea organelor de securitate faţă de Partid, subordonare devenită tot mai vizibilă începînd din deceniul şapte şi menţinută pînă la finele regimului. Cu alte cuvinte, nici un scriitor, mai cu seamă unul de talia lui Marin Preda, nu a fost urmărit decît cu aprobarea şi la indicaţia expresă a unui for decizional din cadrul Partidului! Această subliniere nu urmăreşte o eventuală ierarhizare a vinovăţiilor şi răspunderilor (cine e mai blamabil, informatorul, ofiţerul de securitate sau activistul de partid?), ci o înţelegere adecvată a mecanismului complex prin care regimul îşi exercita controlul asupra societăţii, în ansamblul său.

În acest context, dorim să subliniem faptul că una dintre calităţile volumului este reprezentată de şansa pe care o oferă cititorului de a reflecta asupra unei probleme foarte delicate, aceea a „complicităţilor” care au permis atît instaurarea, cît mai ales menţinerea şi osificarea regimului comunist. Pentru a nu răpi plăcerea descoperirilor din volum, ne mulţumim să semnalăm faptul că, de pildă, Demostene Botez era preocupat, la două-trei zile după o şedinţă a Uniunii Scriitorilor, de înfierare a lui Marin Preda, de modul în care a fost percepută luarea sa de cuvînt, întrebînd un informator al Securităţii dacă, din ecourile pe care le-a auzit În acelaşi context, ziaristul şi reporterul Ioan Grigorescu îi confia informatorului amintit că „în fond, Marin Preda are dreptate şi că în toată această discuţie despre «conflict» nimeni nu spune adevărul”, neuitînd să adauge că „s-a gîndit, la un moment dat, să intervină în discuţie, dar a renunţat, gîndindu-se că nu e «prudent»“ (p. 17).

Pe de altă parte, lucrarea doamnei Diaconescu permite, totodată la o lectură atentă, înţelegerea unor aspecte mai puţin studiate ale regimului comunist. De exemplu, eforturile întreprinse de statul român pentru a promova cultura română în plan internaţional, demarate într-o formulă instituţională încă din perioada interbelică[7], sînt analizate cu o luciditate rece de Marin Preda, acesta surprinzînd cu acuitate formalismul şi dezinteresul care subminau aceste acţiuni. Astfel, în februarie 1973 Preda sublinia că banii alocaţi de Uniunea Scriitorilor în diverse scopuri „trebuiau cheltuiţi pentru traducerea literaturii române peste hotare, unde nu este deloc cunoscută. Nu toţi îşi pot permite să facă aceste cheltuieli pentru a le fi publicată o carte în străinătate pe banii lor. Editorul occidental nu riscă să tipărească o carte dintr-o ţară socialistă, iar statul nu contribuie cu nimic la aceasta. A făcut ceva doar pentru Tudor Arghezi cînd trebuia să primească premiul Nobel, dar în rest prea puţin. (…) Ungurii sînt ajutaţi de stat şi de aceea sînt aşa de cunoscuţi” (p. 190).

Nici riscurile pe care trebuia să le înfrunte oricine era interesat de studierea unor aspecte sensibile ale trecutului nu rămîn necunoscute cititorului. Securitatea era informată prompt de către un intelectual al vremii de eforturile de documentare ale lui Preda asupra perioadei guvernării Ion Antonescu şi a rebeliunii legionare, acest citind presa vremii şi căutînd chiar „cărţi interzise” (p. 191)!

Dacă greutăţile pe care le întîmpina şi riscurile pe care şi le asuma un „inginer al sufletelor” sînt larg reprezentate în documentele selectate, nu lipsesc nici informaţiile în măsură să creioneze absurdul şi alienarea care, adesea, marcau munca ofiţerilor de securitate. Astfel, într-o transcriere a înregistrărilor realizate în zilele de 19 şi 20 decembrie 1971, cu ajutorul tehnicii operative instalate în biroul lui Mihai Gafiţa, după ce sînt trecute în revistă discuţiile inofensive purtate în respectivul spaţiu, ofiţerul de securitate consemna: „În jurul orei 15,30 s-a făcut linişte. În restul zilei şi noaptea a fost linişte” (p. 259). Aşadar, o noapte de decembrie, un ofiţer cu căştile la ureche care, timp de ore întregi, asculta nimic, nimic, nimic!

Nici ofiţerii însărcinaţi cu interceptarea convorbirilor din interiorul locuinţei lui Marin Preda nu sînt de invidiat. Într-o transcriere a înregistrărilor din 16 mai 1966, ofiţerul consemna cu năduf că „discuţiile se poartă departe de mijloacele de tehnică operativă, uneori sînt acoperite şi de emisiunea radiofonică”, astfel că ne putem imagina eforturile sale disperate de a înţelege totuşi discuţia, mai cu seamă că Marin Preda îi comunica soţiei că „este nemulţumit de un domn care trimite informări organelor de securitate” (p. 394). Norocul acestuia că măcar „noaptea a fost linişte” (p. 395), astfel încît, probabil, şi-a putut reface forţele!

Rezultatul unor astfel de metode de lucru şi al acoperirii de către Securitate a mediilor scriitoriceşti, şi nu numai, cu vaste reţele de informatori era perfect conştientizat de obiectivul „Marin Preda”. Potrivit unei convorbiri interceptate, „Marin Preda consideră că felul cum acţionează organele de securitate spre a cunoaşte starea de spirit este profund inumană, pentru că, chiar dacă nu se soldează cu arestări, distruge relaţiile dintre oameni, face din ele un permanent motiv de izolare. (…) Oamenii nu mai pot comunica între ei decît lucruri stupide, fără sens, pentru că adevărata gîndire omul nu şi-o mai poate exprima, deoarece îi este frică. Nu se teme că-l arestează, dar ştie că posturi, avansări, prime, călătorii în străinătate nu le mai poate avea. O astfel de stare de spirit la un om nu mai este propice unei munci creatoare, acesta lucrează mecanic, ca să primească o leafă” (p. 395).

De altfel, în această teamă difuză şi în neîncrederea perpetuă în semeni constă, în opinia noastră, cea mai grea „moştenire” a regimului comunist. Pînă în ziua de astăzi, mulţi dintre cetăţenii României ezită să-şi exprime deschis opiniile, chiar pe teme banale, încă mai acoperă cu mîna telefonul (mai nou, îi scot bateria!) sau fixează potenţiometrul radioului pe valori maxime! Pînă în ziua de astăzi, societatea este atomizată (parcă tot mai atomizată!), rezerva formulată de „cetăţeanul turmentat” caragialian („eu nu lupt contra guvernului!”) este omniprezentă, iar puţinii „eretici” care formulează „opinii în răspăr” sînt izolaţi rapid, căci prietenii şi cunoscuţii se gîndesc, precum Ioan Grigorescu odinioară, că… „nu e prudent” să-i sprijine!

Aşadar, lucrarea doamnei Ioana Diaconescu are valenţe multiple, intrigile şi naraţiunile din conţinutul documentelor trimiţînd cititorul atît spre suspansul policier-ului, cît şi spre introspecţia romanelor psihologice.

În mod cert, „dosarul” Marin Preda, în „lectura” Ioanei Diaconescu, va reţine atenţia nu doar a criticilor şi istoricilor literari, nu doar a celor pasionaţi de biografii sau de servicii secrete, ci şi a istoricilor interesaţi în înţelegerea regimului comunist.

 

Luminiţa Banu

 

[1] Apud Lavinia Betea, Inginerii sufletelor, în „Jurnalul Naţional”, 9 ianuarie 2007.

[2]             De fapt, conceptul de „inginer al sufletelor umane” s-a născut în spaţiul sovietic în anii ’20, simultan cu cel de „ingineri invizibili”, dezvoltat de Harold Lasswell şi Walter Lippmann în S.U.A. şi atribuit specialiştilor în construirea consensului social (manufacture of consent). Conceptul a fost folosit iniţial în domeniul artelor care veneau din zona constructivistă şi avangardistă, unul dintre primii săi teoreticieni fiind poetul Serghei Tretiakov – cf. Vasile Ernu, Ultimii eretici ai imperiului, Iaşi, Editura Polirom, 2009.

[3] Vezi, pe larg, Nicoleta Raluca Spiridon, Locul şi rolul intelectualului în societatea comunistă: evaluări teoretice, în Dan Cătănuş (coord.), Intelectuali români în arhivele comunismului, Mioara Anton, Ana-Maria Cătănuş, Alexandru-Murad Mironov, Nicoleta Raluca Spiridon, prefaţă de Acad. Dan Berindei, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, p. 75-101.

[4]             Florian Banu, Direcţii ale studierii regimului comunist din România. Studiu de caz: cercetătorii acreditaţi la C.N.S.A.S., în „Arhivele Totalitarismului”, an XVI, nr. 58-59 (1­2/2008), p. 128.

[5]             Din această categorie vastă ne mulţumim să semnalăm aici Dorii Blaga, Ion Baiu, Blaga supravegheat de Securitate, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 1999; Mariana Sipoş, Dosarul „Marin Preda”: viaţa şi moartea unui scriitor în procese-verbale, declaraţii, arhive ale Securităţii, mărturii şi foto-documente, Timişoara, Editura Amarcord, 1999; Mihai Pelin, ,Artur”: dosarul Ion Caraion, Bucureşti, Editura Publiferom, 2001; Dumitru Dobre, Delia Roxana Cornea (ed.), Cazul ,Artur” şi exilul românesc, Bucureşti, Editura ProHistoria, 2006; Stelian Tănase, Cioran şi Securitatea, Iaşi, Editura Polirom, 2010; Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, prefaţă de Antonio Patraş, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2on; I. Oprişan, Asaltul cetăţii. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2014.

[6]             Ioana Diaconescu, Scriitori în arhiva C.N.S.A.S.: intelectuali urmăriţi informativ, arestaţi, condamnaţi, ucişi în detenţie: 1946-1989: studii însoţite de anexe selectate din arhivele C.N.S.A.S., Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2012.

[7]             Vezi Nicolae Ureche, Propaganda externă a României Mari (1918-1940), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015, p. 19-87.

Revista indexata EBSCO