Feb 16, 2017

Posted by in Ex libris

Ştefania MINCU – Nicolae Grigore Mărăşanu, „Parfum de frezie auree”

Nicolae Grigore Mărăşanu, Parfumul de frezie auree, Editura Grai şi suflet-Cultura Naţională, 2015.

Autor prolific (a publicat 25 de cărţi, din care 14 de poezie şi mai are în lucru vreo 9!) cu o impresionantă colecţie de premii literare, diplome şi distincţii, poetul Nicolae Grigore Mărăşanu ne apare ca un şaptezecist (a debutat în 1973) care, conform dezideratului acelui moment, se proiectează mitic, din capul locului, fixîndu-şi, pe lîngă toate toposurile şi experienţele trăite în real, nişte cadre exorbitant sapienţiale şi scriind permanent cu „mito-semne” împrumutate cînd din Scripturi, cînd din filosofii de prestigiu, din texte cabalistice şi din Evanghelii apocrife, din „transfigurări” personale ale unor „estetici” hermetice etc. Din toate acestea, autorul îşi creează un teritoriu poetic al său, cu o geografie mitic-utopică, în care se mişcă şi trăieşte ideatic şi liric, ca un hierofant, riscînd să nu-şi mai întîlnească decît tangenţial contemporanii, într-o epocă a pragmatismului şi consumismului prozaic-apocaliptic, cum e cea de azi.

Ce vrem să spunem?

În anii ’70 (cînd a debutat şi subsemnata ca poetă…), propensiunea mitică se justifica prin necesitatea de a întoarce spatele limbajului oficios-oficial al epocii, precum şi poeziei lozincarde a proletcultismului şi prin necesitatea recuperării urgente a unor personalităţi de valoare ale literaturii interbelice, precum Blaga, Barbu, Arghezi etc. Orice viziune axată pe simboluri auguste, eventual mai puţin accesibile cititorului necultivat, era îmbrăţişată cu o anumită fervoare şi constituia, în felul ei, o dizidenţă a epocii. Azi nu mai este actuală o astfel de atitudine lirică, aşa încît poetul despre care vorbim riscă să apară ca o figură exotică, impulsionată de elanuri indomabile şi anacronice, cînd în viaţa de toate zilele este un individ raţional, cu o structură morală solidă şi o instrucţie profesională la fel de solidă. Fireşte, nu i se poate imputa poetului nicidecum căutarea perpetuă a unei filosofii profunde a existenţei şi nici fascinaţia pentru „mitosemnele” ei prin care doreşte să se smulgă din condiţia prozaică a omului de rînd adoptînd o doxă şi o gnoză poetică presărate cu repere în care se crede cu sinceritate şi cu fervoare. Din toate volumele sale se vede cum cultivă un fel de mistică flamboaiantă sui-generis a condiţiei de poet, de „scrib” care oficiază mai mult decît trăieşte efectiv această postură, dorind să se smulgă din condiţia obişnuită.

Volumul proaspăt apărut – subintitulat Recviem pentru frumoasele sinucise – copleşeşte la propriu, însă, prin compasiunea adîncă exprimată în legătură cu actul sinucigaş, mai precis cu sinuciderea din dragoste şi cu problema mîntuirii sufletului, dar şi cu incinerarea trupului după moarte. Combustia lirică este într-adevăr la cote înalte (nu putem să nu recunoaştem) şi poetul nimereşte versuri extrem de tuşante ce deplîng frumuseţea mistuită: „Nu asta ai vrut?// Să te oferi focului cu toate ale tale?// Sîni cu sfîrcuri cît căpşuna în iunie/ unghii în sidefuri/ ochi cu pupile dilatate de atropină/ gleznă de ciută/ gît de lebădă în şiraguri de perle –/ toate ale focului”. Ca şi cum faptul s-ar fi petrecut aievea sub ochii săi şi în imediata sa apropiere, poetul este terifiat de acest act dublu de auto-osîndire: anihilarea sufletului (a sinelui, a principiului vital, care nu ne aparţine, ci ne-a fost dat) şi mistuirea trupului pînă la cenuşă, care neagă, se ştie, în virtutea doctrinei, Învierea în Trup. Anihilarea de tot este ea însăşi o taină cutremurătoare, ce nu poate lăsa indiferent pe nimeni. Ceea ce poetul regretă amarnic este mai ales pierderea pe veci a „parfumului de frezie auree”, indicibila mireasmă a misterului vieţii, pierdută o dată pentru totdeauna. Sarcina poeziei ar fi tocmai aceea de a săvîrşi minunea imposibilă a resuscitării din cenuşă chiar acolo unde moartea e cu atît mai cotropitoare…Ceea ce religia condamnă poezia salvează, avîndu-şi propria doctrină imposibil de demolat. Cu cît moartea a distrus mai adînc splendoarea vieţii, cu atît poezia, ca un mister păgîn, reface dureros frumuseţea anihilată: „Sunet de corn aud/ din memoriile de sub cenuşi.// Inima zice că nu e corn/ ci e freamătul focului a cărui/ fără-de-formă/ ia chipul celei incinerate.//…// Ci eu tot nu-nţeleg de ce-mbraci/ Chipul focului/ Cînd propriul chip era izvor frumuseţii.// Strig gurilor focului/ să nu mistuie trupul pe care l-am iubit!” (În aromitoare zăbavă).

Recviem-ul acesta neobişnuit se desfăşoară pe toate registrele, proslăvind „mitosemnul” vieţii chiar în moarte (în cea mai cruntă), de data aceasta, moartea de tot, lucru care nu-l poate lăsa indiferent pe cititor. Incinerarea vieţii are în ea ceva de natura himerelor şi a hieroglifelor indescifrabile, dar vii, ţinînd mai mult de natura tăcerii, decît a cuvîntului: „Imaginea ce dăinuie este a unei/ fără-de-forme/ pe care privirea mea n-o lasă/ s-atingă pămîntul/ să nu se destrame”.

Compunîndu-şi poemul în trei părţi, poetul realizează un fel de prohod al dragostei. Poetul, „scribul” e singurul care reînvie din cenuşă făptura consumată şi o recuperează chiar şi osîndită: „Noroc/ că vine Poetul! Ară eresul/ îl seamănă cu dinţi de dragon/ şi încolţeşte mitul”. Misterul viaţă-moarte-viaţă îi apare lui Grigore Mărăşanu ca o taină poetică, o „religie” sui-generis, de fapt o mitologie forte ce se impune la limită, prin formule imagistice puternice. Cu toate că o astfel de poezie, ce vehiculează formule preluate din diverse surse (avînd şi un glosar la sfîrşit, după noi putea să lipsească) nu se mai scrie azi, presărată cu majuscule şi cu formule şi dictoane de prestigiu, recunoaştem că ea are încă putere de seducţie. Poetul însuşi e sedus de propriile-i formule şi ca atare mai abuzează şi acum, mai rar, e drept – de forme lingvistice discutabile, de cuvinte poetizante în exces care, în viziunea sa, ar avea prestanţă sonoră, devenind de-a dreptul hieratice: „viperul”, „veninele”, „giulgie”, „strîmptă”. Pînă la sfîrşit, în chip neaşteptat, poemul devine în chip simptomatic, am spune – o filipică împotriva societăţii actuale, în care, se pare, „avem o problemă cu Sinele”; acesta e bolnav, învrăjbit interior, mînat pe căi greşite prin „opulenţă şi angoasă/ sex-dezmăţ/ falsă retorică” etc. Şi mai ales tăcerea asupra tuturor acestora este perversă, sinucigaşă ea însăşi. Acesta pare să fie – conchidem noi – adevăratul mesaj al volumului. Din recviem poetul dă în discurs incendiar împotriva tăcerii şi a fricii. Limbajul devine sarcastic şi mult mai eficient, sfîrşind în pamflet şi diatribă. „Sinuciderea” e văzută în cele din urmă ca o politică de stat: păguboasă, ineficientă. De aceea „sinele/ contaminat de sminteală/ se sinucide”. „Îşi dă foc în Piaţa Municipală/ plonjează în gol/ din balcoanele parlamentelor lumii/ îşi taie venele/ îşi leagă ştreangul de gît/ înghite barbiturice/ bea şoricioaică”.

Ceea ce urmăreşte poetul nu este propriu-zis un recviem, ci exprimarea, în regim de durere maximă, în faţa spectacolului tulburător al sinuciderii, a unui „poem de foc”, a unui autodafé scriptic memorabil, greu de trecut cu vederea: „Vine poetul, adună durerile toate,/ cu durerile toate îşi hrăneşte plînsul/ şi cînd plînsul ajunge în vîrf/ în vîrful de tot al plînsului/ poetul pocneşte şi cade în plasma focului//…// Na, zice focul,/ am căzut în plasma focului,/ în plasma focului din mine!// Şi poemul de foc se născu”.

     Cînd nu face abuz de mitologia sacră şi de cuvinte mari, Nicolae Grigore Mărăşanu are şansa unei rezonanţe veritabile în receptor.

Revista indexata EBSCO