Feb 16, 2017

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – O nouă carte de „plumb”

Un optzecist auster, ajuns pe culmea creaţiei sale, este Nicolae Panaite, în volumul Secetă (Editura Charmides, Bistriţa, 2015, prefaţă, de Constantin Pricop, ilustraţii, de Dragoş Pătraşcu). A debutat editorial chiar în plină ascensiune a postmodernismului optzecist, în 1981, la Editura Cartea Românească, Bucureşti, cu volumul Norul de marmură (cenzurat la sînge, cum ne avertizează autorul), după care au urmat: Alergarea copacului roşu (Editura Junimea, Iaşi, 1985), Semnele şi înfăţişarea (Editura Cartea Românească, 1989), Aproape un cerc (Editura Alfa, Iaşi, 2002), Vestirea (Editura Alfa, 2004, antologie), Glorie anonimă (Editura Timpul, Iaşi, 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi), Poemele Iaşilor (Editura Alfa, 2008), Purpură şi iarnă (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2012, antologie).

Austeritatea pe care o invocam se reflectă nu doar în concentrarea textelor (care par, la o primă privire, ele însele însecetate, ca să creez un termen consonant cu titlul), dar şi în puţinătatea cărţilor de poezie tipărite, două dintre cele amintite fiind antologii. Secetă este considerat de Constantin Pricop, „cel mai bun dintre volumele sale de pînă acum” (Obsesii care străbat imaginarul, prefaţă, p. 6). Mai generos cu timpul dedicat culturii s-a dovedit Nicolae Panaite în postura de redactor-şef al revistei ieşene „Cronica veche”, una dintre cele mai bune publicaţii la nivel naţional, dar şi în spaţiul efervescenţei editoriale la Editura Alfa, pe care o patronează. Poeziile i-au fost traduse în suedeză, rusă, spaniolă, arabă, franceză. Despre lirica lui Nicolae Panaite s-a exprimat numeroşi critici şi scriitori, mulţi de prim-plan precum Constanţa Buzea, Nicolae Manolescu, Traian T. Coşovei, Laurenţiu Ulici, Alexandru Dobrescu, Ioan Holban, Gheorghe Grigurcu, George Vulturescu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu,, Cassian Maria Spiridon, Horia Gîrbea, Adrian Dinu Rachieru ş.a.

Tipologic vorbind, poezia lui Nicolae Panaite descinde din bacovianism (cum li se întîmplă celor mai mulţi postmoderni moldoveni), iar nu din minulescianismul sudicilor, care pariază de ludic şi simulacru, pe o anume inflaţie textualistă. S-a observat, altminteri, „expresionismul reţinut” (Al. Cistelecan) al lui Nicolae Panaite, ceea ce lipseşte optzeciştilor sudici. În textualism se poate vorbi despre orice, dar nu despre secetă ca austeritate metafizică. De aceea, Nicolae Panaite e mai aproape de ethosul transmodern decît de cel postmodern: nu divertismentul textualist îl interesează, ci se află sub imperiul unui fior al îngrijorării, imaginarul său izvorînd parcă din Pătratul negru al lui Malevici, din negrul şi plumbul bacovian dătător de cădere, de strivire gravitaţională sau de încremenire în văzduh, de „Secetă întinsă şi fără de saţiu!”: „O pustie migratoare a-ncremenit în văzduh,/ Umbra s-a vestejit şi-i rară,/ Arborii au ajuns ca un stuh,/ Vii şi morţii se încurcă pe afară.” (O pustie migratoare).

Carul vechi, strămoşesc, devine o luntre a lui Caron care duce pe drumul morţii trupul tatălui: „Carul parcă mergea singur/ prin ploaia neagră a tatălui meu,/ care era îmbrăcat/ cu un costum negru,/ sticlos ca o apă neagră,/ în urma stingerii unui incendiu,/ şi îngheţată.” (Carul). Cum se vede, apa neagră este simbolul secetei existenţiale. Imaginarul lui Nicolae Panaite stă sub semnul pămîntului, cu bulgări „ca de plumb” care cad peste tatăl, carul mortuar mergînd singur „ca un deal negru”, oprindu-se la rostirile vămilor: „La crucea drumurilor/ şi la fîntîni,/ ascultam desluşirea lor;/ vedeam rostirile/ ca-ntr-un uriaş submarin/ ce înainta prin ploaia neagră/ cu tot cu bulgării ca de plumb/ ce cădeau peste tatăl meu./ Secretele lor erau ca o naştere grea/ ce se petrece toată viaţa,/ ca o polenizare între humă, lumină şi noapte.// Carul parcă mergea singur,/ fără tatăl meu./ Noi, prin ploaia neagră,/ aduceam cu un deal negru,/ mergător.” (Carul). Călătorie între viaţă şi moarte, între lumină şi întuneric. Astfel, cartea pe care o scrie Nicolae Panait devine una de plumb, una a antivieţii, în care, bunăoară, „polenizarea” se face de către viespi, nutrind o antigeneză perpetuă: „prin desimile negre/ şi soboarele risipirii/ suporţi polenizarea/ ca de la nişte ucigaşe albine” (Prin odrăsliri). Cartea vieţii devine cartea morţii, precum cavoul de plumb bacovian: „zilele-s precum foile/ unei cărţi grele ca de plumb/ prin odrăsliri o citeşti/ pînă la oase pînă la prund” (Idem). Totuşi, autorul nu lasă nicio clipă impresia de epigonism, ci confirmă mai degrabă că bacovianismul este un fenomen prelung din literatura română. L-am analizat, de altfel, într-un amplu capitol din cartea mea „Complexul Bacovia” (2002).

Într-o asemenea lume, jertfa mielului se transformă într-o năruire cosmică: „Scîncetul unui miel la tăiere/ îmi zguduie fiinţa, mă face ţăndări,/ devin un fel de năruire/ prin care o şuviţă de sînge udă floarea de colţ.” Iubirea, care ia chipul misterioasei Fragola, nu mai apare precum leoaica tînără din poema lui Nichita Stănescu, ci e doar flămîndă, dar „fără gheare şi fără dinţi”: „În viaţa noastră, un timp crucificat/ se furişează pe nesimţite./ Dintr-un fum roşu, apare Fragola/ ca o leoaică fără gheare şi fără dinţi;/ şi-i tare flămîndă;/ prin aerul întrebător vine spre mine/ pînă la detenţia sinelui în lumea trăitoare,/ ca o imensă şi fierbinte ventuză.” (Năruirea). Flămînzirea şi însetarea sînt simptomele secetei fizice şi metafizice, care nu mai pot fi potolite nici cu rugăciunile şi nici cu slujbele religioase închinate, din străvechime, ploilor fecunde: „Slujbele care se făceau/ nu potoleau nicidecum seceta./ Rareori picioarele-i atingeau pămîntul,/ deşi le simţea grele ca de plumb;/ i se vedeau aceleaşi urme distincte/ prin locurile în care copilăria/ era crucificată./ O sahară migratoare se apropia parcă de noi.” (Secetă). O sahară în care fîntînile lipsite de oglinda apei, fug de fiinţa însetată, căci în ele nu se mai prelinge decît „un firicel de sînge”: „De prea mult negru/ pildele sînt mici şi puţine/ pe sub omătul în topire/ curge un firicel de sînge/ ca dintr-o ruină// prin aureola lutului/ aceeaşi fidelitate încă de la facere/ pentru toate făpturile// puzderia se ridică/ în jurul ei/ natura e-n suspine/ cerul gurii s-a uscat/ fîntînile fug parcă de mine” (Fiertura zilei).

Cu totul remarcabil este poemul Cuiul, departe de a fi o replică la celebra fabulă argheziană, deşi ar putea fi. Asemenea, departe de joaca textualistă, intrînd în zona „motivului” pierderii casei părinteşti care, după ethosul profund al lui Grigore Vieru, nu se vinde. Cuiul este una dintre cele mai grave şi frumoase „povestiri” despre satul românesc, cu intenţii polemice faţă de cei care i-au grăbit moartea şi faţă de „hoitarii stihurilor candrii”. Cuiul din grinda casei, însingurat simbol al existenţei ţăranului şi, deopotrivă, al crucificării lui (imitatio Christi), e supravieţuitorul şi după ce casa părintească a fost vîndută: „fără voia mea/ casa a fost vîndută/ ar fi trebuit măcar cuiul/ să-l fi scos/ să-l avem pentru a pune acum/ şi de-a pururi ceva în el// am avut un punct de sprijin/ în cuiul pe care/ vorbele rotitoare şi negre/ vor să-l nămolească/ pentru hoitarii stihurilor candrii/ nonşalanţa lui tescuieşte pribegii/ cu o fragilitate de învingător/ printre argile cerneluri şi sunete albe// uneori iese din ogradă/ urcă dealul veşniciei/ însoţit de lanţuri, noime şi muzici/ odată cu seara/ stelele-i scapără-n cale/ vindecîndu-şi autarhicele dureri de şale/ prin fierării gramaticale” (Cuiul).

Cartea grea ca de plumb a lui Nicolae Panaite este, totuşi, departe de a fi una a disperării, o antigeneză în absolut. Mi se pare a fi „rezumată”, tot „bacovian”, prin cele trei poeme în proză din final (confine cu atmosfera din Bucăţi de noapte), sub genericul Înfăţişările Fragolei, fiinţa feminină misterioasă deja amintită. Povestea de dragoste dintre Fragola şi actorul faimos G.C. pare să fie cea a despărţirii, a ultimului eşec. În prima duminică din octombrie 1989 (preludiul revoluţiei române, în toposul Iaşului, preludiu în care Nicolae Panaite a fost implicat), Fragola „se trezi brusc, avînd ochii acoperiţi de o pîclă deasă, iar mîinele îi erau ca de ceară rece şi cleioasă”. A încercat să-şi spele pîcla neagră: „Cînd privi mai atent, în palme îşi văzu ochii pîcloşi, cei pe care îi simţise la deşteptare. Îi privea cu o altă pereche de ochi ce o avea în locul de sub sprîncene.” Dobîndea două perechi de ochi, „două vederi sau poate chiar mai multe”. Se întreabă, cu aceşti „ochelari ai lui Jung” (care-l despărţiseră pe Jung de Freud, părintele psihanalizei) dacă l-a iubit vreodată pe marele actor. De fapt, recapitulează cartea de plumb a vieţii, cubul negru bacovian: „După un teribil efort, ea încercă să iasă din acest tunel al unui des şi mătăsos păinjeniş, cînd roşu, cînd negru şi invizibil, cînd strălucitor pînă la orbire…” (Înfăţişările Fragolei, 3). Simte că nu mai are nicio scăpare şi totuşi trebuia să găsească una. Iarna sosise, chiciura îmbrăcase pădurea Căpăteştilor. Într-o după-amiază,  sub un fag tînăr i se păru că vede pe cineva asemănător cu actorul. Scutura fagul încărcat şi fantoma se acoperi cu o manta albă, „încît aducea cu un om de zăpadă mergător, frumos la statură şi mîndru la faţă”. Fragola voia să se ducă spre el, străduindu-se, totodată, să rămînă locului. Totuşi, porneşte şi privirile lor „deveniră o singură şină sufletească pe care un vehicul nevăzut al inimilor lunecă de la unul la celălalt”. Atunci, Fragola şi-a amintit de cuvintele actorului: „Curajos nu este cel care se opreşte pentru că îi este frică să înainteze, ci cel care, deşi îi e frică, înaintează.”

Iubirea, chiar trecută prin infernul de plumb, aduce izbăvirea. Cuiul din grinda casei părinteşti este regăsit. În el, cei doi îndrăgostiţi îşi pot atîrna mantia de promoroacă.

 

 

Revista indexata EBSCO