Feb 16, 2017

Posted by in Ex libris

Mircea BRAGA – Aura Christi – 50. Geniul inimii. Copiii himerelor

Episodul înţelegerii de sine s-a consumat între resemnare şi, în cele din urmă, acceptarea interiorităţii, dincolo de orgolii şi nemulţumiri, de reconsiderări ori de eludări, ca efort în direcţia unui echilibru nu atît reactiv, cît de conştientizare a complexităţii propriei fiinţări. Antinomiile nu pot fi controlate, dar pot fi asumate, de unde firescul adaptării la fragilităţile şi chiar la conflictualul dintre esenţa sinelui şi valurile aducerii acesteia la suprafaţă. Doar că, exclusiv de pe pragul interiorităţii relativ acceptate, modulii existenţei sînt departe de a se afla în echilibru: după constituirea de sine, Zarathustra însuşi şi-a părăsit muntele, peştera şi animalele, coborînd printre oameni. Aura Christi nu deconspiră modelul (sau, poate, l-a adoptat instinctiv), dar îl recompune pe tabla unde conştiinţa eşecului deschide calea „reevaluării tuturor valorilor” care, în trecut, ca şi în prezent, şi-au pierdut sensul fundamental. Mai întîi, însă, apare „boala”.

„Cartea a doua” a „romanului”, Copiii himerelor, se deschide sub semnul oboselii existenţiale, al izolării, al neaşteptării, ale anomiei cvasiabsolute: „Cînd nu mai ieşi din camera ta/ şi pentru nimic în lume n-ai mai ieşi…/ Cînd din patul tău nu te ridici şi nici nu/ te-ai mai ridica în vecii tuturor vecilor…/ […] Cînd tragi obloanele, tragi draperiile şi stai şi/ tot stai, şi aştepţi, şi aştepţi, şi nu mai aştepţi,/ în realitate nimic, chiar nimic… Și nu te mişti,/ chiar nu mişti…” (Cînd nimeni nu vine). Asemănătoare letargiei fizice şi psihice, starea suprimă dorinţa gesticulaţiei în cotidian, odată cu atingerea conştiinţei inutilităţii acesteia: „Cînd totul pare sfîrşit, încheiat,/ ajuns la limita ultimei limite (subl. aut. – n.n.)/ şi bătut de tot – definitiv vreau să zic – / în cuie, în vecii tuturor vecilor…/ Cînd stai şi aştepţi şi nu mai gîndeşti,/ nici nu vrei să gîndeşti, şi nu mai visezi,/ nici nu vrei să visezi, şi nu mai citeşti,/ nici nu vrei să citeşti, şi nu mai asculţi,/ nici nu vrei să asculţi în vecii tuturor vecilor…/ […]/ Cînd nu mai ai/ putere să scrii aici, în cel din urmă/ infern, şi în vecii tuturor vecilor…” (Cînd totul pare sfîrşit). E o primă reacţie a trezirii de sine, prin lucrarea subteranei, la întoarcerea în real, apărută în consecinţa privirii lucide, a conştiinţei faliei insidioase create între interioritate şi exterioritate.

Cu multe pagini în urmă, încă înainte de a forţa intrarea în subterană, eroul liric al romanului se întreba deloc retoric, deci fără a-şi oferi un răspuns: „Cum e să te simţi acasă-n exil?/ Cum e să te simţi acasă, mereu,/ în arenă?” (De cînd mă ştiu). Dar „acasă” este un topos ale cărui dimensiuni sînt corespondente capacităţii de modelare a conştiinţei: de la cele minime, cu proximităţi limitate, ale copilăriei, la cele mereu extinse odată cu repetatele desprinderi, petrecute în timp, prin acumulări ale cunoaşterii şi consumului existenţial. O primă limită poate fi patria; ultima posibilă, emblematică în esoterism şi îmbrăţişată de Borges (principiul: „Cei mulţi sînt doar Unul”), se presupune a fi universalul. Conjugată, însă, cu „exilul”, noţiunea „acasă” se dezvăluie ca structural contaminată, ca deviată în anormalitate, devine locul străin care nu te poate cuprinde, fiind în cauză incompatibilităţi funciare. Locul exilului este unul care este acasă, deşi nu poate fi, întrucît nu-l ai încifrat în sîngele şi simţirea ta. Aparenţele vorbesc, cînd vorbesc, despre un acelaşi, deşi semnul schimbat denunţă ostilitatea, în aceeaşi măsură în care fiinţa îl refuză ca neorganic. „Acasă” va fi întotdeauna bîntuit de arheii pe care ţi se sprijină genealogia; cînd „acasă” înseamnă „exil”, existenţa locului devine paralelă cu existenţa exilatului. Din confruntarea inerentă desprinsă din conştiinţa unui „acasă ca exil”, consecinţele nu-şi au spaţiul decît între dramatic şi tragic, moduri care vorbesc fie despre autonegarea conştiinţei, fie despre necesitatea opoziţiei efective la răul care a invadat şi alterat toposul natural al fiinţei. În prima situaţie, perspectiva este a sinuciderii morale (şi, uneori, fizice); în cea de a doua, iminentă este coborîrea în arenă, ipostaza de gladiator hrănit de visul că pot fi înfrînte fiarele aruncate în circul mărginit de tribunele de piatră de pe care te urmăresc spectatori care-ţi sînt străini.

Ar trebui, totuşi, spus că nu întotdeauna visul este sinonim, în mişcarea pe care o provoacă şi în efectele acesteia, cu utopia. Învăţîndu-te să te priveşti şi să te înţelegi pentru a-ţi cuprinde sensul, subterana ţi-a indus şi puterea de a cerceta lumea în ordinea adevărului constituit drept subiectivitate, ca şansă de echilibrare a raportului fiinţei cu întregul. De fapt, echilibrarea raportului respectiv se manifestă cu necesitate, întrucît izolarea nu este o soluţie a vieţii, ci doar condiţie de facilitare a proceselor subterane de edificare (sau reedificare) a sinelui. Diagrama mitică, prezentă în actele de iniţiere şi în cele de iluminare (aceasta reclamată de Aura Christi), nu se îndepărtează de marele tipar existenţial, expus succint de către Alberto Manguel în comentariu său privind condamnarea lui Socrate de către atenieni: „La fiecare dintre limitele vieţii noastre sîntem singuri, în uter şi în mormînt, dar în spaţiul dintre ele este un teritoriu comun în care drepturile şi responsabilităţile ne sînt definite de drepturile şi responsabilităţile vecinilor noştri, iar orice sperjur, orice fals, orice încercare de a ascunde adevărul dăunează tuturor celor din respectivul teritoriu – incluzîndu-l, în cele din urmă, chiar şi pe cel care a minţit”. Momentul însingurării eului liric, evidenţiat mai înainte, se arată a fi, aşadar, pasager; în acelaşi timp, însă, echilibrarea menţionată nu reprezintă necondiţionat un acord, ci – graţie privirii lucide – o decantare, un efort de înlăturare a ceea ce se află alături sau împotriva adevărului. Atunci cînd înţelegi că, prin inadecvări succesive, oamenii l-au ucis pe Dumnezeu (vz. Nietzsche), că, altfel spus, „Oamenii au stricat Legea şi, loviţi de pămînt,/ au găsit Tablele Legii făcute praf, sparte de noi/ şi de Moise” (Nu are cum să fie); că, în spaţiul dintre naştere şi moarte, adevărul nu este altceva decît viaţa care ne este dată („Adevărul ascuns şi, totodată,/ purtat la vedere peste tot din arbori în arbori,/ din mierle în mierle, din nori în alţi nori,/ din şerpi în alţi şerpi, din cer/ în cerurile celelalte,/ închise toate în acelaşi trup,/ în aceeaşi, aici şi de-a pururi/ şi în Vecii Vecilor, aceeaşi Carte,/ spre care, din cînd în cînd, urci/ şi din care, fără să tresari, cobori” – Și totul pîrîie, scîrţîie, mîrîie); că el este Iubirea, desfăşurată ca Viaţă şi Cale a omului (Semnul) – totul primeşte sensul unei epifanii, în temeiul căreia pînă şi nimicul „nu poate fi în zadar” (Cînd nu mai speri). Dar totodată, în logica epifaniei, putem să ne întrebăm dacă nu cumva ceea ce vedem, ceea ce simţim, ceea ce considerăm a fi bun sau rău, ceea ce au fost, cu privirea de azi, false credinţe nu sînt, de fapt, simple episoade ale unei corecţii a cărei putere este echivalentă armoniei universale, peste timp şi peste locuri: „Dacă acel ceva (subl. aut. – n.n.) prezent, ca o mînă/ uriaşă şi puternică, n-ar interveni/ la timp, totul, de bună seamă, odată/ ca niciodată, s-ar prăbuşi. Cel puţin aşa/ crezi o vreme. Şi nimic nu poate clătina/ această credinţă. De milenii, iarba e aici,/ şi pădurile, şi munţii aici sînt. Aceeaşi roată// pare că se învîrte, se învîrte nebună,/ tot mai nebună… Pare că se prăbuşeşte,/ se năruie totul. Pare că totul îşi iese din ţîţîni./ Şi trece o vreme. Mai trece un timp. Brusc,/ se lasă o linişte de auzi viespele, bondarii şi/ albinele. Titanii şi titanidele, laolaltă cu zeii,/ fug din Olimp. E o pace cosmică în cerul etrusc” (Simţi cum tremură carnea). Un început, un alt început, e întotdeauna posibil, poate chiar moartea este un asemenea început (Și simţi încet, tot mai încet).

Aşadar, viaţa – strînsă pe fila episodului – este timpul şi locul în care unul se conjugă cu multiplul, în care individualul este pus în faţa unei alterităţi plurale inerent neomogene, dar şi în a concretului care alimentează plasma cotidianului, nici aceasta lipsită de asperităţi (ca să spunem numai atît). Vom înţelege, deci, că nucleul conflictual nu se reduce la disonanţele ce apar între varii planşe ale mentalităţii, ci e de găsit şi în gradul de integrare sau neintegrare a conştiinţelor într-o realitate extinsă. „Esenţialitatea” care disjunge între eu şi celălalt, despre care s-a pronunţat Emmanuel Levinas, primeşte astfel o motivaţie din care concretul condiţiei existenţiale nu poate lipsi, iar această constatare înlătură, în bună parte, linearitatea oarecum rigidă a aserţiunii lui Alberto Manguel: chiar integrat social, individul îşi trăieşte tot singur atît durerile şi suferinţele, cît şi bucuriile ori satisfacţiile. Relativizarea atinge, de asemenea, şi cîmpurile izolării sau însingurării, în măsura în care nu sîntem în prezenţa unor concepte „absolute”, ci contaminate şi nuanţabile, aşa cum viaţa însăşi acceptă înţelesuri şi atitudini diferenţiate. Din punctul singular în care se află, observatorul îşi afirmă, la rîndul lui, singularitatea, înscrisă pe un gradient al „adevărului” său, privilegiat atunci cînd cuvîntul de ordine este cel al naturalităţii (sens larg).

Or, recăzut în social, cu adausul de luciditate dobîndit în subterană, eroul liric din Geniul inimii trăieşte acut sentimentul desprinderii de lumea pe care o descoperă, de fapt o re-descoperă ca fiind grav viciată de absenţa criteriului: e o lume deschisă invaziei nimicului şi a „sufletelor moarte” (Cînd nu mai speri), în care suverană e necomunicarea („E ca şi cum o moară/ de vînt, făcută din cuvinte, e bătută/ tot timpul de cel mai nebunesc/ vînt, care nu mai conteneşte să bată./ Nici nu se mai aud unii pe alţii/ unii oameni din cetate” – În cetate), iar în „aerul rărit” domneşte injustiţia (Să veghezi, să ai mintea brici). După ce, odinioară şi doar temporar, părea a fi atins, în termeni tragici, numai patria lui Hamlet, maladia s-a generalizat: „…de cîte ori mă apuc să vorbesc/ cu ţeasta lui Yorick, ea ştie (habar/ n-am de unde a învăţat asta!)/ să-mi susure una şi bună în ureche:/ e ceva tot mai putred în toată/ Danemarca asta a Regatului Europei” (Felinele Minervei şi ale Penelopei). În prelungirea traseelor pătate cu sînge ale istoriei, încă vizibile, fiindcă şi acum mai „trec şi tot/ trec şi nu se mai satură/ să treacă barbarii” (Sîngele curgea şi curgea), boala a ajuns la performanţa de a controla şi defini existenţa în social: „Mecanismele sînt lubrifiate, merg strună,/ în exces, după principii răscunoscute/ în lume barbarilor: manipulare, dezinformare,/ calomnie, spălare pe creier” (Inima sistemului).

În esenţă, „lecţia” oferită de poemele acestei secvenţe a volumului vizează ceea ce, în jurul anilor ‘60 ai secolului trecut, Georges Devereux stabilea ca obiect de investigare al noii discipline a etnopsihiatriei, anormalitatea din social căzînd astfel, explicit, şi în cîmpul ştiinţei. În formă, Aura Christi, poate din raţiuni ce ţin şi de eficienţa comunicării, suprapune – cum se poate constata şi din fragmentele oferite de noi mai sus – ţinutei specifice modernităţii tonalităţile brute, necenzurate, aparent plate ale postmodernităţii, cu aerul informaţiei neprelucrate. La o primă impresie, pare a nu mai fi consacrată re-amintirea, ci procesele memoriei imediate: deşi fidelă şi ea structurilor interiorităţii, memoria nu ezită a aduce în scenă şi datele realului contingent, de unde un mai mare coeficient al preciziei expresiei, al corespondenţelor cu actualitatea, al stringenţei plasării în orizontul „adevărului” percepţiei şi, ca atare, al supunerii la decantări raţionale. Dincolo de acestea, însă, însemnele specifice naturii stabile a poeziei nu sînt eliminate: memoria devine doar instrument al re-amintirii esenţiale sau, cum încercuia Adorno poetica şi poietica modernităţii tîrzii, poezia se manifestă asemeni unui palimpsest, avînd o faţă la vedere şi o alta ascunsă, adevărata lectură fiind aceea care reuşeşte „să vadă”, adică să pătrundă în semnificaţiile de dincolo de ţesătura efectivă de pe pagină, negaţia din text întărind linia afirmativă a sensului. Pe un asemenea fundal, opoziţiile apar, ca detalieri metaforice, între lumina zorilor şi mediocritatea generată de marasmul cotidian (Ce spuneam?), între „scăpătarea” credinţei (cum ar fi zis Zarathustra) şi înţelesul constitutiv al acesteia (Cînd parcă ai crede), între orizontul purităţii posibil a fi activat prin imaginar şi neputinţa desprinderii de concretul tern (Ce rămîne…), între fragmentarea lumii şi integritatea de adîncime a blocului spiritualităţii (Planeta din bucăţi făcută) şi, în sfîrşit, între risipirea fiinţei în senzaţii şi trăirea guvernată de „geniul inimii” (Ce fac eu?). Uneori, „metaforele obsedante” se strîng, cu destulă claritate, în „mitul personal” al autoarei, decriptarea fiind dependentă de confruntarea intertextuală. „Am învăţat Lecţia lui Porfiri”, declară Aura Christi chiar în titlul uui poem. Dar, cu toate că personajul este explicit decupat, de fiecare dată, din romanul lui Dostoievski, întrebările care persistă ţin de o ciudată maieutică, date fiind posibilele conexiuni, nu chiar întîmplătoare. Deci: Care este „lecţia” care alunecă liric şi, apoi, cine este, cu adevărat, acest Porfiri? Dostoievskianul Porfiri Petrovici caută, într-un fel straniu, dat de condiţia sa duală, scindată între confesor şi anchetator, echilibrul dintre inumanul act al crimei şi înţelegerea/acceptarea impulsului de a ucide, pînă la a se afla în punctul din care ar putea admite ideea lui Raskolnikov conform căreia fiinţele în măsură a acţiona într-un atare balans sînt deopotrivă stăpînii prezentului şi stăpînii viitorului. Însă fractura care marchează procesul se acoperă doar printr-o a doua contextualizare, facilitată chiar de cuvintele lui Porfiri Petrovici, reproduse în poemul Și dacă ai multe suflete: „Cu cît o să ai/ mai mult suflet, cu atît o să/ te temi mai puţin”. De fapt, e un echilibru subsecvent celui dintîi care dizolvă suprafaţa paradoxului sau, mai exact, a aporiei, în regim artistic, ca drum – prin adaus de „suflet” – spre mîntuire. Ceva, totuşi, în ordinea necesităţii de a depăşi „judecata în concret”, rămîne ascuns, neeliberat pe de-a-ntregul din „subterana” autorului care ne-a dat Crimă şi pedeapsă: este problema conceptului de „suflet”, pentru care ar trebui să ne întoarcem la un alt Porfiri, de data aceasta Porphirius, cel care l-a salvat de la uitare pe Plotin, oferind culturii celebrele Enneade. La timpul respectiv, creştinismul l-a preluat pe Plotin, dar Porphirius a refuzat creştinismul: el învăţase de la maestrul său că lumina este adevărul şi divinul (conjuncţie pe care o întîlnim frecvent şi în volumul Aurei Christi), că divinitatea este totuna cu sufletul omului şi al universului, acolo unde Sinele acestora înseamnă gîndire zămislită din lumină, adică din înţelepciune. Dacă, aşa cum credea acelaşi Plotin, moartea este doar o altă deschidere graţie luminii atotprezente, atunci – consideră şi Porfiri Petrovici – „salvarea” lui Raskolnikov înseamnă convertirea încremenirii sale interioare spre înţelegerea sensului care vibrează în lumină, adică în chiar esenţa sufletului.

Consecutiv, existenţa nu este nici inutilă, nici un spaţiu interstiţial damnat, nici ţintă a dispreţului, ci încărcată de funcţie, deci de „rost”. A fiinţa înseamnă a cunoaşte şi a înţelege; sau invers. Oricum, se defineşte şi ca un drum, avîndu-şi începutul în momentul în care orice întrebare este pe punctul să-şi conţină răspunsul. „Eu ce voi lăsa în urma mea?” – se chestionează Aura Christi, grăbind suprimarea semnului de întrebare: „O piramidă de hîrtie voi lăsa, o piramidă/ de cărţi… Și o piramidă năucă./ Mai exact, o poveste de dragoste/ neverosimilă şi, deci, adevărată”, fiindcă nu poate „trăi departe de adevăr” (Nu pătrund cu mintea). La părăsirea subteranei, ca regăsire necesară a vieţii, ieşirea din condiţia de statuie a sinelui este similară unei morţi ritualice (Visul), deoarece condiţia eternizării în piatră nu ar fi fost decît sigilarea de ultimă instanţă a încremenirii în proiect, în timp ce a exista în real acoperă şi modalitatea prin care singularitatea participă activ la întreg, de unde şi integrarea într-un necunoscut „rost” colectiv: dar dacă putem presupune o „misiune” a omului, cea a omenirii ne rămîne opacă. O veche legendă asimilată în Cabală vorbeşte de existenţa a treizeci şi şase de oameni înţelepţi, de prezenţa cărora depinde existenţa lumii. Avînd o motivaţie divină, impenetrabilă în esenţa sa, ei străbat timpul, durata, aşadar istoria, ca fiind mereu alţii, doar numărul lor rămînînd acelaşi; n-au fost niciodată identificaţi, nu se cunosc nici între ei, ceea ce lasă loc convingerii că fiecare om poate avea această identitate ca valoare şi funcţie a individualului, determinate şi concomitent conţinute de către şi în unitatea întregului. Nu sîntem departe nici de un principiu estetic, instituit printr-un tip aparte de ontologie, contaminată de oculta esenţială: dacă divinitatea a creat omul imitîndu-se pe sine, atunci şi fiinţa este purtătoare, dar cu iniţiativă şi putere restrictive, ale datului creaţiei. Iar dacă valoarea este consecinţa unui act de atribuire, atunci, la rîndul ei, şi ea va fi etajată: din moment ce atribuirea originară ne este impenetrabilă, ne rămîne accesibilă doar o imagine în oglindă, prelucrată într-o altă specificitate. Aparţinînd singularităţii observatorului concret şi fiind parte a adevărului subiectivităţii, valoarea în real va fi întotdeauna captivă dimensiunii individuale, pe o treaptă restrînsă a unicităţii. Privilegiem şi apreciem imagini, iar consensul se naşte din constituirea unei pluralităţi oarecare, deci relative şi limitate, atribuirea avînd trăsătura unui numitor comun pe o platformă în care suma nu anulează esenţialitatea consacrată prin singularitate. Cu toate acestea, s-a spus, mereu şi mereu, că, la întrebările poetului, răspunsurile nu-i mai aparţin; sigur este doar faptul că el scrie „sub semnul urgenţei destinale” (Nu pătrund cu mintea).

 

Fragment din prefaţa la romanul în versuri

Geniul inimii de Aura Christi, în curs de apariţie la

Editura Contemporanul

 

Revista indexata EBSCO