Feb 16, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Ioan LASCU – Un caleidoscop al clipelor

Încă nu îndeajuns de cunoscut în România, Nicolae Ciobanu este un poet autentic. „Autentic” la prima auzire riscă să fie perceput ca un calificativ vag, dar prin excepţie poate însemna – şi, în cazul de faţă, chiar înseamnă – original, de un nivel poetic remarcabil, atractiv, agreabil la lectură. Sigur că nu e puţin lucru să parcurgi un volum de 160 de pagini de poezie şi să nu te plictiseşti, să nu ajungi la saturaţie, să rămîi conectat la „tensiunea lirică” a multor poeme, variate, dense, grave, profunde, dar şi subtil ironice şi uşor ludice. Asemenea impresii şi stări mi-a procurat lectura volumului antologic Citirea zidului, scos la lumină la Editura „TipoMoldova” în anul 2013, în colecţia „OPERA OMNIA. Poezie contemporană”. Patru secţiuni alcătuiesc volumul: semnale morse, tristeţea recită din rilke, noaptea cînd soclurile îşi recrutează noile glorii, ion şi alte revoluţii.

Bucovinean de origine, născut în 1961 în ţinutul Herţa (de unde a plecat în poezie şi Beniamin Fundoianu) şi şcolit la Universitatea din Cernăuţi, Nicolae Ciobanu, poet prin vocaţie, a publicat (pînă în 2013) patru volume de versuri şi trei cărţi de poezii pentru copii. Trei din cele patru titluri se regăsesc în Citirea zidului, al patrulea fiind Întoarcerea zeilor, de fapt volumul de debut apărut la Editura „Hyperion” din Chişinău în 1992.

La prima vedere se poate crede că Nicolae Ciobanu scrie o poezie a cetăţii şi a claustrării, decriptarea titlului neducînd în altă parte. Nu sîntem prea departe de adevăratele sensuri ale cărţii, cu detalierea că acea claustrare nu este una a exilului intra muros, ci una a plictisului şi a tristeţii, care ne poate evoca spleen-ul baudelairian, la poetul francez cel mai rău dintre rele. Nici la Nicolae Ciobanu o atare stare nu se îndepărtează prea mult de presupusul model: „plictisul e mai dureros ca moartea” (visul unui pragmatic) sau „plictisul te dă gata ca putoarea unui parfum ieftin” (deşteptătorul va suna la şapte) sînt versuri care pot servi ca argumente. Captiv în acest black hole, poetul îşi ascute simţurile şi acuză o melancolie îngheţată, pustie, cvasi expresionistă: „pianul (unica certitudine pînă nu demult)/ şi-a risipit în nebunie toate sunetele/ acum se pierde ca un paria/ pe străzile obscure/ în urma lui rămîn/ doar trupurile fluide ale îndrăgostiţilor” (rămîn doar trupurile fluide).

Într-un (aproape)… megapoem, ion şi alte revoluţii, este ridiculizat nonconformismul de paradă, la modă în ultimii ani, la care se pretează unii doctrinari găunoşi. Comerţul cu ciolanele idealurilor (eşuate) de odinioară nu a dus decît la erodarea temutelor spirite revoluţionare din care au rămas doar nişte biete conserve:

„la magazinul mixt de pe colţ/ au adus revoluţii/ cu termen de garanţie nelimitat/ pe ambalajul lor scînteia-/ ză semnul/ standardelor mondiale// lipsea totuşi informaţia/ despre modul de preparare şi de utilizare/ şi acest lucru/ a pus pe toată lumea/ în mare încurcătură”.

Din revoluţiile expirate – o experienţă colectivă a ultimului sfert de secol – a rămas doar modul de întrebuinţare, au rămas şi ameninţările, totuşi de faţadă, ale unor forţe cîndva terifiante care au eşuat într-o palidă agonie, deşi îngrijorarea nu a dispărut cu totul. Monstrul agonic se mai poate ridica o dată din letargie:

„convingîndu-mă/ că încă o problemă vitală a omenirii/ a fost echitabil pusă la punct/ cu inima împăcată m-am decis să termin poemul început/ cu mult înainte de ziua/ în care s-au băgat revoluţii/ la magazinul mixt de pe colţ/ dar exact în acea clipă/ vecinul ion/ şi-a scos cîinele la plimbare/ pe poligonul/ de sub ferestrele casei mele/ dresîndu-l cu toate comenzile/ armatei a 14-a/ deodată” (ion şi alte revoluţii).

În definitiv, speranţele se pot metamorfoza insesizabil în iluzii, iar cînd iluziile vor fi conştientizate, ele, în lipsă de altceva, vor fi transformate în rizibile simulacre prin împăiere. Nici împăietorul de iluzii nu are o misiune uşoară pentru că nu i se va mai acorda credit. Ironia, subtilă la început, devine tot mai acidă:

„au mai rămas de făcut cîteva lucruri/ aproape lipsite de importanţă/ pentru a pune/ cît mai bine pe picioare/ iluzia/ cine ar îndrăzni astăzi să susţină/ cu mîna pe inimă –/ că împăierea unei iluzii/ e un lucru uşor?//…// ochi n-o să-i punem/ iluzia va privi cu ochii noştri/ zidiţi în aşteptate// prieteni îi mai lipseşte ceva!/ limba şi coada/ în loc de limbă îi vom înfunda în gît/ o metaforă nou-nouţă/ iar pentru coadă/ (doamne iartă-ne!)/ îi vom sacrifica/ pe cei mai înflăcăraţi/ susţinători/ ai iluziei noastre”.

Creatorul de iluzii (poetice!), chiar şi el!, se poate înconjura de vanitate, complăcîndu-se în iluzia gloriei personale, pentru ca iluzia, susţinută de alţii/ „să ne poată auzi mai bine/ recitind la nesfîrşit/ din poemele nescrise/ aplauze neînce(pute)” (împăierea iluziei). O poetică aparte a temerilor, a îngrijorării, se ghiceşte printre rînduri, dar fără clamori, ci numai învăluită în pînze uşoare de ironie şi în obsesii existenţiale comune. Scurgerea perfidă a timpului, „moartea ceasurilor” (fără o legătură directă cu Marin Sorescu) este totuşi resimţită (mai mult declarativ) ca un flagel. În spatele nenumăratelor ceasuri-obiect, care dau iluzia că se poate controla timpul, acest flagel se ascunde efectiv. Dintre numeroasele „poeme cu ceasuri” ale lui Nicolae Ciobanu mai semnificativ ni s-a părut cel intitulat o pagină dintr-un manual şcolar. Fiinţa trăitoare a poetului se zbuciumă între viaţă şi iluzia ei, simbolizată de armata de ceasuri. Timpul dizolvant nu ţine seamă nici de iubire, nici de frumuseţe, nici de amintiri:

„dintr-o eroare vine şi toamna –/ o toamnă ca dintr-un/ manual şcolar/ şi încerci cu un sărut/ să schimbi această lume leneşă/ adulmecată lacom/ de mileniul trei// ceasurile fac abstracţie totală/ de această toamnă/ ce se aseamănă atît de mult/ cu o pagină/ dintr-un manual şcolar/ şi s-a abătut asupra noastră/ ca un flagel” (o pagină dintr-un manual şcolar).

Niciun element din deconcertantul univers obiectual nu poate controla, nu poate devia curgerea timpului – ar fi doar o nouă, firavă iluzie, fiindcă „această dezastruoasă armată de ceasuri/ are falsa impresie/ că ar deţine controlul total/ asupra timpului/ şi este aidoma/ unei herghelii de cai/ care încearcă/ să  depăşească/ în goană nebună/ drumul”. Ironia vine tot în final – timpul unor comodităţi şi al unor istorii contemporane deopotrivă va fi învins de timpul fără limite: „avînd o asemenea armată de ceasuri/ sînt aproape convins/ că vom reuşi/ chiar din prima zi/ să punem pe labe mileniul trei// pe curînd”.

În prefaţa antologiei citirea zidului, Grigore Chiper, coleg de generaţie (n. 1959), remarcă în ultimele două cărţi ale lui Nicolae Ciobanu o deghizare a tragicului proiectat pe „un decor desuet”, deconstruit, alături de ludic, prin inteligenţa unor poante finale. Mărturisesc că am apelat la textul lui Grigore Chiper – Flăcările din cetatea gri – după ce am făcut notaţiile de mai înainte, fiind pozitiv impresionat de o anumită empatie comună în ce priveşte poemele lui Nicolae Ciobanu. Acesta s-a sustras mai greu din clişeele poeziei optzeciste din Basarabia şi s-a desfăşurat în plenitudinea talentului de-abia în volumele Ion şi alte revoluţii (1996) şi Noaptea cînd soclurile îşi recrutează noile glorii (1998). Existenţa şi literatura sînt consubstanţiale dar şi interşanjabile, poemul se confundă cu realitatea şi viceversa, poetul se resoarbe în text. În opinia mea, ilustrative sînt pe aceste coordonate poeme precum textul se opreşte şi-ţi spune, cuburi de gheaţă ori chiar un ultim cuvînt fără sens. În aceste privinţe Grigore Chiper descoperă în poezia lui Nicolae Ciobanu tema frecventă „a înlocuirii şi a dezlocuirii”. A doua temă itinerantă prin poezia sa este, spune tot Grigore Chiper, cea „a faptului mărunt, divers, scos din toropeală, din indiferenţa lui funciară”, dintr-o agonie moale, aş adăuga eu. În această inerţie netulburată lucrurile grave, în aparenţă banale, curg pe nesimţite spre dezastru şi finalmente pare a se pregăti o apocalipsă care (totuşi) se amînă:

„de la o cafea la alta/ se fac exerciţii de înviorare/ şi de metafizică// fumul de ţigară pluteşte dintr-un colţ/ în altul al barului/ ca o veste uluitoare// ni se serveşte oraşul în cuburi de zahăr/ şi noi pioşi le aruncăm în ceştile cu cafea//…// străzile îşi masează/ în surdină intersecţiile/ ca elevele de liceu clitorisul//…// undeva se aude primul tramvai/ ca o rugăciune/ pe limba unui muribund/ şi apocalipsa/ din nou se amînă” (apocalipsa din nou se amînă).

Revenind la „sacra banalitate” cotidiană, la gesturile nesemnificative, poetul, care este captiv într-o „biografie sufocantă”, nu face decît să însăileze un „caleidoscop al clipelor/ [în care] chipul meu abia se conturează/ pe foaia imaculată a zilei”. Apar, ca într-o fotografie vagă, mărunte imagini, expresii şi mişcări, ce trec, în ochii altora, aproape neobservate. Poetica insignifiantului, a vieţuirii anonime, ba chiar a unei închideri în tăcere, se insinuează în multe din poeziile lui Nicolae Ciobanu:

„(cineva ar putea crede/ că e vorba de inima mea)/ ba o schiţare de zîmbet/ ba orbita unei lacrimi/ ba un gest abia conturat/ abia ghicit/ semne puncte gesturi// toate toate incerte// semne puncte gesturi/ e viaţa mea/ ca o concepţie de fotograf amator” (semne puncte gesturi).

Zidul închide dincolo de el şi amănunte neimportante, şi vieţi anonime, şi tăceri ce nu mai sînt rupte, acesta fiind un zid interior, dinăuntrul curţii. Simbolul sartrian al zidului – separare, incomunicare, izolare – acum se deschide, sarcastic, numai printr-un eventual monolog ţinut în faţa celui claustrat. El „scrie biografia” celui care tace în faţa unei experienţe istorice inhibitorii printr-un soi de grandoare absurdă, criptică, anihilantă:

„fiecare zid se simte obligat şi onorat/ să ţină la locul cel mai de cinste/ efigia zidului chinezesc//…// emoţionat pînă la lacrimi/ mi-a vorbit despre valul lui traian/ (sînt veri drepţi)/ despre ierihon hebron vatican/ şi despre alte ziduri/ care au modelat spre bine faţa lumii/ (chipu-i radia o mîndrie de stîncă)// discuţia devenea tot mai fascinantă/ dar la un moment dat – cerîndu-şi iertare –/ zidul mi-a zis că e ora/ cînd de obicei/ se retrage la masa de scris” (citirea zidului).

Metaforic vorbind, poezia lui Nicolae Ciobanu nu este un simplu mesaj scris pe un zid, ci chiar un mesaj al zidului, al zidirii în sine ca spunere de sine. Ea este un fel de palimpsest lăuntric pe care au fost acoperite toate semnele şi de pe care, ca din întîmplare, se mai mai pot descifra numai cîteva cuvinte-simbol:

„mesajele tale pînă ajung la mine/ au aproape toate cuvintele şterse/ rămîn doar cîteva: piatră cuţit uitare şarpe (ordinea e tot timpul alta)” (semne).

La urma urmei şi scrierea unui pontif al literaturii universale – e vorba de Jorge Luis Borges – s-a fundamentat pe şi mai puţine simboluri, doar trei – cuţitul, tangoul şi oglinda… Cît mai puţine, pentru ca nu chiar totul să cadă în uitare.

 

Revista indexata EBSCO