Feb 16, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – În jurul Mării Negre

Cartea din 2015 despre parcurgerea Drumului Mătăsii, de la Est la Vest, parcurgînd, în 80 de zile, 15000 de km, nouă ţări asiatice, graniţe aproape pustii şi peste două milenii şi jumătate de istorie, a atestat vocaţia de veritabil aventurier a Sabinei Fati. Demersul ei temerar a presupus un parcurs antestabilit prin emisari, potentaţi şi ambasade, contacte cu localnici care să-i faciliteze trecerile şi vizitele, înfruntarea neprevăzută a unor situaţii riscante, iminenţa pierderii integrităţii fizice şi, mai presus de toate, curajul de a merge pe cont propriu, ca femeie singură, prin teritorii ale bărbaţilor, cu mijloace de transport în comun sau găsite la faţa locului. Toate au făcut, dintr-un jurnalist şi analist politic cu pasiunea analizei pe hîrtie, un globe trotter cu adrenalina în sînge. Autoarea a repetat experienţa într-o nouă carte, transformîndu-şi deja aventura într-un gen cu iz julesvernian şi cu acoperire deplină, în realitate: Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time (Humanitas, 2016). De data aceasta drumul e circular, înconjurînd perfect litoralul Mării Negre, dar cu aceeaşi intenţie ca-n cartea precedentă: de a oferi un album foto vintage cu instantanee din oraşele de pe malurile Pontului Euxin (includ aici şi superbele hărţi istorice din final, un complement vizual „dulce”, analog listei cu dulciuri specifice zonelor vizitate, adăugate tot la final), de a scrie o lucrare de geo-politică a zonei, de a face o expediţie consemnată work in progress şi de a da un eseu itinerant despre o regiune cu o mare concentrare de evenimente şi interese strategice, de-a lungul mileniilor.

Începută în mai 2016, aventura Sabinei Fati a însemnat trecerea prin toate oraşele importante ale Mării Negre. După depăşirea micuţei fîşii din Republica Moldova, pe la Giurgiuleşti (pornind de la ruta Constanţa-Galaţi, cu autobuzul, apoi o staţie la Sulina), a început, cu ceva ocolişuri, desenul rivierei euxine: Cetatea Albă – Odessa – Nikolaev – Herson – Berdiansk – Mariupol – Rostov-Pe-Don (cu un ocol pe la Harkov, din cauza separatiştilor ucraineni şi, deci, a chestiunilor de graniţă) – Kerci – Feodosia – Ialta – Sevastopol – Novorossiisk – Soci – Suhumi – Poti –Batumi – Trabzon – Samsun – Sinop – Zonguldak – Istanbul – Burgas – Varna – Mangalia. Controalele la graniţe au fost, adesea, drastice, mai ales în zonele afectate de conflicte militare; suspiciunile faţă de o femeie străină occidentală au fost gata să provoace, la limită, incidente; soldaţii grăniceri aveau fizic impozant, figuri patibulare şi intenţii nu întotdeauna uşor de ghicit; taximetriştii păreau că doresc ceva mai mult de la femeia pe care o transportă; locurile izolate ascundeau, la propriu, tîlhari gata să ia de la turişti tot ce le pot smulge din mîini; destinaţiile şi hotelurile n-au fost întotdeauna foarte sigure şi confortabile. Au fost riscuri pe care autoarea şi le-a asumat, pericole prin care a trecut, hotărîtă, mai departe, pentru a străbate, cu rucsacul în spate şi aparatul foto de gît, experienţa dură a unor ţări deloc comode pentru o femeie educată în spiritul liber al vestului. Ucraina, Crimeea, Turcia, Georgia, Abhazia, Rusia (exclud, precaut, Bulgaria, intrată în sfera UE) nu sînt tocmai zone în care să te confrunţi cu valorile normalităţii occidentale. Istoria lor e încă frămîntată, exact cum a fost şi este istoria Mării Negre, de la sciţi şi vechii greci, trecînd prin bizantini, veneţieni, genovezi, tătari şi otomani, pînă la conflictele de ieri şi de azi dintre naţiunile blocului NATO şi colosul rus. Notează autoarea, preliminar, în deschidere: „În 2016, în jurul Mării Negre am văzut aproape peste tot militari, iar în spatele atmosferei relaxate, pe care o întîlneşti în general în porturi, am simţit precipitare şi nelinişte, de parcă zilele bune se apropie de sfîrşit, dacă nu cumva s-au terminat deja”. Şi, în final, urmînd metafora „celui de-al noulea val” care, zice-se, e cel mai devastator dintre toate, în timpul unei furtuni: „Drumul în jurul Mării Negre nu se mai face azi nici pe apă, nici pe uscat, fiindcă cele două căi sînt întrerupte de conflicte: pe coasta Crimeii circulă doar vase militare, iar vechea intersecţie a rutelor comerciale a fost blocată mai întîi de Războiul Rece şi apoi de încercările noii Rusii de a pune iarăşi mîna pe teritoriile pierdute. Sferele de influenţă abandonate şi reconstruite după 2014, cînd pentru prima dată în Europa postbelică un stat a luat cu japca un teritoriu vecin, au transformat din nou Marea Neagră într-un loc al confruntărilor. Aici totul se întîmplă încet-încet, iavaş-iavaş, ciut-ciut, în aşteptarea «celui de-al noulea val», care ar putea fi devastator”. Din dorinţa de cunoaştere, de comunicare şi de a se mira a vechilor greci nu pare a mai fi rămas nimic, pe malurile Mării Negre. Doar istorii neterminate, conflicte îngheţate şi interese dominatoare. Emblematică pentru această situaţie (şi pentru riscurile unei călătorii în zonă), mi se pare, de pildă, scena întîlnirii întîmplătoare a autoarei cu un bătrîn profesor de muzică de 90 de ani, din Odessa. Insistînd să fie vizitat, sub masca unei ospitalităţi de faţadă, bătrînul o aduce pe turistă în propriu-i apartament, la un ceai, unde-i arată, subit, un album cu poze de familie. Între ele, una cu mama bătrînului, despre care acesta povesteşte că a fost violată de armata română ocupantă, în 1941, sub ochii lui, pe cînd avea 14 ani, apoi a fost împuşcată. Tensiunea se adună, vizitatoarea e tot mai stînjenită, bătrînului i se ridică sîngele în obraz, vituperînd că poate printre agresori a fost şi vreun străbunic al musafirei, că România încă nu şi-a recunoscut participarea la Holocaust şi că el încă mai are în minte urletele mamei şi chipurile rînjite ale soldaţilor desfăcuţi la pantaloni. Transcriu: „Îi vine să plîngă, faţa i se schimonoseşte, dar lacrimile nu-i vin. Ochii îi sînt uscaţi. Ia albumul şi-l pune la loc. Am senzaţia că s-a liniştit, dar dintr-o dată dă cu pumnul în masă, sparge sticla sub care se înşirau decupajele îngălbenite, varsă cănile de ceai şi urlă cît îl ţin puterile: «Ieşi, pînă nu mă răzgîndesc»”. Frica de noi războaie, cenzura şi autocenzura, graniţele închise şi noile formaţiuni ivite din conflictele separatiste, teama de autorităţi şi de poliţia secretă sînt tot atîtea realităţi dure pe care Sabina Fati le-a întîlnit acolo, de fiecare dată, cînd a călătorit îngrămădită în autobuze locale, în vapoare sau în trenuri. Nimic nu e cum te-ai fi aşteptat, nimic nu te anunţă că te-ai putea bucura mult timp de un loc şi de nişte oameni, privind sclipirile mării de lîngă tine.

Pentru cititorii aflaţi de partea cealaltă a foii, desigur, farmecul e dat de asemenea pasaje tensionate, încărcate de gustul aspru al aventurii. Dar, dincolo de ele, se află perspectiva analitică a specialistului în geo-politică, care vede firele inextricabile ale istoriei trecute şi prezente, sub peisaje, portrete şi opinii. Fiecare loc are cîte un excurs cu bibliografia aferentă, fiecare bucată de litoral e un prilej de poveste crudă şi fascinantă, informaţiile şi datele sînt comentate şi comparate competent (am reţinut, de exemplu, trimiterile la rivalităţile medievale italiene sau interesanta paralelă dintre numărul de tancuri ruseşti şi ucrainene, în recentul conflict separatist). Frumuseţea atît de variată a Mării Negre ascunde o fragilitate alimentată de războaie milenare între interesele riveranilor. Ochiului de estet al autoarei nu-i scapă, de altfel, nici un aspect al realităţii, nici cel istoric-ideologic, nici cel decorativ. Pentru fiecare, există prilej în carnetul de călător sadea: „Am ajuns la Novorossiisk dimineaţă pe la ora patru, după mai bine de douăsprezece ore de la plecarea din Sevastopol. Am revăzut pe drum întreaga coastă de sud a Crimeii, cu toate contrastele care fac din această zonă «raiul» de care se îndrăgostise Potemkin şi pe care l-a pus la picioarele Ecaterinei. Cîmpuri pline de flori colorate, maci înalţi, albăstrele anemice, lumînărici galbene cu tulpina solidă, caperi, pelin cenuşiu şi ierburi unduitoare, în spatele cărora se întindea marea ca o pisică imensă; stînci abrupte prăvălite în timpul formării Alpilor şi Caucazului în vechea Mare Tethys, pe vremea cînd aceasta, sub scuturătura pămîntului, a devenit doar un lac uriaş; păduri de un verde închis, ca nişte draperii grele şi imense de catifea care cad în falduri între stepa cu flori de cîmp şi mare, întrerupte de cîte-o poiană de unde se vede orizontul, la capătul nesfîrşit al apei în care stă să se scufunde soarele stacojiu”.

Nu ştiu dacă Sabina Fati va mai da povestea vreunei alte aventuri trăite pe propria-i piele. Cert e că, prin cărţile ei, am dus la alte dimensiuni aşa-zisul „complex al lui Dinicu Golescu”, atît de bine analizat, recent, de Mircea Anghelescu. Genul deja consacrat al autoarei ar fi stat sigur în cartea reputatului istoric literar, dacă ar fi avut timp să se canonizeze.

 

Revista indexata EBSCO