Feb 16, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Şerban AXINTE – Mircea Damian, literatură şi detenţie (I)

Un scriitor pe care îl consider demn de a fi readus în actualitate este Mircea Damian. Astăzi nu prea îşi mai aminteşte nimeni de el, deşi scrierile sale au fost apreciate de personalităţi ale literaturii române precum Perpessicius, Felix Aderca, G. Călinescu ş.a. După ce termină clasele primare în satul natal, este înscris la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina. Din anul 1916 urmează o şcoală de învăţători. Pentru o vreme scurtă profesează ca suplinitor. Ulterior, este înrolat la cavalerie, deşi nu avea înclinaţii pentru viaţa militară. Drept dovadă, renunţă la straiele militare, angajîndu-se la Oficiul de poduri şi şosele din Bistriţa. Dorind să pătrundă în lumea literară, se decide să se mute la Bucureşti. Prozele sale devin repede apreciate de scriitori, precum Camil Petrescu, iar pamfletele sale îl fac repede cunoscut şi temut. În urma unei condamnări pentru lezmajestate – Mircea Damian îl atacase violent pe prinţul Nicolae – este întemniţat pentru şaptezeci şi cinci de zile la Văcăreşti. Celula no. 13. Şaptezecişicinci de nopţi la închisoarea Văcăreşti este, aşa după cum indică şi titlul, jurnalul detenţiei sale.

Cartea începe abrupt cu momentul arestării lui Mircea Damian, urmat imediat de cel al încarcerării. Memorialistul nu-şi reprimă tentaţia de a descrie închisoarea: „O poartă masivă, cu zăbrele şi cu gardieni. O curte plantată cu flori, cu castani văruiţi, şi cu bănci. Altă poartă masivă, avînd tăiată într-însa o portiţă. Un gang de circa şase metri, iar deasupra o clopotniţă. Încă o poartă. O curte ceva mai mare decît prima, avînd în mijloc biserica Mavrocordaţilor, de jur împrejur ziduri şi zăbrele, în fund celulele, în spatele lor zidul înconjurător, iar dincolo Libertatea şi Femeia”. Această perspectivă cinematografică lasă impresia că e făcută chiar în momentul în care se petrec faptele. Autorul dovedeşte că este un bun analist al stării de fapt. Relatarea evenimentelor este dublată de unele reflecţii menite să comunice ceva din starea de spirit a inculpatului şi să reconstruiască atmosfera generală a lucrurilor. Nu de puţine ori pot fi întîlnite pasaje de acest gen: „Impresia cu care ai rămas după ce ai petrecut o zi de închisoare, –  este aceia a singurătăţii. Parcă n-ai fi avut niciodată pe nimeni. Parcă n-ai fi avut început şi nu vei avea sfîrşit. Singurătatea de-aci, cruţată de oameni şi ocrotită de cer, îţi dă iluzia Eternităţii”.

Mircea Damian practică un stil foarte direct în redactarea memoriilor sale, memorii ce capătă uneori aspecte romaneşti. Notaţiile sînt însă neutre, lipsite de podoabe stilistice. Cînd comunică ceva despre sine, Mircea Damian o face mereu prin raportare la ceilalţi. Îşi mărturiseşte experienţa prin interpuşi. Întrebîndu-i pe ceilalţi şi observînd ce i se întîmplă şi lui, autorul reuşeşte o radiografie convingătoare a vieţii din închisoare. Cu toate că la sfîrşitul cărţii se face precizarea conform căreia scrierea s-a realizat în perioada 1 octombrie – 14 decembrie 1931, ordonarea capitolelor şi caracterul monografic al acestora reprezintă o dovadă că lucrarea a fost gîndită şi structurată post factum. Capitole precum Nobilii, Pavilioanele, Vătafii, Pavilioanele noaptea, Minorii, Biserica, Atelierele, Spitalul, Nebunii, Puşcăriaşii, Pavilionul femeilor, Vorbitorul, Biblioteca, Şcoala confirmă aspectul monografic al acestei scrieri. Autorul ia fiecare categorie de deţinuţi sau fiecare situaţie specifică închisorii şi o analizează cu minuţiozitate. În legătură cu vătafii, trece în revistă următoarele aspecte: „Vătaful trebuie să îndeplinească mai multe condiţiuni: să fie energic, disciplinat şi corect. Şi are mai multe însărcinări: să inspecteze curăţenia sălii, să dea raportul la diverse inspecţii, să hotărască oamenii pentru corvezi şi să raporteze Direcţiei sau primului gardian, pe deţinuţii care provoacă dezordine şi fac scandaluri. Vătaful are, la rîndul său, un ajutor de vătaf, care-i execută ordinele, care-i serveşte de interpus în diferite afaceri negustoreşti şi care-l substituie în lipsă. La rîndul lor, ajutorii de vătaf au alte ajutoare: odăeşii. Aceştia supraveghează curăţatul sălilor şi coridoarelor, frecatul pe jos, adusul pîinii etc.”. După ce discută mai multe tipuri de vătafi, ale căror îndeletniciri diferă în funcţie de locul pe care îl ocupă în ierarhia vătafilor, Mircea Damian se opreşte asupra vătafului cel mai important: „Vătaful de la prevenţia mare este Dumnezeu. Un Dumnezeu îmbrăcat în haine vărgate, mîndru, tăcut, sever şi demn. Pedepseşte şi răsplăteşte după bunul lui plac, fără drept de apel şi fără recurs. Pedeapsa lui şi răsplata lui sînt definitive şi implacabile, ca moartea şi ca blestemul”.

Memorialistul ia o anumită distanţă faţă de lucrurile pe care le prezintă, dar o face doar pentru a reuşi să surprindă cît mai obiectiv situaţiile din închisoare. Pentru cine trece pentru prima dată pragul acestei instituţii, multe dintre aceste practici par insolite. În realitate, respectivele îndeletniciri caracterizează la modul cel mai profund această lume stranie şi apăsătoare. Deşi autorul îşi reprimă în general imboldurile lirice, în carte pot fi întîlnite şi paragrafe de acest gen: „Totul pare artificial. Totul este umed, îmbîcsit şi trist. Parcă şi oamenii au fost crescuţi artificial. Parcă niciodată n-au văzut soarele şi lumina şi întunericul aşa cum sînt. Pentru că aci nu se vede niciodată lumina deplină şi albă, niciodată nu se vede întunericul compact. Este ceva între zi şi noapte, un fel de combinaţie stranie de vrăjitor medieval, care nu seamănă nici cu noaptea, nici cu ziua, ceva fără răsărit şi fără apus. O Eternitate grotescă, pururi luminată, dar lipsită de lumină, prin care nu trece noaptea şi nu se vede ziua”. Mircea Damian are nevoie de aceste supape emoţionale pentru a-şi comunica starea de spirit, care, uneori, e sinonimă cu disperarea.

Mircea Damian redă situaţiile limită prin care deţinuţii sînt nevoiţi să treacă. Omul şi sistemul opresiv nu sînt doar două instanţe dispuse faţă în faţă, de multe ori acestea interferează. Opresiunea nu vine doar din partea puterii (a regimului politic sau a conducerii penitenciarului). Primejdia cea mai mare vine din rîndurile deţinuţilor. Duritatea şi cinismul de care dau dovadă cei mai înalţi în „grad” provoacă o frică difuză. Uneori răul nu vine dinspre o persoana anume, ci dintr-o conjunctură. Luînd în discuţie situaţia bolnavilor din închisoare, Mircea Damian descrie următoarea stare de fapt: „Procentul cel mai ridicat de morţi îl dau tuberculoşii. Unii mor cu cîteva zile mai înainte de a se libera sau cu cîteva săptămîni. Socoteală pe care, dealtminteri, ei nu o mai fac. Cînd pacientul se sfîrşeşte, vecinul sau cel care e treaz în momentul acela se grăbeşte să scornească pe sub căpătîiul mortului.” După ce descrie cu lux de amănunte procedurile la care este supus decedatul, autorul mai aminteşte un aspect: „În vremuri nu tocmai îndepărtate, cînd deţinutul era suspectat şi mort, se mai îndeplinea o formalitate: cînd cadavrul era scos pe poartă, soldatul de pază îi înfigea baioneta în inimă, să se încredinţeze dacă osînditul nu simulează cumva moartea ca să evadeze… Unde am citit eu, oare, că Moartea este o Taină?”. Despiritualizarea morţii e în ton cu toate celelalte transformări pe care le suportă deţinuţii.

Mircea Damian se arată convins că închisoarea nu îi corectează pe oameni, ci îi corupe definitiv. Indiferent de cît de lungă sau cît de scurtă e perioada de detenţie, toţi indivizii sînt trec printr-un proces de transformare. Odată ieşiţi din închisoare, indivizii intră într-o închisoare şi mai mare şi mai claustrantă: Societatea. Aceasta te judecă şi te condamnă să intri în lumea celor sfîrşiţi, fără şanse de reabilitare. „Greşala o ispăşesc cu atîtea luni sau cu atîţia ani de închisoare. De închisoare «corecţională», ca să fim înţeleşi. Şi pe urmă, –? Înseamnă că m-am purificat, că am ispăşit, şi că pot să reintru în societate şi în lege. Întreb însă: cum să mai intru în societate. Cînd am venit aici, eram om. Şi cînd ies din închisoarea «corecţională» […] Toate visurile mele şi toată mîndria mea de om, — aci au rămas. Pe poarta închisorii, ieşi gol sufleteşte, dar cu numele din cazier şi cu ideea fixă, înrădăcinată în suflet […] că sînt un om pierdut pentru societate şi pentru viaţă”.

 

Revista indexata EBSCO