Feb 16, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Univers geometrizat

Nu pot aduce reproșuri unui roman întru totul reușit (și premiat, de altfel, de Uniunea Scriitorilor din România), precum este Neant (Ed. Eikon, 2015), scris de Dan Stanca. Cred doar că alegerea titlului nu este deloc inspirată, deoarece nu neantul tutelează tot ceea ce se întîmplă aici (și se întîmplă foarte multe lucruri interesante), ci o structură clar organizată și dătătoare de simetrii, aparținătoare cosmosului, care este frumos prin definiție. (Este o definiție atît de extinsă, încît în zilele noastre există pînă și „cosmetică auto” și nu este departe ceasul cînd unii tinichigii își vor scrie pe cartea de vizită „cosmetician auto”.) Axa romanescă a scrierii lui Dan Stanca este asigurată de însuşi Arborele sefirotic sau Arborele vieții, despre care știm că este un fel de emanaţie magică a minţii cosmice. În umbra lui misterioasă se adăpostesc iniţiaţii în misticismul iudaic sau în Kabbală, fulgerați de putința accederii dincolo de limitele omenești în năzuința de a asigura armonia în dezechilibrul unei lumi scoase din țîțîni din punct de vedere spiritual. Iată, în acest sens, exprimarea unui personaj: „Pun în legătură tot ce am trăit, a continuat Ephraim, cu un capitol important din Cabală. Acolo se spune despre adevăratul iudeu căruia nu i s-a arătat încă arborele sefirotic că, înainte de o asemenea apariţie, va trăi un contact surprinzător cu celălalt tărîm. Va fi lucid şi cu toate simţurile treze. Lumea de dincolo va veni la un pas de el, dar nu va putea să facă pasul. După aceea va adormi şi va visa tot ce a citit pînă atunci. După ce se va deştepta, biblioteca lui nu va mai exista iar locul ei va fi luat de o grădină de trandafiri. Parfumul florilor îl va călăuzi pe cel credincios spre marea revelaţie. Astfel va avea viziunea univesului geometrizat, iar toate sefirele, ca nişte podoabe sau ca nişte litere, vor alcătui cifrul pentru a intra în lumea de dincolo…” (p. 141) (așadar, univers geometrizat, iar nu neat, care, etimologic vorbind, înseamnă „lipsă de ființă”).

În această dispută rodnică dintre natură și cultură, măreția biologului rezidă în faptul că un personaj precum Antim Herescu va cunoaște natura din exterior, adică din cărțile ce o reflectă în totalitatea ei, și se poate sesiza aici confruntarea dintre Kabbală și Cruce: „Nu atît calitatea lui de fost deţinut politic avea greutate, cît un aer bizar, de hierofant, care-l înconjura de fiecare dată cînd vorbea şi evoca misterele aflate în imediata vecinătate a oamenilor. […] Atunci le-a spus celor din sală că pentru el crucea este de fapt un arbore care creşte din pămînt. Pe măsură ce creşte, ramurile se dezmorţesc şi se împletesc pînă ce nu mai există nici o prelungire de prisos, şi toate fibrele, odată unite, exprimă un simbolism neperisabil. Nu cioplim cruci, a spus el cu putere, ci lăsăm natura să se automodeleze pentru a atinge pînă la urmă forma trupului lui Hristos” (p. 60). Sau, și mai bine, în alt loc: „Deniile însă le dădeau o stare de vertij şi atunci crucea li se dezvăluia ca o scară care, treaptă cu treaptă, urcă la cer. Din cruce putea ţîşni o pasăre fermecată, cu aripi de diamant care ori s-ar fi înălţat pînă în cupola bisericii, ar fi spart cu ciocul acoperişul şi ar fi evadat, ori s-ar fi încrustat ca o bijuterie în inima Pantocratorului. Dacă Herescu a avut în închisoare viziunea Mîntuitorului ca o pulsaţie neîntreruptă de culori, aceasta se datorează influenţei pe care acea fată [Alexandra] a exercitat-o asupra lui. Şi tot atunci în Joia Mare, văzînd crucea adusă din altar în naos, a înţeles că lemnul are în el vigoare dumnezeiască şi nu e înfipt doar în pămînt, ci coboară pînă în iad unde se împlîntă ferm şi astfel universul acela de fum capătă o consistenţă nesperată. Umbrele se adună toate la piciorul crucii şi tînjesc să urce. Tînjirea lor se exprimă prin cele mai îndurerate priviri şi, dacă e adevărat că Hristos a golit iadul, atunci aşa şi-a dus la îndeplinire incredibila misiune. Crucea înfiptă în abis a fost invadată de umbrele care, prelungindu-se una din alta, ca o funie înnodată, s-au căţărat spre lumină” (p. 172). De cealaltă parte, măreția culturi, a gestului cărturăresc o putem afla urmărind experiența personajului Ephraim: „Cînd a văzut pe cîmpia Călăraşiului trenul stafie, Ephraim s-a gîndit că nu numai hîrtia poate fi răzuită, ci şi cosmosul. […] Natura a cedat în faţa insistenţelor sale tot aşa cum foaia acelui manuscris bătrîn s-a înfiorat ca o petală de roză şi şi-a dezvăluit ascunzişurile. […] Ephraim nu citise degeaba mii de cărţi. Le citise ca să ajungă la clipa în care alfabetul ar fi putut prin strălucire să-l orbească şi astfel să-i arate celălalt tărîm. Pulberea iscată de drumurile fără sfîrşit ale strămoşilor săi strălucea ca aurul, după ce, sub atingerile sale, cartea şi lumea îşi abandonau învelişurile şi-şi descopereau miezul tainic” (pp. 144–145).

Se știe că Arborele vieţii este în acelaşi timp şi o reprezentare cosmologică, și o plasare a ființei omenești în universul creat, văzută drept fruct al lumii fizice care s-a condensat şi solidificat în materie. Prin urmare, Arborele sefirotic – reprezentat sub forma unei scheme simple și inteligibile, dar inepuizabil celor interesați în privința conţinutul său – semnifică o sinteză a universului, conferind inițiatului cheia cu care se pot descuia misterele creaţiei. Grație meditaţiei, contemplaţiei, vieţii lăuntrice intense, inițiatul reușește să perceapă o realitate cosmică pe care o exprimă prin intermediul imaginilor şi povestirilor simbolice. Această tradiţie, întreținută de prolificul spirit ahasveric, a fost modelată de-a lungul veacurilor și a fascinat numeroși prozatori.

Orice eveniment, oricît de banal, din romanul Neant, poate avea a semnificație ascunsă, imperceptibilă personajelor novice, dar decodificabilă printr-un proces de inițiere. Dan Stanca are o plăcere pe care aș cataloga-o ca fiind de sorginte borgesiană în a-și rătăci personajele pe mai multe căi posibile și le nutrește nostalgia existenței duse dincolo de temporalitate și de devenire. Totul ne reamintește de existența unei treceri dincolo, adică de o resacralizare a lumii grație prezenței unui drum înspre adevăratele și profundele semnificații. Iar trenul constituie pentru trama romanescă un element de legătură între cele două lumi. Pe de o parte, el presupune existența unor spații distincte, pe de altă parte el permite trecerea de pe un tărîm spre celălalt: „Peisajul neschimbat, trasat adînc de o parte şi de alta a drumului, nu prezenta nici o modificare. Orizontala nu avusese nimic de suferit, nici o încreţire surprinzătoare a solului, calea ferată nu făcuse nici o curbă riscantă, atunci ce se întîmplase? De ce trenul nu mai rula ca pînă atunci? […] Lumile nu se desfac sub ochii noştri. Fracturile, clivajele, dislocările cele mai dureroase au loc într-un mare necunoscut, cînd noaptea e profundă şi zeii dorm” (p. 125). Un personaj precum Ephraim, amintit mai sus, „Cînd a fost scos din tren undeva în sud, pe lîngă Călăraşi, a crezut că s-a născut a doua oară. Era îngrozitor de slăbit, de deshidratat, cu mintea pulbere, şi totuşi în sinele său lumina un braţ divin, ramură a arborelui sefirotic ale cărui încrengături osifică universul. […] Pe cîmpia aceea pîrjolită de soare, unde real şi ireal erau totuna, i s-a arătat atunci o stafie, ca o rîmă albicioasă, care se tîra alene prin faţa ochilor. […] Nu mai avea nici un dubiu că fantoma aceea care aluneca poate doar prin faţa ochilor săi este un tren fără pereţi, putînd să vadă în interior şi să desluşească figurile călătorilor. A vrut să strige atunci, dar ţipătul i s-a oprit în gît. Nu avea pic de glas şi nici mîinile nu putea să şi le ridice pentru a gesticula” (pp. 138–140).

Faptele lui Max Wexler, cu totul aiuritoare pentru mințile comune, rezumă o bună parte din ideatica romanului: „La «suprafaţă» Wexler era bibliotecar, şoarece de cărţi care cotrobăie prin depozite, gonit de oameni şi fugind de lumină. «Pe dedesubt» însă era călăuza respectată care făcea pe plac celor epuizaţi. […] Se săturase să fie o simplă călăuză şi voia mai mult. Voia să nu mai fie rugat, ci el să decidă cine să treacă dincolo. Astfel a dispărut trenul. Dintr-o dată şi-a pus în faţă o miză uriaşă. Nu s-a mai mulţumit cu doi-trei căscaţi pe care-i pescuia de pe stradă şi, din aproape în aproape, deviindu-le drumul, îi scotea în lumea umbrelor de unde fraierii nu se mai puteau întoarce. Dorea să atace frontal un obiectiv major. Şi acesta a fost o garnitură de tren, o cursă muncitorească din sudul ţării, care făcea legătura între capitală şi Giurgiu, cursă înţesată de navetişti, muncitori, militari, dar şi profesori sau medici, o adunătură de făpturi care cîştigau o pîine, dar habar nu aveau ce aproape sunt de lumea cealaltă. Haide să le arăt! Aşa s-a urcat Wexler în acel personal într-o dimineaţă de iarnă a anului 198… şi a făcut conexiunile subtile prin care lumile, care altfel nu s-ar fi văzut la faţă, s-au pomenit una în prelungirea celeilalte. Două bare luminoase, imponderabile, ca alte şine de cale ferată, apărute de nicăieri, au luat trenul cu tot şi l-au dus acolo unde ochii nimănui nu ajung. De data aceasta însă el nu a mai păşit în lumea umbrelor. Şi-a permis doar să deschidă poarta, iar trenul, ca supt de o gaură neagră, nu a mai fost zărit. Precum tînărul profesor, căruia i-a recomandat să sară din vagon înainte de-a fi prea tîrziu, a făcut şi el acelaşi lucru. Aflat între două lumi, pe punctul de-a se spectraliza, s-a salvat, dar a plătit un preţ scump. A căzut imediat într-o stare de inconştienţă, care a durat cîteva zile bune” (pp. 187–188). Știind secretul trecerii porții spre dincolo, Max Wexler trebuie să plătească un preț – prețul pactului cu diavolul, în fond –, care constă, după consumarea fiecărei experiențe infernale, în acoperirea cu încă un strat de urîţenie pe chipul său devenind din ce în ce mai hidos, mai neomenesc.

Într-o perioadă dejistă fără niciun Dumnezeu, în care propaganda spunea că doar clasa muncitoare trebuia să fie pregătită pentru a merge în Paradis, frecventarea Iadului era văzută cu ochi răi de anchetatorii Securității. Iată un posibil „dialog” din cadrul unei anchete: „Adică ce-ai făcut, banditule? Şi ce să le fi răspuns Max? M-am dus pînă-n iad şi m-am întors. Aşa pur şi simplu? Aşa. Paştele mă-tii de jidan! Ne vinzi gogoşi? Anchetat, Wexler, deşi smotocit puţin, ar fi ieşit totuşi basma curată. Făcea el rău cuiva dacă mai dădea o raită pe lumea ailaltă? Dar şi Dante, cel mai mare poet italian din toate timpurile, tovarăşe maior, a făcut asemenea incursiuni. Este el scos din biblioteci? Dar tu nu eşti poet, idiotule, l-ar fi plesnit maiorul anchetator. Atunci credeţi în ce vă spun? Ipoteticul dialog nu a avut loc niciodată. Nimeni nu a ştiut de ieşirea lui din lume” (p. 164). Consider acest dialog este ipotetic și pentru faptul că, în respectivul regim, poeții aveau alte sarcini trasate decît aceea de a se gîndi la unele lumi posibile, fie ele și infernale.

Înspre finalul romanului, cum este de aștepat, disparția lui Max Wexler, sclav al halucinaţiilor, al fanteziei morbide, ce iradiază în juru-i fantasme periclitante, este inevitabilă: „Sub ochii lui Herescu a avut loc atunci cea mai jenantă dematerializare. Există oameni pe care suflul exploziei îi poate dezintegra, alţii sunt sfîrtecaţi de obuze, dar ceea ce păţea Wexler era cu totul altceva. Carnea de pe el s-a subţiat pînă s-a făcut fum. Şi oasele tot fum au ajuns, şi sîngele s-a evaporat în aerul saturat de vapori. Nu mai rămăsese nimic din bietul evreu care-i condusese pe atîţia în lumea de apoi, garantîndu-le că nu vor suferi şi că, oricum, e mai preferabil să dispari decît să mori. Şi el dispărea sub ochii singurului martor, ochi care nu clipeau şi asistau fără nici un tremur la transformarea unui om în negaţia pe care toată viaţa o purtase în suflet. Adio, bătrîne, i-a mai spus Herescu, dar noianul umbrelor nu mai îngăduia nici o individualizare. Urarea nu a mai ajuns la urechile lui Wexler. I s-a mai părut că distinge doi ochi bulbucaţi, fără suport somatic, care zvîcnesc disperaţi şi cer audienţă. Apoi stop cadrul s-a închis şi rama tabloului a căzut peste pictura interzisă. Nu-i mai rămînea decît să se ducă la gară şi să se urce în tren” (p. 192). Ceea ce-i rămîne lui Antim Herescu de făcut este să strîngă „toată vigoarea cerului”, rezistînd tentației de a-l însoți pe Max Wexler pe drumul inițierii supreme în moarte.

Mi-am propus să prezint doar aceste cîteva aspecte din cartea multifațetată Neant. Ițele romanești sunt încîlcite cu o fantezie debordantă, suprapunerea realului cu irealul, a lui „aici” cu „dincolo” conferă o aură de mister specifică narațiunilor de factură fantastică și onirică. Lectura ne este menținută trează prin abilitatea cu care Dan Stanca știe să ne atragă spre mult rîvnitul centru al semnificațiilor prin tehnica pașilor mărunți. Astfel, se lărgește mereu sfera sugestiilor, fără să se ofere de-a gata toate ungherele tainice ale narațiunii. Este demnă de remarcat abilitatea cu care sunt unite intrigile din labirintul ficţiunii, din existența realităţilor paradoxale, uneori asemănătoare, alteori divergente. O ambiguitate fertilă plutește deasupra înțelesului celor întîmplate, ambiguitate ce are menirea de a potența atmosfera de taină a narațiunii. Dan Stanca crede în posibilitatea omului de a ieși din timpul care înseamnă trecere către neființă, iar personajele din romanul Neant, ce reușesc să depășească legile nefaste ale duratei printr-un îndelungat proces de inițiere, devin veritabili stîlpnici ai timpului ce nu  mai înseamnă curgere ireversibilă.

Revista indexata EBSCO