Feb 16, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Gabriela Melinescu, între viaţă şi scris

Reamintim un truism: şaizeciştii au invadat scena literaturii cu exuberanţa unui timp inaugural, risipind negurile dogmatismului. Primită sărbătoreşte, superlativistic, venind pe „un teren gol”, văzută ca un miracol liric, generaţia a fost „axiologic hipertrofiată” (cf. Gh. Grigurcu). Iată reversul „dezagreabil” al ecloziunii ei, formulîndu-se chiar reproşul (hilar, deloc voalat) de a fi debutat cedînd forurilor. Mai mult, aşezată sub „acolada festivistă”, supralicitată, literatura generaţiei (ca lirism metaforic) a devenit una „oficială”, „de suprafaţă”, vizibilă, instituţionalizată etc., eclipsînd pe cei care, după ani de tăcere, detenţie, refuzînd convertirea, vor reveni tîrziu în spaţiul public, aglomerînd, în schimb, prin dedublare, „subterana” literară. Aici, în subterana poeziei, forţînd demonstraţia, descoperea Mircea Cărtărescu chiar germenii postmodernismului, marginalizaţii „devansînd estetic” pe şaizecişti. Am avea de-a face, crede poetul, cu o poetică „pierdută” a Postmodernismului. Modernismul resuscitat al şaizeciştilor ar fi unul anacronic, o „clonă” a celui interbelic, un retard cultural, după autorul Levantului, aruncîndu-ne în teratologic. Iar Paul Cernat observa că prin acest racord defazat, propunînd nu modele teoretice, ci inefabilul liric („tirania metaforei”), se impunea, la noi, un neomodernism „antimodern”, evoluînd, potrivit altor voci, sub emblema „estetismului socialist” (cf. Mircea Martin).

Sînt, desigur, cîteva comentarii de făcut în legătură cu aceste aserţiuni. În primul rînd, criticii-congeneri n-au întreţinut un climat a-critic şi nici n-au acreditat, cu impresionism cordial, false valori. Blocul scriitoricesc, prin explozia lirică a anilor ’60, emancipatoare în context, etichetată retroactiv drept tardomodernism, nu este omogen; generaţia, recunoştea însuşi Mircea Cărtărescu, nu este în întregime modernistă, ci de o „bogăţie hibridă” (cazul Sorescu, ca precursor nerecunoscut, fiind convingător). Doar „citită” exclusiv dinspre versantul modernist pare „închisă”, refractară la agenţii noului. Deşi un A.E. Baconsky recomanda stăruitor modernizarea şi demetaforizarea, acordînd „poezia temelor actuale” cu „sensibilitatea modernă” (a omului care „merge spre comunism”, fireşte), iar Şt. Aug. Doinaş („debutant” în 1964!) cultiva intertextualitatea, producînd de timpuriu poeme „în replică”. E drept, paradigma literară s-a schimbat abia în anii ’80, dar nu îmbrăţişăm teza manolesciană că, între neomodernism şi postmodernism, nu ar fi posibilă o continuitate. Ea a funcţionat subteran, izolat, chiar dacă neomodernismul, fie şi „anacronic”, restabilind punţile cu dezvoltarea organică a literaturii, „trăia”, de fapt, parantetic, între două transplanturi (realismul socialist, impus, ofilit, respectiv postmodernismul, infiltrat ca mimeză), ambele ţinînd de exterioritate. Iar apartenenţa la postmodernism nu înseamnă, automat, cauţiune axiologică. Dincolo de etichetologie, contează superioritatea valorică, motivată estetic şi probată în timp. Ceea ce nu înseamnă că am ignora reziduurile realismului socialist, poezia agitatorică, osanalistă, cultivată de manufacturierii Puterii, dezvoltînd o adevărată industrie lirică; sau traducerile „direcţionate”, impunînd mode (cf. Paul Cernat), limbajul esopic, „codat”, complicitatea cenzurii (mai îngăduitoare, uneori), rezistenţa culturală într-o lume stabilizată, „împăcată” cu mitul situaţiei ireversibile, după constatările lui A. Marino.

Acesta era contextul cînd, „cu simţurile-n flăcări”, la nici 23 de ani, intra în arenă Gabriela Melinescu, dezvăluindu-şi cu francheţe adolescenţa tulbure şi, mai apoi, intrată în alt anotimp, zvîcnirile feminităţii, în clocot senzorial. Lirismul ei confesiv-jubilativ „transcria” frenetic (nota Mircea Martin), cu sinceritate şi ingenuitate, un cumul de stări, întîrziind pasul spre problematizare. Se consuma, mai degrabă, un „ceremonial eterat” al iubirii, sesiza şi Ion Pop, de un dramatism abia schiţat în Ceremonia de iarnă (1965). Dar recepţia, se ştie, a fost entuziastă, emoţională, noua generaţie, descătuşînd izvoarele lirismului, fiind întîmpinată euforic. Torentul energiilor tinere, nezăgăzuit, părea a spulbera toate vechile constrîngeri, amînînd ierarhizările calme.

O senzuală, aşadar, Gabriela Melinescu ieşea „de pe drumul întunericului spre lumină”. Conectată la temperatura trăirilor, presimţind incendiile erotice, reveria şi levitaţia, poeta manifesta prospeţime şi forţă: „pîn-la roşu arde viaţa mea”. Sau: „mergeam pe tot pămîntul şi visam” (Vis). În aşteptarea miracolului, cu obrajii „bolnavi de dor”, îşi mărturiseşte risipirea fiinţei: „Cineva îmi ia oasele, plutesc / pe marginile prismei de lumină” (v. Hipodrom). Cu o încheiere previzibilă, tangentă idealităţii: „Şi-ntinsurile lumii hohoteau / de chiotele ritmice de nuntă”. Fiinţele abstracte (1966) deja invocă un tragism latent (timpul, golul, nenumitul), devoalează o feminitate chinuită, căutînd adevărul dincolo de fenomenal: „se văd ideile ca terminaţiile unui infinit”. Pentru ca Interiorul legii (1968) să denunţe impasul, relevînd esenţele şi implicaţiile etice într-un mozaic imagistic sedus de abstractizare. Umbra lui Nichita devine tiranică. „Sinele bolnav” stănescian reverberează cîteodată în fulguraţii remarcabile („în păsări vedeau ouăle sclipind”), fără a coagula o viziune, aflînd reazem în „vocalele curate”. Mirosul care „murdăreşte aerul”, moartea care „face ordine în viaţă”, „boala de origine divină”, care îi dă tîrcoale, o înlănţuie pe poetă în real, chinuită de o intimitate neliniştită şi incertă, pîndită de constrîngeri. Resuscitînd motive din interbelic, Împotriva celui drag (1975) mărturiseşte, de fapt, obsesia Nichita: „Eu sînt răul care vine spre tine / şi binele pe care îl pierzi”. O vitalitate interogativă, pendulînd între real şi ireal, frisonată de nelinişte, se desfăşoară ambivalent; cel căutat şi pierdut, jumătatea mistică, dublul din cer etc., dar şi iminenta despărţire. Acum, poeta care semnase Jurămîntul de sărăcie, castitate şi supunere (1972) se consumă în gol; nimicul luceşte, cuvintele par rostite de „o gură de piatră”, se risipesc fără adresant: „pentru nimeni inima de lemn bătea”. Provocatoare, totuşi, cu „îndrăzneli lascive”, înfometată, cu „trup de electrum”, o nimfă animală care eşuează în discursivitate.

Ruptura (plecînd în Suedia) o aruncă într-un nou infern erotic. Se va căsători cu editorul René Coeckelberghs, se va acomoda „perfect” (crede Marian Popa), va publica, cu deosebire, proză. Jurnalul suedez, început în 1976, narează crud despre condiţia de „ciumată”, hărţuită şi apoi uitată în propria-i ţară. Devine, aşadar, un nume aproape interzis. Dintre titlurile ivite acolo (cunoscute acasă tîrziu), amintim: Zeul fecundităţii (1977), Casa de fum (1982), Oglinda femeii (1986) sau Lumina din lumină (1993). Desigur, din producţia prozastică, şi Lupii urcă la cer (tradusă, la noi, în 1993) ori Regina străzii (1997), evocînd colorat-nostalgic, în regim fantastic, lumea bucureşteană (în încremenire, cu dor de ducă) şi momentul „desţărării”. Din însemnările poetei nu vor lipsi intarsiile livreşti: plimbările lui Strinberg (înzăpezit), recitînd versurile lui Thomas Hardy („de pe cealaltă lume”), „gura frumoasă a lui Swedenborg” (din care a tradus Cartea de vise).

Asumîndu-şi „destinul mielului”, Gabriela Melinescu se încredinţează Jurnalului, acceptat ca „însoţitor”. Dealtminteri, în acele fragmente de timp, consemnate cu o sinceritate supravegheată, ea are nevoie de un interlocutor. Văzut ca o „casă a secretelor” (fireşte, dezvăluite), Jurnalul relatează noua viaţă, ruptura, marea iubire consumată, trecutul care nu o părăseşte, tonul astral al limbii materne. Dar şi golul, zilele fade, pierderea rostului, ostilitatea unora. A continua să scrii, notează undeva, ar fi „o obişnuinţă fără profit”. Diarista speră să se cunoască, să găsească un fir, care să o conducă spre propria-i fiinţă, să-şi descopere „secretele” tăinuite. Dacă Nichita a învăţat-o generozitatea şi suferinţa, mentoratul poetic se leagă şi de numele lui Miron Radu Paraschivescu („mai frumoasă şi mai va”), purtînd ecouri argheziene şi ermetisme barbiene: „Voi purta lipite peste sînge numai / hainele în care am iubit” (v. Aprilie). Ca dovadă, ludismul, „filosofia” bobinecheriilor, infantilismul umoristic ş.a, întregind un profil complex (artist plastic, traducătoare, prozatoare, ispitită şi de literatura pentru copii), pentru care „lumea pare un crin” sau poartă „miros de rai”. Ori coboară în maleficitate. Prospeţimea paginilor de început, vestind „simţuri viforoase” (Dan C. Mihăilescu), se încarcă cu o senzualitate rece, rememorînd „splendoarea hibernală” a unui biografism intelectualizat, avid de concepte şi reverii culturale. Fără a atinge graţia stănesciană, poeta-luptătoare, trecută prin grele încercări (moartea lui Nichita, a mamei, dispariţia lui René, apoi a lui Lionel), speră să nu-şi piardă entuziasmul. Aşteaptă învierea cosmică, după ce a părăsit „paradisul unei iubiri” şi poartă arsurile unei boli „divine”.

Traiectoria scriitoricească a Gabrielei Melinescu se leagă strîns de istoria personală. Pînă în 1975 tipărise zece cărţi, aparţinea valului insurgent (întîmpinat euforic) şi refuza, în pofida vecinătăţii contagioase, epigonismul stănescian. Făcea figura unei amazoane capabilă de a explora filonul pitoresc-balcanic ori argotic, cu irizări onirice, de a se deda jocurilor infantile, de a cultiva barochismul parabolic în exerciţiile prozastice, încercînd a transcende realul infestat: „trăiesc cu simţurile atrofiate, / ca armele sculptate pe un scut”. Era vorba, observa Ion Pop, de un „mimetism conştient”. Aici, credem, e marea problemă (hibă) a liricii Gabrielei Melinescu: putinţa de a propune o voce proprie, căutînd „melodia sacrală”, adică o melodie-visiune. Şi tot de aici se trage diagnosticul lui Alex Ştefănescu, drastic formulat, excesiv, nedrept, după care poeta „nu este angajată profund în actul scrisului”, rămînînd în faza de prepoezie!

Reîntoarsă în ţară după douăzeci de ani, tipărind la Vitruviu un volum (recapitulativ) de Poezii (1997), autoarea pare a accepta sancţiunea: „Zic adio fraţilor de pîine, / ei îmi zic mie: te-ai pierdut…” Între exuberanţa începuturilor şi conştiinţa jertfei (invocată artificios), poeta descoperă viaţa: o „nevăzută scoică”, în care sălăşluiesc contrariile, împăcînd demonismul cu serafismul. Viermi „de cleştar”, „îngeri vineţi”, o lumină vînătă care se aşterne peste o lume în somnie, vestind pierzania: „mă duc să mă înghită lumea”. Şi paginile de Jurnal, „la două voci”, încorporînd şi scrisorile lui René, captează acest cutremur al fiinţei, suspendată între neliniştea aşteptării şi secretul rezistenţei. Îndemnul ar fi să scape de „întunericul” cuibărit în sine, pentru a se elibera de o existenţă „îngrozitoare”. Înţelegem sisificul efort de a se ţine vie în două culturi; în consecinţă, va nota cu meticulozitate evenimentele culturale, oferind referinţe laconice despre autori şi cărţi. Dar e terorizată de disperare, mărturisindu-se cu vechea-i candoare: „disperarea de a nu fi de nici unde”.

Trecută prin „convertiri succesive” (cf. Cornel Ungureanu), poeta a ales calea exilului, ca şansă de a regăsi adevărurile esenţiale. Orgolioasă, nu acceptă a fi o victimă a tiraniei masculine; muză devotată cîndva, nu poate ierta. De la literatura insurgentă a anilor ’60, reîmprospătînd lirismul, îmbrăţişează acum deschiderea simbolică, fiorul mistic şi erezia coabitînd. În fine, rămîne „primitoare” (mărturisea într-un interviu), aşteptînd ca melodia sacrală (pornită din cauze obscure, misterioase, nicicînd desluşite) să-i cînte în suflet. Fiinţă excesivă, exprimîndu-se „haotic, nebunesc” în lume (cum, deloc spăşită, recunoaşte), Gabriela Melinescu se încredinţează Jurnalului pentru a se ţine în dialog. Scriitura diaristică ne introduce, cît se poate, în labirintul subiectivităţii; dar poeta, dorind a scrie timpul, dezvăluindu-ne spectacolul existenţial, cu grelele încercări traversate (izolată, tracasată, apoi ruptura şi, după dispariţia lui René, drama singurătăţii) vrea să îl oprească. Descoperind o lume nouă, intrînd în ceea ce numeşte „războiul limbilor”, se caută, în fond, pe sine. Scrie cu încăpăţînare dorind a se afla, devenind o altă persoană, amestecată „la jumătate” cu svenskhet. Starea de scris ar închide „poarta realităţii”, ar opri timpul, ne-ar salva de „blestemul trecerii”. „Cercul luminos” al prietenilor o ajută, dibuie coagularea sensului încercînd „a iubi viaţa din nou”. Paginile confesive developează această durere sterilă, paralizia voinţei; pustiită afectiv, „vampirizată”, în destrămare, îşi află reazemul în scris: „nu mă pot odihni decît desenînd şi scriind. Restul e întuneric şi haos”. Totuşi, ar rîvni „o angajare în inima cuiva”, notează în septembrie 1994. Combustia fiinţială, ardoarea sentimentală, umbra lui Nichita, întîlnirea destinală cu René, comunicarea lor onirică, intensitatea trăirilor din vis o epuizează şi, paradoxal, o întăresc.

Dar jurnalul, redactat cu „premeditare artistică” (insinua Gabriela Adameşteanu) ridică un mare semn de întrebare. Se livrează diarista cu totală sinceritate? „Principial nesincer”, în viziunea lui G. Călinescu sau „luminînd opera” pe dedesupt, în optică predistă, Jurnalul, în general, trezeşte suspiciuni. A-l da la tipar ar fi un nonsens, aprecia „divinul critic”. Iar mareea literaturii confesive, după decembrie ’89, cu inevitabile cosmetizări (ajustări, disculpări, justificări), invită la prudenţă. Nu e cazul Gabrielei Melinescu, deşi freneticul discurs confesiv, amprentat liric, se ficţionalizează, să recunoaştem. Ea îşi mărturiseşte dualismul dureros, glisant, între viaţă şi scris, caută oameni cu salvatoare „calităţi calorice” şi refuză nombrilismul. „Se predă definitiv Divinităţii”, constata concluziv Viorica Gligor, încercînd a înţelege „lumea de dincolo”, după ce străbătuse „grădina întunecată a vieţii”. Iar prietenia cu Dumnezeu, cultivînd rugăciunea îi îngăduie să-şi înfrîngă „eul cel mic”, domolindu-i şi romantismul tumultuos, resimţit ca un „flagel mortal”. Fiindcă, nota poeta (în ianuarie 1994): „a iubi este lucrul cel mai teribil al lumii”, ţinînd de un plan cosmic, de neînţeles.

Revista indexata EBSCO