Feb 16, 2017

Posted by in Cronica literara

Dan MĂNUCĂ – Exegeze eminesciene (I)

Eminescu rămîne, în continuare, cel mai cercetat autor român, atît în ţară, cît şi peste hotare. Despre el se publică volume, unele serioase, întemeiate pe o solidă pregătire profesională. Altele – scrise amatoristic, declarîndu-l pe poet fie antisemit, ucis (în mod cert) de iudeo-masoni, fie proto-legionar, fie, nu încape îndoială, precursor al lui Einstein, fie chiar al lui Heidegger. Gazetuţele de scandal nu contenesc, mai ales la momentele aniversare, să publice fel de fel de insanităţi despre Veronica Micle, despre Mite Kremnitz ş.a.m.d. Nu se ţine seama de concluziile unor lucrări de specialitate semnate de medici reputaţi, nici de actele publicate de istorici literari profesionişti, precum I.E. Torouţiu, Călinescu şi mulţi alţii. Legenda „asasinării” poetului, pusă în circulaţie de un neica-nimeni, a fost îndată acceptată de aşa zişi „eminescologi” de duzină, de care forfotesc fel de fel de „cancanuri”. Fenomenul a devenit de-a binelea contagios după publicarea manuscriselor poetului. Nu s-a mai ţinut seama de caracterul de note de curs universitar al multora dintre acestea, de bruioane, de planuri de viitor ş.a.m.d. Nu în zadar a protestat, la vremea lui, Ibrăileanu împotriva unor atari întreprinderi. Cu o semeţie demnă de o cauză mai bună, autointitulaţii „eminescologi” au ignorat corespondenţa publicată de Cristina Zarifopol-Ilias, precum şi intervenţiile lui D. Vatamaniuc ori studierea (nu de multă vreme) a detractorilor lui Eminescu.

Este motivul pentru care se cuvine a fi apreciate cercetările semnate de Constantin Cubleşan, desfăşurate pe parcursul a zece volume. În rîndul acestora se înscrie şi Eminescu în exegeze critice (Iaşi, Editura Junimea, 2014, 312 p.). Am scris-o de nenumărate ori: Eminescu este cel mai cercetat scriitor român, atît în ţară, cît şi peste hotare. Dincolo de hotare lucrurile au început să se schimbe, datorită aşa numitei „Convenţii de la Bologna”, deoarece românistica în general a pierdut terenul. Se învaţă doar strictul necesar (cîteva cuvinte de uz curent) pentru o carieră bancară sau economică în ţara noastră. A trecut vremea lui Rudolf Windisch, a lui Mario Ruffini, a lui Allain Guillermou, a lui Marco Cugno, a Svetlanei Paleologu Matta, a Ilinei Gregori, şi a multor altora, care studiau opera eminesciană.

Constantin Cubleşan s-a aplecat cu atenţie asupra cărţilor despre care scrie. Cred că obiectivul său central este obiectivitatea. Nu se hazardează în ipoteze păgubitoare, ci urmăreşte fidel afirmaţiile autorului. Ceea ce nu înseamnă neutralitate. Cu toate acestea, se cuvine observată absenţa unor contestatari, prea cunoscuţi, de la „Dilema”. Am căutat la indicele autorilor despre ale căror volume se scrie în cele zece tomuri ale Exegezelor… şi nu am aflat, din păcate, nici un nume din cele ale celebrităţilor dilematice. Surpriză este şi absenţa altui prea ştiut contestatar, anume Emilian Bucov, de la Chişinău. Acesta a declarat, cu ani în urmă, că literatura română nu va putea progresa dacă nu va arunca la gunoi „hîrdăul eminescian”. Îndemnul sună cunoscut: la „Dilema”, unul dintre celebrii opozanţi, probabil strănepot spiritual al lui Bucov, a scris că literatura română nu poate progresa înainte de a-şi curăţa cultura de Eminescu, numit „cadavrul din debara.” Este lesne de observat că extremele se ating.

Numărul celor care au tipărit, mai mult sau mai puţin recent, volume despre Eminescu şi sînt înregistraţi de către Constantin Cubleşan este foarte mare. Numai volumul de faţă sînt discutaţi patruzeci de autori. Ne aflăm în faţa unui tablou al receptării poetului din felurite perspective: estetice, sociologice, istorice, lingvistice, politice, filozofice. Deoarece, pe bună dreptate, au fost considerate, clasice, nu au fost incluse şi opiniile lui Maiorescu, Dragomirescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Vianu, Caracostea, Perpessicius. Constantin Cubleşan a publicat cel dintîi volum de exegeze în 2001, încheindu-le, deocamdată, cu acesta de faţă, apărut în 2014.

Un prim capitol are în vedere cîteva volume referitoare la biografia eminesciană. De perioada berlineză s-a preocupat Ilina Gregori. Este vorba de un interval important, deoarece coincide cu rolul Berlinului în spaţiul german, atît de familiar lui Eminescu. Cercetătoarea, cadru didactic la Universitatea „Humboldt”, a cercetat îndeaproape intersectările dintre cele două aspecte: viaţa studentului şi dezvoltarea, pe toate planurile, a capitalei imperiale. A adîncit aceste relaţii în două volume deoarece este de părere că perioada anilor berlinezi ai poetului a fost trecută cu vederea, probabil în urma opiniilor lui Călinescu. Ilina Gregori aduce aşadar, contribuţii documentare demne de luat în seamă. Ea subliniază caracterul ambiguu al acestei prezenţe: studentul era susţinut de Maiorescu, acesta urmărind să îl propună pe, spera el, doctorul în filozofie sau în litere pentru a-i urma la catedra de la Universitatea ieşeană. Ce s-a întîmplat este cunoscut. Constantin Cubleşan conchide: „sînt urmărite concomitent şi implicit ideile filozofice, sociale, politice ş.a. dobîndite aici (la Berlin. n.n.) a schopenhauerianismului, a onirologiei acestuia, translate în operă artistică”.

Este comentată şi cartea Vieţile paralele, de Florina Illis. Cu acest prilej, Constantin Cubleşan se arată de ajuns de circumspect faţă de afirmaţiile oarecum dezinvolte ale autoarei. Precum le făceau odinioară – zic eu – Octav Minar şi Petru Vintilă. Apreciative sînt paginile despre Săluc Horvat, care ne-a oferit un Dicţionar cronologic: Mihai Eminescu, lucrare asemănătoare celor pe care ni le pune la îndemînă el însuşi. Cel de al doilea capitol urmăreşte Coordonatele ideatice ale operei, în care sînt comentate lucrările semnate, între alţii, de Cornel Ungureanu, Ștefan Ion Ghilimescu, Cornel Munteanu, Ioan Derşidan, Ioana Vasiloiu, Călin Teutişan şi ale altora. O afirmaţie tranşantă şi exactă se referă la un op semnat de Geta Deleanu: „Studiul, datorat doamnei Geta Deleanu, didactic şi schematic, nu aduce nimic nou în dezbaterea acestei chestiuni a culturii şi civilizaţiei în conştiinţa filosofică eminesciană, dar este o decentă punctare tematică în dezbaterea unei probleme mereu actuale.” O constatare benefică are în vedere diversitatea preocupărilor şi, uneori, a profesionalismului autorilor discutaţi, precum Călin Teutişan, Rodica Marian, Răzvan Codrescu. Celui din urmă i se scoate în evidenţă atitudinea polemică extrem de dură faţă de adulatorii şi detractorii actuali ai poetului, căruia i se pun în valoare preţuirea faţă de credinţă, faţă ortodoxie. Concluzia: „articolele lui Răzvan Codrescu sînt incitante şi stimulatoare în privinţa necesităţii de a-l reciti mereu pe Eminescu şi mai ales de a-l citi în substanţa ideatică a creaţiei sale, fără partipriuri şi angajamente pătimaşe.”

Despre Eminescu şi opiniile sale despre religie şi credinţă a scris, profund, Zoe Dumitrescu Buşulenga, precum şi Doru Scărlătescu, în 2000. Din păcate, Eminescu şi religia nu este amintit în cele zece volume ale exegezelor întreprinse de Constantin Cubleşan. Dar prea puţin au fost abordate opiniile eminesciene despre siguranţa naţională. A făcut-o deloc cunoscutul George Ene, autor al volumului Eminescu. Securitatea şi siguranţa naţională a României.

În timpul vieţii active a lui Eminescu se ştia prea puţin despre aromâni (sau armîni), încît discutarea acestei probleme constituie o noutate aş zice absolută. Constantin Cubleşan analizează pe îndelete cîteva intre lucrările semnate de J. Tambozi, D. Garofil, Lefterie Naum, în care se discută această chestiune. Se face o paralelă între versurile lui Eminescu şi varianta („traducerea”) în armînească. Dintre multele nume de poeţi armîni absentează acela al lui Constantin (Costa) Bellimace (1848-1932). El este autorul unei celebre poezii, Dimăndarea părintească. Să citim cîteva versuri: „Părinteasca dimăndari/ Nă sprigiură cu foc mari/ (….)./ Di sum plocile di murmintsă/ strig-a notsă bunji părintsă: /Cari-shilasă limba lui/ S-lu ardă pira focului”. Nu există o legătură directă între Eminescu şi poeţii aromâni, dar nu putem ignora faptul că numeroşi dintre aceştia au început să scrie cînd Eminescu era încă activ.

Capitolul Rememorări este deschis cu o discutare a lucrării Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic, apărută în 1932 şi semnată de Dr. C. Vlad. În acel an, psihanaliza era nu numai cvasinecunoscută la noi, ci privită cu ostilitate deschisă chiar în lumea noastră medicală. Oricum, prin discutarea acestei lucrări se reia discuţia despre boala lui Eminescu privită din perspectiva unui specialist. Se cuvine menţionat faptul că diagnosticul propus în 1932 coincide cu acela al doctorului Dumitru Boghean, aproximativ în 1884, după ce îl vizitase pe poet la ospiciul din Viena. Descoperit recent, a fost publicat de Liviu Papuc în Societari junimişti în documente. Valerius M. Ciucă (jurist) şi Gheorghe Scripcaru (medic legist) sînt autorii volumului Patografie eminesciană, Iaşi, Junimea, 2004.

Aspectele unor particularităţi lingvistice ale publicisticii eminesciene au fost abordate de G. I. Tohăneanu şi Daniel Ciurel. Acesta se preocupă de particularităţile retoricii din publicistica poetului, mai puţin investigate pînă acum. O saga editorială discută intervenţiile lui N. Georgescu în editarea operelor eminesciene. Acesta ar fi „un temeinic cunoscător al fenomenului, un posibil nou editor (cu o concepţie mai nouă) care să continue începuturile perpessiciene şi adaosul de fidelitate (totuşi novator) al lui Petru Creţia şi D. Vatamaniuc.”

Interpretări didactice include lucrările semnate de Mihai Rusu, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea şi Mihai Cimpoi. Cel dintîi are în vedere opera eminesciană din punctul de vedere „instructiv-educativ” şi se adresează, probabil, profesorilor de limba română de la Chişinău. Din aceeaşi perspectivă este discutată Doina de către Victor Crăciun şi Tudor Nedelcea. Surprinzătoare este absenţa lui Lucian Costache, autor a şapte volume despre Eminescu, toate avînd însă un caracter didactic îngust. Sînt asemănătoare unor lucrări scrise pentru obţinerea gradului didactic întîi.

Subt titlul Caleidoscop, sînt discutate lucrări ale lui George Uscătescu şi Aurelia Rusu. Plecat de multă vreme din ţară, George Uscătescu nu a fost un desţărat, ci a făcut mereu propagandă pro-românească. În 1989, la Madrid, el a publicat un „poem dramatic în proză” intitulat Luceafărul la centenar, analizat în detaliu de Constantin Cubleşan, care concluzionează că dramatizarea lui George Uscătescu apără „valorile perene ale naţiunii”.

Aureliei Rusu, preacunoscută ca editoare a lui Eminescu, i se analizează volumul Eminescu: orizonturi succesive, apărut în 2006. Constantin Cubleşan subliniază efortul exegetei de a descifra corect textele eminesciene. Spre exemplu, un editor al manuscriselor poetului a citit cuvîntul Tisa drept Piso. Încheierea exegetei: „o carte ce poate servi, cu drept cuvînt, ca manual de manual de editare a scrierilor eminesciene”.

Concluzia noastră: acest al zecelea volum al exegezelor critice constituie un exemplu suplimentar pentru investigarea profesională a operei eminesciene.

 

 

 

Revista indexata EBSCO