Feb 16, 2017

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Daniel Corbu: chipuri şi povestiri

În timp ce unii dintre confraţii săi, poeţi cu nume şi re-nume de cîteva decenii bune, se afirmă de nişte ani încoace (şi) ca romancieri de forţă, Daniel Corbu, autor singular prin felul în care a ştiut şi ştie să-şi armonizeze trăirile poetice cu cele existenţial-reale, a ales, după 2000, să încerce linia prozei scurte, teritoriu în care virtuoşii se pot manifesta, demonstrînd că alcătuirea de povestiri cere uneori competenţe şi forme de dăruire speciale. Motiv pentru care, cel care fundamentase poetic Documentele Haosului nu se dezminte nici în această carte despre care vorbim acum, Piatra de eol şi alte povestiri (Princeps Multimedia 2014), reinventîndu-se şi re-inventînd (!) o formulă postmodernă inteligent arcuită în jurul ludicului permanent şi a fantasticului re-povestit, formulă supusă mereu unor termene şi condiţii ce provin din faptul că Daniel Corbu este autorul a cel puţin şapte cărţi de eseistică abordînd fenomenul postmodernismului, inclusiv al unei teze doctorale pe aceeaşi temă. Povestirile sale, dincolo de logica impunerii unei succesiuni de chipuri de personaj, mereu răsfrînte, sunt marcate cu un soi de pecete ce poartă elemente ce ţin modul în care autorul configurează o poetică a povestirii, pe fundamente ce vin dinspre fantastic şi straniu, cu contrapunctări muzicale strict afective şi mărturisite ca atare, cu rezolvări postmodern deliberat vizibile.

Începînd cu primul text din volum, această formulă se dezvoltă după imaginea bulgărelui de zăpada care creşte pe măsură ce avansează. Povestirea de început, Banchetul, demonstrează, ludic-subtil, că, de cîteva mii de ani, lumea e un produs cultural sută la sută, nemaiexistînd nici măcar şansa unui procent de unu la sută de originalitate a replicilor; experimentul e făcut pe o casetă, pe care se află asemenea replici ordonate ingenios într-un dialog între o Ea şi un El. Surpriza este că fiecare dintre ele poate fi adnotată cu drept de autor, într-un carusel ameţitor ce cuprinde nume dintre cele mai diverse, de la clasici al culturii şi scriitori de care nimeni nu mai vrea să ştie, pînă la persoane istorice controversate; desigur, în bună tradiţie postmodernă, nu poate fi uitat numele autorului şi nici cele ale unor afini. Rezultă astfel inclusiv segmente de comic de bună calitate, atunci cînd o replică absolut neutră, precum „Deci” e atribuită unui autor de azi şi de Iaşi, cunoscut prin multe volume de poezii sau prin felul în care replicile apropie nume mai greu de intersectat altminteri. Ultimul călău o povestire din care transpare atotputernicia postmodernă de a refigura fragmente ale „istoriei” propuse canonic: „Aceasta este adevărata poveste a ultimului călău, transmisă din generaţie în generaţie, iar înfloriturile, interpolările forţate, atribuirea apucăturilor vampirice sau a calităţilor de erou naţional fac parte din propensiunea pentru spectacol mitologic a unui popor cu multă şi recunoscută imaginaţie.” În contra-replică, altă povestire, Hainele poetului, re-figurează un destin, într-o manieră ce poate aminti de prozele lui Poe, inclusiv prin limbaj, atmosferă şi încărcătură specifică: un tînăr poet, speranţă absolută a „generaţiei noi”, primeşte, la înmormîntarea unui poet consacrat, hainele acestuia, însoţite de obligaţia de ale purta. Dincolo de micile „jucării” postmoderne (revista lui Breban se cheamă „Frison contemporan”, un critic de aici este Ghedeon Degurcu, tot aşa cum volumul „Reverberaţii” îl are ca autor pe Ancelin Livescu), textul evoluează spre un final de fantastic morbid, personajul trăind o metamorfoză irevocabilă şi avînd inclusiv ideea de a-şi organiza singur prima parte a funeraliilor. De remarcat, într-un canon ce răzbate din aceste povestiri, punctarea ideii de „istorie”: „Nimeni să nu-şi permită să corecteze această istorie!”, avertizează poetul în jurnalul său, îndreptîndu-se spre o moarte ce ţine de blestem. Multe dintre textele din acest volum se încadrează într-o categorie pe care o putem numi a pre-textelor, adică a unor naraţiuni ce s-ar putea mult mai mult dezvolta, depăşind faza de crochiu a unei imagini de personaj răsfrînt, mereu altfel decît oamenii normali (ar fi interesant de adunat toate frînturile de imagini de personaj, ca într-un caleidoscop uriaş, avînd drept intenţie configurarea unei mega-imagini de autor-personaj): criza de identitate e tratată prin intermediul unei poveşti cu pitici de Circ, un alt personaj, zis şi „ucigaşul cu privirile”, trece prin stări îngrozitoare, deoarece doar condiţia de a avea mereu ochii închişi ar putea salva lumea prin care se mişcă; finalul, aşa cum se întîmplă la povestiri, conţine soluţia care închide naraţiunea: „Într-una din seri, pentru a se convinge (pentru ultima oară) de forţa sa neobişnuită, făcu o plimbare pe strada principală şi i-a fost dat să vadă cu disperare cum clădirile, grădinile publice, statuile şi chiar oamenii se transformau sub privirile lui în cenuşă şi nisip, iar el simţi că înaintează printr-un deşert de care nu va scăpa niciodată. Dezgustat de ceea ce i se întîmpla, se întoarse acasă, închise ochii şi privi în sine adînc, foarte adînc, pînă se transformă într-o dună de nisip.” Despre ipocrizie, despre trădarea cuvintelor, despre Perfecţiune şi despre Sublim în Sticleţii domnului profesor; despre tulburarea creatorului (între fantastic şi absurd) în Opera, despre nevoia personajului oarecare de a avea măcar un defect în O rană la piciorul stîng. Într-un alt registru, despre un altfel de singurătate, cu egolatria neocolită a autorului postmodern în povestirea Prima singurătate. Apoi alte naraţiuni, ce se succed ca şi cum ar fi trase pe ritmuri diversificate în acel larg construct muzical cunoscut sub numele de blue-jazz. Piatra de eol e o metaforă pentru un efect placebo ce acţionează asupra personajului care chiar devine înţelept în contrast cu oamenii care rămîn doar oameni; Bătrînul şi muntele e o proză mai rotundă, cumva cu întoarcere simpatetică asupra autorului – posibil personaj, amintind, prin grija cu care e lucrată şi printr-o parte a semnificaţiei finale, de un text sadovenian, Cînd a căzut moş Calistru, pe Deleleu; de remarcat grija pentru montura finală: „Abia atunci realiză că se tîra prin zăpada lipicioasă şi mîinile-i semănau cu nişte gheare înţepenite. Ar fi vrut să vadă îngeri şi să audă heruvimi. Dar namila mută ajunse la el şi-l strivea cu trupul ei de ceaţă plumburie. În toropeala dulce, mai zări o clipă, prin ceaţa densă, ferestrele cu lumină pîlpîindă ale cabanei de la Cotul Ursului. O clipă.”

Mereu şi mereu alte chipuri, într-o fulgurantă alcătuire de caleidoscop sui-generis. Babele zburătoare trimite spre pitorescul de limbaj al unui personaj croit pe calapodul unui alt Moromete, recuperat cu zîmbet postdouămiist; tot pe o linie de comic rural este şi povestirea Vin papuaşii, în care personajul moş Toader păcăleşte şi tunde nişte babe sub ameninţarea că altfel le-ar mînca papuaşii, după cum l-ar fi informat chiar părintele paroh la biserică. Acelaşi personaj e translat şi într-o altă povestire, Vulturul, cu subiect din anii prigoanei comuniste, cînd vulturul de pe monument e ascuns din faţa unor zeloşi zbiri comunişti. O naraţiune fabulos-comico-ironică se desfăşoară sub titlul Omul suspendat: acţiunea se petrece la Yaschburg şi strînge multe personaje reale ale fenomenului cultural contemporan, cu numele jucate în acelaşi mecanism cunoscut: Basileu Podgoreanu, Cezarion Ivănescu, Rascan Catrinţescu, Donose Levieru, Absidian Dobroş, Justilian Baboi, ca şi mulţi alţii, prinşi apoi în scene groteşti ce se leagă de evenimentul numit  Noaptea devoratorilor de avangardă.  E povestirea cea mai „ritmată”, încercînd şi un fel de biografie ad-hoc a boemei, din care nu lipsesc Arhimede Opaiţ şi nici Mihalin Irsachi nici Natahanael Mirescu (ironic spus, pseudonimul lui Corfbutu…). După cascada de scene ce frizează un anume gen de grotesc (organizarea unui de festival de poezie şi schinduk la Hîrlău, la care participă lumea culturală prezentată cu nume adaptate afectiv), o povestire intitulată Urmele lui e pe o linie ironico-mistico-poetică: ca şi un celebru personaj din Maestrul şi Margareta, acel ateu sistematic numit Berlioz, personajul lui Daniel Corbu, cercetător fanatic al dovezilor care să ateste inexistenţa lui Dumnezeu, sfîrşeşte prin a se îmbolnăvi grav, ca şi întreg sistemul sovietic, bolnav de propria-i ideologie. Ultimul text din volum, Căruţa muzicală  e o adevărată demonstraţie de virtuozitate pe multiple planuri, al cărei sens e cuprins în ultimele cuvinte ale textului: „…imediat după adevărata înmormîntare Vicu a vîndut caii şi caleştile eradicînd total plimbările romantice în pozitivista şi multpreaspectaculoasa epocă postmodernă.”

Rezultă un volum care recomandă un autor de proză scurtă convingător, seducător în multe ocazii, stăpîn pe mijloace literare pe care le ştie şi pe care (le) şi teoretizează.

Revista indexata EBSCO