Feb 16, 2017

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Angela Marinescu, nostalgia „poeziei fără poezie”

„O viaţă mai intensă decît poemul meu.”

Dacă e adevărat că biografia unui autor se integrează firesc operei sale, putem remarca fără să greşim că, în cazul Angelei Marinescu, existenţa sa încărcată cu întîmplări uimitoare colectează drame cît pentru mai multe vieţi la un loc. Le istoriseşte cu sinceritate, cu prilejul apariţiei celor trei volume masive Opere completeSubpoezie I-II, Proză III, Charmides, 2015, peste 1300 de pagini, ediţie întocmită (eroic) de Gavril Ţărmure, care are meritul de a fi elucidat şi pus în relief totodată destinul acestei poete „dificile” ca făptură, pe cît de interesantă ca devenire creatoare, pe atît de complicată, de conflictuală, ca atitudine umană. Între Intimitate, volumul pe care aceeaşi editură Charmides îl publica în 2013, şi debutul din 1969, cu Sînge albastru se întinde o activitate poetică de peste patru decenii, cu două rupturi vizibile de tonalitate, în care se confruntă neîncetat spiritualul cu instinctualul, idealitatea şi pulsaţia fiziologică.

Ediţia lui Gavril Ţărmure urmăreşte un parcurs invers, dinspre poemele de dată recentă, unde biografismul retro este mai accentuat, mai intens, spre cele de tinereţe, hedoniste şi estetiste. O fotografie-document, absolut cutremurătoare, care deschide primul volum, la secţiunea Inedite (2014-2015), redă bustul nud al autoarei, marcat de suferinţă şi de excizarea unui sîn, imagine (clinică) ce vrea să sugereze că spovedania în faţa cititorului se doreşte una fără menajamente şi fără compromisuri: „feminitatea devastată de întuneric…/ Cu ochii întunecaţi priveşti cerul orb”, se explică undeva, în vecinătatea pozei. Nici o grimasă, nici o expresie de chin sau durere pe chipul aproape senin al scriitoarei, ci doar ea, cu surîsul superior, uşor cinic, al omului care a trecut prin infern şi a rezistat Răului. Într-un Cuvînt înainte, ca să irite, să provoace, să contrarieze neapărat, ea se declară „produs al comunismului”, cu care spune că seamănă în voluptatea autodevorării şi voinţei de ratare, „leneş şi carnivor, ca şi el, nemulţumit şi revoltat, ca şi el, timid şi agresiv, profund imperfect… deci cu tendinţa de a se autodistruge pînă la capăt, ca şi el”. Se dezvăluie o temă politică obsedantă în poezia sa mai nouă, care ne şi ajută să distingem o calitate a poetei, aceea de a merge mereu împotriva curentului, precum şi o etapă distinctă pentru ultimele două decenii, aceea a recuperării unei devastatoare sincerităţi de adîncime, care îi pune la încercare trecutul, dar şi viaţa imediată: „sînt o comunistă/ convinsă dar numai de întuneric. iubita mea soră, noi sîntem comuniste,/ dar numai noaptea”; „vocaţia mea/ este comunismul” (Poemul roşu, din Fugi postmoderne. 1997).

Pe numele adevărat Basaraba Angela Marcovici (n. 8 iulie 1941, Arad), provine în ramura paternă dintr-o familie veche de intelectuali (preoţi, medici, profesori), din care un Simion Marcovici, de pildă, îl găzduia pe Eminescu în peregrinările sale prin Banat. Mama, profesoară de educaţie fizică, pe numele de fată Maria Martiş, cu tatăl cîrciumar, era dintr-o familie de ceangăi din Moldova, cu reguli stricte de căsătorie în interiorul clanurilor, ceea ce le explică unora devierile psihice accentuate. Fratele mamei, Ştefan Martiş, s-a sinucis la douăzeci de ani cu un glonţ în cap, iar sora ei, Eleonora Martiş, murea la 49 de ani, printr-un gest şocant, punîndu-şi capul să-i fie retezat de tren pe linia ferată Arad-Timişoara, fapt ce a zguduit puternic familia. Dacă dinspre partea mamei venea un maudit moştenit, dinspre cea a tatălui venea o ereditate morbidă, datorită căreia bunica Iuliana Marcovici murea de tuberculoză la celebrul sanatoriu de la Davos, Elveţia, după naşterea celui de-al doilea fiu, Tiberius. Poeta relatează că în perioada internării acesteia, soţul ei Vichiente Marcovici îşi pierdea averea la un cazinou din Viena, întorcîndu-se acasă, la Nadlac, cu soţia moartă şi fără nici un ban. Nu se pierde cu firea, se recăsătoreşte cu o slovacă, au împreună o fată, Olga, părăsind curînd ţara şi stabilindu-se la Bratislava.

Tatăl poetei, Marius, ofiţer de cavalerie, ar fi făcut facultatea de Drept, la Cluj. A fost în război, luat prizonier patru ani, în Caucaz. „Eu nu-mi amintesc mare lucru de atunci. Ştiu doar cînd a venit, în permisie, în mahalaua din Arad. Era îmbrăcat cu mantaua lui de ofiţer. Acolo, bunicul moldovean avea o cîrciumioară unde veneau şi ruşii, pentru că în apropiere era o cazarmă. Ruşii erau foarte violenţi şi foarte cruzi. Un rus l-a ameninţat pe tata că o să-i ia femeia. Mama era foarte tînără şi foarte frumoasă. Atunci, tata a pus un dulap în uşă, în camera în care dormeam noi. Din război, însă, mie şi soră-mii nu ne povestea nimic. Totuşi, după ce a făcut Alzheimer, odată cu evoluţia bolii, nu-şi mai amintea decît ceea ce i s-a întîmplat în timpul războiului. Trecuseră mulţi ani de la venirea lui din prizonierat şi la un moment dat mi-a făcut o vizită. M-a privit şi i-a spus mamei: Vai, ce fată frumoasă am. Seamănă cu o tătăroaică. Semănam cu tătăroaicele din Caucaz şi lui de asta i-a plăcut.” (Apelăm la interviul lui Laurenţiu Ungureanu, în „Adevărul” din 17 aug. 2015) Episodul nu a rămas fără ecouri în poezia cu accente politice a maturităţii: „aş vrea să pot/ să/ declanşez propriul meu război mondial cu sirenele ce anunţau vuietul/ bombelor/pe mama urmărită de soldaţii ruşi şi pe tatăl ce sprijinea dulapuri de/ metal gri/ de uşile casei pentru a o feri de plăcerea, ridicată în slăvi, a celor puşi/ să/ distrugă lumea…” (Fuga postmodernă I)

 

„Eu nu mai ştiu să fiu/ Decît adolescentul pur ce trebuie să vină”

Din cauza sărăciei şi a certurilor dese între părinţi, se alege cu o nevroză infantilă în stare gravă. „Mi-am supt degetul şi am urinat pe mine pînă la 14 ani. La şcoală, mă scoteau la tablă şi eu nu ştiam nimic. Urinam. Brusc, urinam. Cu degetul în gură. Aveam o nevroză infantilă, nu enurezis nocturn, cum ai cînd urinezi pe tine cînd eşti mic. Nu. Şi tata mă bătea cu cureaua, pentru că nu ştia că sînt bolnavă. Groaznic. De ce? De exemplu, pentru că îmi făceam încălţările papuci, stăteam cu călcîiul pe ştaiful pantofului. Stricam încălţările şi, pentru că eram săraci, se supăra. Eu îl iubesc! Tata a trăit foarte greu. A murit într-o sărăcie şi linişte şi detracare totală.” Ca şi în cazul lui Cezar Ivănescu, figura tatălui întors de pe front şi din prizonierat, cu povara atîtor chinuri şi încercări asupra sa, nevrozele copilăriei îşi vor pune serios amprenta pe universul poeziei, la început ca refugiu şi meleag de evaziune existenţială, mai apoi o pavăză a fiinţei, iar în tîrziul vieţii, un loc de spovedanie, de revărsare a pulsaţiei inconştiente. Va spune, privind în trecut: „nu am reuşit să fiu barbară decît cu mama/ ea era o găleată plină cu sînge/ cu tatăl nu se putea pentru că el era tot timpul barbar/ şi nu mă puteam pune cu el// era tot timpul în apropierea morţii/ îi resimţeam răcoarea morţii/ cînd înaintezi în vîrstă înaintezi în cosmos/ cînd înaintezi în cosmos te apropii de o gaură neagră…” (plictiseală şi instinct, din Poeme inedite)

La începutul anilor ’50, surorile Oltea Ioana şi Basaraba Angela Marcovici se îmbolnăvesc pe rînd de tuberculoză, alt moment ce va marca serios biografia viitoarei poete, mereu confruntată de acum încolo cu maladii complicate şi suferinţe. „Tata a avut şi el TBC, dar mai tîrziu, cînd eu şi sora mea eram mici. El m-a infectat. Acum s-a aflat că, atunci cînd bacilul Koch trece de la un om la altul, suferă mutaţii organice care-l fac rezistent la tratament. Eu şi sora mea am devenit rezistente la tratament, iar tatăl meu s-a vindecat în cîteva luni. Eu am tras de boală 14 ani, iar sora mea – 10. Mama a fost singura care ne-a îngrijit pe toţi, dar n-a făcut tuberculoză.” E internată cu tratamente îndelungate la spitalele din Arad, Timişoara şi Moroieni, unde în 1957 e operată de lobectomie superioară stînga. După terminarea liceului „Moise Nicoară” din Arad (1962), urmează patru ani de Medicină, la IMF Timişoara, apoi se transferă în anul trei la Psihologie clinică, pîndită mereu de recidiva tuberculozei.

În 1965, se căsătoreşte cu poetul Matei Gavril (1943-2008), ardelean din preajma Clujului, pe atunci student la Filologie în Bucureşti, elogiat în epocă pentru volumul de debut Un copil loveşte cerul (1968), şi el suferind cronic, trecut prin spitale. („Era foarte bolnav. Tatăl lui a murit în închisoare, la Gherla, pentru că s-a opus colectivizării. Era foarte muncitor, avea cea mai frumoasă casă din sat, unde comuniştii au instalat administraţia colectivei. Familia a trăit cîţiva ani buni în grajd. Cu vitele la un loc. Acolo, a făcut hepatită şi nefrită… Probabil că asta ne-a şi apropiat. Simţeam, ştiam amîndoi ce înseamnă boala.”) Convieţuirea cu poeta arădeană se spune că l-a deturnat pe Matei Gavril dintr-o evoluţie sub semnul marilor poeţi germani, orientîndu-i creaţia spre îndrăzneli erotico-patologice şi ezoterisme (v. ciudatul roman Noapte definitivă, 1978). Amîndoi vor nutri o vreme pasiune pentru albastru: Angela Marinescu (utilizează de acum acest pseudonim) îşi intitulează volumul de debut Sînge albastru 1969, iar soţul produce uimire prin volumul cu excese senzuale Glorie, 1969, semnat Matei Albastru (anticipat de un grupaj în „Luceafărul”, marcat cu numele Matei Gavril Albastru). Puneau la cale o confrerie a senzualilor, cum reiese dintr-un poem: „În umbră, iubitul meu tu veşnic pîndeşti nemurirea,/ Ca pe un tînăr leu luminos./ Dar noi, senzualii, mereu atît de mulţi/ Şi totuşi atît de puţini,/ Superb ne topim în fiecare lucru…” (Cîntec latin) Albastrul e un topos ocazional în cartea cu care debutează Angela Marinescu – îl găsim abia cînd spune într-un loc: „Încît lumina răsfrîntă din tine-i albastră.” În schimb, elementaritatea sanguină se impune de pe acum ca o constantă a poeziei sale: „Umbră a mea, sfîrşită de sînge”; „acest animal greoi, numai sînge”; „Sfîntă sînt eu ca un ou,/ Îmbelşugat, netulburat cu sînge”: „Şi pe lamă de cuţit ţîşnindu-i sîngele ritmic”; „Pămîntul a prins aripi de sînge”; „Şi oare durerea să fie un sînge impur?”; „Eu însă te previn/ Că prea mult sînge-mi ceri”; „sînge/ cel mai înflăcărat apus al cărnii”; „Tulpina lor e un cuvînt înconjurat de sînge”; sau în cutezătorul pasaj: „O, aş vrea să mă prăbuşesc/ În somnul greu al unui chip iubit,/ Orb de durere şi lac de sînge/ Să mă întind în el, dement şi palid.” (Somn). Obsesia sîngelui aduce un spor de dramatism poemelor perioadei de început, fie şi cu trimitere explicită la sex, cu bravări confesive reprimate: „Ca să uit coşmarul acestei vieţi/ Aş vrea să-mi fie sexul o aripă”; sau: „Sînt animalul care-mi pipăi sexul cu plăcere/ Sînt animalul care uneori îmi port instinctul/ Ca pe o colivie lîncedă, în faţă”. Un poem cu trimitere biografică devine explicit în semnificaţie abia acum, cînd îi ştim sfera stranie de rerferinţă şi originea undei crispate a morţii care îl străbate: „Eleonora, cît de mult te iubesc!/ Obrazul tău, rotund şi larg, închis pentru mine/ Tu eşti un vas prelung de lut/ Şi plin de sînge// Tu niciodată n-ai să te schimbi,/ Fiinţa lumii îţi este atît de aproape,/ Şi să nu crezi, ca şi cei din jurul tău/ Că totul se va preface-n pămînt după moarte.// Eleonora, cît de mult te iubesc!/ Obrazul tău trandafiriu şi greu,/ Încet, încet, am să te urmăresc/ Cum ai să alergi între leoaică şi leu.” (Leoaica sînt eu)

 

„Eu strig rătăcindu-mă, îndepărtîndu-mă mereu/ De poezie, ca de-un lanţ prea strîmt”

Morbidul, sanguinul, senzualul şi sexualismul devin liniile principale, cu bătaie mai lungă, ale aceste poetici lacome de cotidian, întreţinute de un biografism eruptiv. Debutul ardent nu e urmat de cărţi pe măsură, care să-i amplifice stările; Ceară (1970), semnat Basaraba Matei, şi Poezii (1974) cuprind poeme de notaţie anostă cu suport elegiac şi expedierea lor în „groapa” volumului II este justificată. Poeta scrie bine, adică asociind scriiturii autenticitatea trăirii, nu atunci cînd se află în normalitatea vieţii obişnuite, ci în momente de criză acută, de urgenţă existenţială sau cînd vrea să spună ceea ce altora le e frică sau ruşine s-o facă. Devine între timp mamă, aducînd pe lume, în 1975, pe Alexandru Matei, azi reputat eseist şi exeget al lui Roland Barthes, iar în 1977, anul devastatorului cutremur, iese la iveală vocea sa insurgentă, cu prilejul unei adunări a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, cînd ia cuvîntul şi spune în gura mare cîteva adevăruri dure despre laşitatea şi inactivismul românilor, inclusiv ale scriitorilor. O schimbare de ton se simte şi în poezie, odată cu volumul Poeme albe, 1978, unde începe să exerseze mesajul subversiv, spunînd într-un loc: „Un pat, o masă şi dorinţa de a trăi şi a muri/ Ca un soldat pe cîmpul de luptă”. Se închipuie o Antigona, gata să înfrunte interdicţii şi ameninţări cu moartea; se simte părăsită de prieteni şi de colegi, înaintînd de una singură în întuneric, metafora sistemului politic: „Amicii mei îmi retează înflăcărarea/ Cu vorbe mari, vorbe de ocară,/ Un vultur mort îmi stă pe creştet,/ Hoit înaripat!// La drum, zic./ Timpul nu se mai întoarce…” (Paiaţa). Conflictele de familie (soţul, silenţios din fire, se pare că nu era de acord cu gesturile şi ieşirile ei politice) nu lipsesc din această volbură a refuzului, în care intră poeta fără să se menajeze: „Acum, Ceartă, am să te iau în braţe…/ Iată, tu, măr al discordiei, invenţie piezişă/ iepuri înfricoşat, furnică altoită,/ Ce crezi, îi spun, ideile au linişte?/ da, îmi spune Cearta, zeiţa asta putredă…” (Zeiţa)

Va fi urmărită de poliţia politică, mai intens după 1980, cînd cade într-o cursă şi semnează textul unui protest proiectat să ajungă la Europa Liberă, de fapt o provocare pusă la cale de cunoscuta instituţie de forţă prin oamenii ei din rîndul scriitorilor. Oricum, figurează printre rebelii Uniunii, mai ales că în acelaşi an refuză un premiu literar. „Tocmai scosesem Structura nopţii, 1979. Dar eu nu mă simţeam OK. Nu eram în apele mele. Celor din jurul meu nu le plăcea că sînt mereu încruntată. Nu-mi venea să glumesc între scriitori, drept care nu mi-au dat premiul Uniunii Scriitorilor pentru Structura nopţii. Am primit premiul Asociaţiei (Bucureşti) a Scriitorilor. L-am refuzat. Nici n-am mai primit vreun premiu de la Asociaţia de-atunci.” Într-adevăr, Structura nopţii este volumul de maturizare a atitudinii rebele: poezia sa intră într-o zonă a revoltei mocnite, reprimate, înăbuşite: „Umbră şi întuneric!/ Voi, toţi ce puneţi stavilă luptei cu întunericul, cu neantul,/ Cu nimicul ce creşte fără măsură, aici măsura îşi pierde înţelesul,/ Armonia şi raţiunea îşi pierd balanţa mică, de aur, nimicul care/ Ia înfăţişarea acţiunilor mele inutile, a revoltelor/ Şi a sentimentelor descărnate şi adînci,/ De propriul meu război cu mine însămi, familia cea mai sfîntă/ Se ruşinează. Iată groapa cu lei mînjită de sîngele stelei violete./ Prietenii fug smintiţi, ce puri se îndepărtează, cei cruzi şi răi/ Sînt plini de spaimă, cei laşi se sfărîmă alături de ochii/ Reci întorşi înspre mine şi halucinaţi./ Un vînt rece îmbrăţişează fiecare fir de nisip cu o patimă veşnică.” (I) Poeta se închipuie intrată într-un război lung şi primejdios, în care aliaţii lipsesc, iar poezia devine un jurnal de campanie, în care sînt trecute luptele cu cei din jur, măştile, înfrîngerile, scînteile din „transcendenţa cenuşii”, himerele prăbuşite. Se vede pe sine „o mamă aruncată pe trotuarul ros de aripi decăzute,/ Cu hymenul ros, sfîrtecat de o brută inutilă şi incomodă”, sau ca „o pasăre strivită de cenuşă, cu aripile întinse într-o nemişcare”, sau „deţinut cutremurat de ziduri”. Strigă în pustiu: „Urăsc resemnarea,/ Nu credeam că voi răsturna vreodată leagănul crucii mele/ Fereastra bătută în cuie de care mă reazăm!” (V) Scrie acum „o poezie concretă… culme a melancoliei, a dorinţei şi a speranţei… luptă obstinată”, desprinsă de „risipa… rod al tinereţii” de pînă atunci. Visează  la un „idealism cărnos, umbră nepieritoare”, vegheat de o „liturghie ezoterică”.

 

„Exerciţiul trecerii sufletului prin gratiile ireale/ Exerciţiu plin de sînge/ Răcoare ireală.”

Structura nopţii schimbă vizibil poezia Angelei Marinescu. Blindajul final, Cartea Românească, 1981, volumul următor, consolidează acest timbru obstinat de spovedanie aspră, crispată, nervoasă, cu „dorinţa de a smulge din tine ţipătul”, unul al revoltei, trăite solitar şi pe ascuns, conspirativ, în luptă cu „flacăra răului”, cu moartea şi minciuna, cu „otrava din sînge” şi „otrava structurii”(!). Versul e scrîşnit, deznădăjduit, adesea cu accente atroce: „dacă aş putea să-mi ard umbra,/ să mă doară,/ nimic nu simt, nimic nu rămîne”; „O lume slabă, cu revolta în mine/ mă retrag în infern, în infernul/ propriilor mele cuvinte,/ aici, în ultima dintre aventurile posibile/ pe care le mai pot suporta/ fără să destram, fără să rup, fără să urlu,/ dar subminez fiecare înfăţişare/ fiecare mască, fiecare umbră,/ mă joc, sinucigîndu-mă.” Reflexia pe seama confruntării între raţiune şi instinct, cu mai vechi interes în speculaţia poetei, se desfăşoară acum în largul ei. Ea crede că resemnarea, răbdarea, concesia, indiferenţa înseamnă raţiune; raţiunea e laşă;  după cum libertatea, depăşirea neputinţei, scrîşnetul, ieşirea din tăcere înseamnă instinct; instinctul înseamnă curaj, învinge frica. Aflăm o viziune mult evoluată faţă de cea a începuturilor, iar poeta a deprins comunicarea esopică, în plină epocă totalitară: „libertatea cu ochii ei de instinct, negri,/ eliberarea de tot ce nu este instinct./ întoarcerea spre tine însăţi./ instrument al extazului şi groazei./ nimic în afară. nici un sentiment./ nici o suferinţă./ concentrare în instinctul morţii,/ al spiritului./ spirit ca lumina./ lumina plină de forţă./ te acoperi de pietre. o mînă, uitată,/ arde fără să doară. sîngele e uitarea.” (***)

Deceniul nouă al secolului trecut a fost nefast pentru Angela Marinescu. Vrea să intre în rîndul dizidenţilor cu ecou la Europa Liberă, dar nu e luată în seamă. În 1983, se desparte de Matei Gavril şi la puţin timp se căsătoreşte cu un oarecare Filip Sergiu, ins abia ieşit din închisoarea de la Rahova, poet veleitar schizoid, arestat trei luni pentru că se legase cu lanţuri de gardul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, pentru tergiversarea publicării manuscrisului său la Cartea Românească. Relaţia era mai veche şi noul soţ îi plăcea pentru stările lui de răzvrătire, de rebeliune, vecine cu boemia golănească, într-o lume mută, dominată de frică şi resemnare. Începe o perioadă zbuciumată, plină de nevroze şi convulsii. „Mie, în lumea asta, cel mai frică îmi era de nebuni. Nu ştiam că e bolnav. Era tînăr, cu 13 ani mai tînăr. Era foarte liber în comportament. Bea enorm. Avea o putere de seducţie inimaginabilă. Nu orice schizofrenic e aşa. El aşa era. Era foarte inteligent. Pe mine asta mă atrăgea. Eu voiam să trăiesc, voiam viaţa. Bolnavii de plămîni sînt complexaţi din punct de vedere vital. Eu crezusem că nu voi putea avea familie, soţ, copil. Am trăit greu. Acum voiam să trăiesc intens! Eram complexată şi fizic, şi psihic. Tuberculoza te mutilează. Boala de plămîni m-a făcut să cunosc intensitatea trăirii.” Interesant este că are interdicţie de publicare nu din cauza propriilor versuri, unde apăruseră destule semne de subversiune, nici din cauza gesturilor vecine cu dizidenţa din memorii, ci pe motivul acestei relaţii ciudate, care s-a curmat cu dificultate. Se va lăuda însă multă vreme cu un soţ care s-a legat cu lanţuri de gardurile USR-ului.

 

„arsă de o melancolie de sînge ce-mi trage/ cuvintele din ele însele”

După multe memorii şi umilinţe, în 1989 îi apare volumul Var şi pe finalul anului primeşte viza să poată emigra în Occident. Pe 9 decembrie ajunge la Paris, unde e aşteptată pe Orly de Dan Culcer, iar pe 10 decembrie se află în vizită la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, veche nostalgie, cu veşti proaspete din ţară, despre „scrisoarea celor 18”. Se considera o dizidentă încercată, trecută prin vitregiile regimului de unde a evadat eroic, cu multe speranţe puse în joc. „Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca s-au dovedit a fi de o înţelegere şi o promptitudine occidentală… Parisul îmi arăta aceeaşi Forţă uriaşă a unei Singurătăţi umane care nu-şi mai află mîntuirea.” În „capitala luminilor”, evenimentele din România, de la finele anului ’89, focalizau atenţia generală şi nimeni nu avea grija unei emigrante abia sosite şi anonime, care nu realizase un gest decisiv la adresa regimului de la Bucureşti. „Trebuia să risc mai mult? Iată o întrebare care mă va obseda toată viaţa.” Adaptarea i se pare dificilă. „Românii mă desconsiderau uşor. Nu eram o persoană importantă, nu aveam nici o funcţie importantă în ţară şi apoi îmi plăceau numai urmele pe care le lăsau infirmii,” (!) Exilul o deprimă şi o descumpăneşte. Ia hotărîrea să se întoarcă în ţară şi pe 9 ianuarie 1990, exact la o lună de la plecare, era înapoi, gata din nou de luptă. I se refuză intrarea în redacţia revistei 22, semn că – fie şi după scurta experienţă pariziană – i se refuza intrarea în rîndul „elitei”. Dizidenţa este omologată şi ea de cine trebuie şi cînd trebuie…

În volbura acelei perioade agitate, volumul Var a trecut aproape neobservat. Ca noutate. poeta dezvoltă pe larg speculaţia că sîngele naşte şi dă forţă şi energie cuvintelor: „cuvinte rupte de sînge se rotesc/ pe orbite nevăzute/ îmi umplu gura de cuvinte/ îmi umplu plămînii de cuvinte/ nu simt cuvintele/ suferinţa albă ca varul/ nu simt materia/ mîinile arse de soare/ nu simt iubirea/ otrava, ca un sfînt, îşi arată sîngele/ materia arde. cuvintele ard,/ străină, îmi zdrobesc fruntea de sînge.// cuvintele ating pupila înstrăinată/ a oarbei.”; „prăbuşită în gîndirea mea neagră/ pînă la cuvînt./ desfigurată/ ard în picioare/ zguduită/ de forţa singurătăţii.” Cartea, condusă de un delir agresiv, cu fulgurante referinţe biografice, nu depăşeşte nivelul valoric atins de Structura nopţii, dar are o secţiune finală difuz-doctrinară, despre Textul poetic şi despre Neantul istoriei, „deşertul cuvintelor fără cuvinte”, „groapa” care mistuie „cuvintele adînci ale întunericului”. Vitalismul morbid  se resoarbe în tensiunea creaţiei, pentru că nu poezia în sine interesează, ci drama cuvîntului: „Poezia este opţiunea mea cea mai îndepărtată,/ între lumină şi poezie/ cuvintele, cuvintele,/ dezintegrate, ucise de mine”; sau: „aceste cuvinte se întorc împotriva mea. arsă de sînge arsă/ de cuvinte…/ printre oglinzi şi arme boala înaintează./ umbra este adîncă pînă la sînge. cuvintele şi întunericul/ şi sîngele şi tot acel fel invizibil de a fi care perforează/ instinctul.” Privirea în interioritate devine halucinaţie reflexivă, mereu mai crudă, mai violentă în declaraţie: „sînt ca un animal ce suferă singur cu faţa/ la cer”; „alungată de oameni ajung însămi să fiu om, cînd pedepsită de tine/ ajung să pot păşi dincolo de vinovăţia mea”; „în faţa celui care moare aceste texte măcelărite./ căci ce sînt întrebările decît nişte texte măcelărite”; „hălci de carne cuvinte”, „în venă cuvîntul se desface/ pînă la tăcere” etc. Pulsaţia sanguină duce cu ea în ireal elanul cuvintelor, durerea cuvintelor, cu oroare de „lanţuri şi gratii”. Este aici încrustată drama unei înstrăinări progresive, a unei izolări în zbucium: „atît de mult mă urăsc încît îmi văd/ crima pe faţă/ îmi provoc cerul.” În felul de a fi, poeta oscilează între boală şi sănătate, între scris şi letargie, între jubilaţia pe seama clipei trăite şi disperare. Notează lapidar într-un loc: „Acum, întunericul îmi atacă fiinţa. Sînt credincioasă, ca o sfîntă, acestui întuneric distrugător… Umblu nervoasă, înaltă fizic şi ineficientă… necunoscută şi aberantă, obsedată şi înfricoşată, blestemată să rămîn mereu în afara lumii…” E aici un autoportret de la începutul anilor ’90, cînd lirismul Angelei Marinescu intră într-un nou moment al căutărilor sale, acela al „golirii poeziei de poezie”, nicidecum un experiment, ci dorinţa de a trăi altfel poezia.

Momentul va fi marcat prin volumul Parcul, 1991. Au urmat: Cocoşul s-a ascuns în tăietură, 1995; Fugi postmoderne, 1997; Blues, 1997; Fugi postmoderne. Poeme din ce în ce mai inexacte, 2000; Îmi mănînc versurile. 2003; Tăcere sexuală, 2003; Întîmplări derizorii de sfîrşit, 2006; Limbajul dispariţiei, 2006; Probleme personale, 2009; Intimiutate, 2013. În 2003. a primit Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ pentru Opera Omnia.

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO