Feb 16, 2017

Posted by in Proza

Ioan Florin STANCIU – Ofrandă

 Sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el.

 

Într-o dimineaţă sau într-o seară, devreme, cineva se trezeşte în acvariul cutreierat de umbre al unei camere de hotel modest, care pare să fie, din moment ce-a mai fost.

Se-aude, mai întîi, simunul susurat al deşertului, şi sosesc de la o depărtare de douăsprezece orizonturi miresmele de salcîm înflorit şi de migdale sălbatice ale oazelor fără nume, de la marginea zilei. Oricum, mai văzuse repetat la mari intervale, camera asta cu pereţi din panouri sidefate, cu perdele vărgate, ca pielea de tigru şi cu un dulap din lemn arămiu, de vioară. Acelaşi dulap, cu acelaşi conţinut, adormit pe undeva, prin labirintul memoriei, presupunînd că memoria există şi că ea ar putea face diferenţe: mănuşile negre, prinse într-un singur cui în lemnul delicat, al peretelui interior, din stînga, unde spînzură-n voaluri himerice costumul stacojiu cu glugă înaltă, înfăşată pe undeva, printre falduri, ca şi sabia cu limbă de şarpe, adormită-n culcuşul ei din piele de taur. Apoi, ceva mai în colţ, arma coreeană cu lunetă şi cu picioruşe metalice, strînse ca un tren de aterizare, sub burta ei de întunecat mesager latent. Dar el ştie, fără să mai încerce, că, dacă va deschide şifonierul, interiorul său se va deschide tulburat de o vagă nelinişte şi-n oglinda de-un stat de om de pe peretele opus. Oglinda adevărată şi atentă, care-l urmărise placid la prima sa descindere aici, cînd cu sărbătoarea dintîi a Sîngelui Preacurat. Aşa că se aşează într-un umăr lîngă ogivă, sub draperia greu împletită, ca să cerceteze fără să se mire, împrejurimile mereu aceleaşi.

Acum stau şi privesc în siguranţă deşertul împietrit din nisip de scoică şi din piatră de var, perfect nivelat şi măturat de vînturi, ca o esplanadă din marmură orbitoare, asemenea străzii de sub fereastra care pare tăiată într-un singur bloc selenar, migălos transparent, sub lumina verticală a soarelui nevăzut, care nu lasă nicăieri nici o singură umbră, ca într-un glob de cristal iluminat pretutindeni deodată, de undeva, din toate firidele interioare. În afară de galeria continuă, de peste drum, care închide sub bolţile ei o umbră de abanos încremenit, ca marmura neagră, fără voaluri, ezitări sau palori bănuite. Şi totuşi, uneori, ziua se topeşte iluzoriu-n marea de catran siniliu al deşertului, ca să se întoarcă apoi respirînd sufocat, ca un reflux pătimit al luminii.

El ştie, a ştiut tot timpul, aflînd încă o dată, că întreg oraşul pare să se reducă la această unică stradă care se desprinde rectiliniu din pustietate şi dispare fără urmă-n pustietate, dincolo de gara din lemne de salcîm, prinse-n gheare metalice şi de calea ferată, îngropată definitiv sub troianul nivelat al nisipurilor. Peste drum, casa lungă cu două caturi şi cu o neîntreruptă galerie de arcade şi de coloane albe, la o treaptă peste nivelul străzii, ca toate celelalte, de fapt, dar ceva mai retrasă pentru a face loc unei pieţe centrale, precis dreptunghiulară şi velină, ca o coală de scris.

Dar, dacă nimic nu s-a schimbat, înseamnă că oglinda ascunde o uşă de trecere şi că dincolo continuă să doarmă fără de sine tot ea, preafrumoasa ofrandă al cărei sînge mai tremură poate, într-un căuş din scoică-împietrită, la numai o palmă sub oglinda sidefată a pieţei şi la numai treizeci de paşi de statuia din marmură lustruită a fecioarei Artemis (Aminah), care-şi ţine în palma dreaptă arcul perfect echilibrat în încordarea-i statornică, iar pe braţul stîng, propriul cap, ca pe un copil suav, aplecat cuminte la sîn, pentru alăptare. Mai mult un manechin spoit şi lepros de vitrină, decît o statuie a vreunui zeu oarecare. Dar nu locuieşte nimeni în casa cea lungă, pentru că nu s-a mişcat nici o perdea măcar, vreodată şi nici o singură umbră n-a adiat niciodată pe-acolo, ca o respiraţie sau ca o aripă pală a morţii, cel puţin. Aşa cum pe zadarnicul cadran al ceasului pictat în alb-negru pe turnul din scînduri de cedru al gării scufundate, nu s-a mişcat niciodată nimic, în această amiază perpetuă, desenată pe ceas, ca o unică sabie însîngerată, ridicată-în zenit, ca să măsoare absurdul nemişcării totale din cer şi de pe pămînt.

Iar acolo, în spatele oglinzii, printre adierile plutitoare-al umbrelor dense şi albe, ca un volatil lichid amniotic, doarme ea – dăruita dintîi sau cealaltă, de după, sau alta, întotdeauna la fel de nevinovat-anonimă, din şirul imprevizibil al celor care vor urma, atîta timp cît dumnezeul flămînd, al neîndurării va continua să le ceară. Dar fata asta, adormită dincolo de uşa-oglindă şi înfăşată încă în voalurile ei de prinţesă a inocenţei celeste pare mai frumoasă şi mai angelică, decît oricare, alta. I se văd petalele de sidef ale pleoapelor şi chipul aprins de lumina-i siderală şi preacurată ca neaua de la capătul lumii Apoi vine ora cînd statuia din piaţă aruncă pe promenada de cretă o umbră de ceas solar, care-ar fi mai dreaptă şi mai ascuţită, decît o lamă de sabie, dacă cele două coarne ale arcului vînătoresc, n-ar încerca să rescrie pe cadranul nisipului văruit, o statornică balanţă oarbă, a devoţiunii deşarte.

Astfel cobor, iată, în bezna compactă-a arcadei a şaptea şi aştept semnul numai de mine ştiut, ca să mă-apropii şovăind de altar: o stelă de cinci tone din marmură imperială, unde trupul eteric al ofrandei de azi mă aşteaptă sub linţoliul din lumină de lună şi din perlă de scoică, scufundat încă în letargia sa indusă, dar tremurînd parcă prin apa prea limpede a sferei de cristal fluorescent.

Pîndit de miile de milioane de ochi lacomi, zidiţi de la bun început în pereţi, mă apropii, pas cu pas, de altar – cu tocul cernit al săbiei în palma stîngă, dar ascuns sub largul meu veşmînt stacojiu, cu glugă semeaţă şi cu ochi decupaţi migdalat chiar în dreptul ochilor mei. Ea doarme probabil sub linţoliul boreal, dar îndeajuns de străveziu, ca să-i ghicesc parabolele generoase ale coapselor şi farmecele, atît de dumnezeiesc şlefuite, ale femeii eterne. Apoi, mi se arată aurora blîndă a obrazului său iluminînd zodiacal altarul de piatră, mai înainte de a se pierde sub coiful fastuos spiralat al buclelor de marmură topită în ceaţă de lacrimi.

Deşi chiar în clipa în care fulgerul nemilos al spadei s-a întrupat în lumină, am senzaţia că o fantasmă de puls unduieşte vag înnorat pe sub pielea marmoree a gîtului său de lebădă îndelung şlefuită, tremurînd arterial, parcă, sub obrazul de gheaţă al obrazului transparent, ca o cupă de crin. Dar sabia se ridică totuşi în clipa cînd, din abisurile pustietăţii, năvăleşte în oraş un irepresibil delir sonor, cu explozii de orgii şi lamentaţii, precum şi cu mii şi mii de tobe, darabane, ukulele, chiote, tamburine sau conga.

 

Chiar în clipa, de fapt, cînd, ridicînd întîmplător ochii, sacerdotul zăreşte, strecurat şerpeşte printre perdele, ochiul de şarpe atent, al armei coreene din garderob şi imediat, blitzul orbitor al lunetei, fulgerînd toată piaţa deodată.

Astfel, craniul îi explodează deodată în petale însîngerate de maci risipiţi în simun şi în cutremurată prăbuşire de galaxii explosive, de la marginea lumii, chiar în momentul, se pare, cînd pe buzele ei bosumflate de fetiţă îmbăiată se-înfiripă o şoaptă abia murmurată şi-un surîs din al şaptelea cer.

Revista indexata EBSCO