Feb 16, 2017

Posted by in MOZAIC

Ioana DIACONESCU – O iubire ca-n poveşti

Sîntem egali?/ Vom muri deodată sau unul va purta,/ Încă o vreme,/ Cadavrul celuilalt lipit de el/ Şi molipsindul lent, prea lent, cu moarte?/ Sau poate nici nu va muri întreg/ Şi va purtan eternitate/ Povara dulcea celuilalt,/ Atrofiată de vecie,/ Cît o cocoaşă,/ Cît un neg…/ Oh, numai noi cunoaştem dorul/ Dea ne putea privi în ochi/ Şia înţelege astfel totul,/ Dar stăm spate în spate/ Crescuţi ca două crengi/ Şi dacă unul dintre noi sar smulge,/ Jertfinduse pentru o singură privire,/ Ar vedea numai spatele din care sa smuls/ Însîngerat, înfrigurat/ Al celuilalt.” (Ana Blandiana Cuplu)

De-a lungul existenţei noastre, dacă avem norocul să trăim destul, prietenii de-o viaţă, cu care am fost alături în împrejurări pe care, chiar dacă le-am fi ocolit, nu le-am fi putut evita prin destin, ne vor rămîne în suflet alături de părinţii şi fraţii noştri. Prietenii de-o viaţă vor deveni, ca-ntr-o poveste, rude de sînge. Printr-un miracol, sîngele nostru va curge în arterele lor iar sîngele lor va curge în arterele noastre. Un schimb aureolat de înţelegerile şi încercările vieţii prin care am trecut, aproape la fel şi aproape tot timpul, împreună. Un timp ce ni se pare etern, cale fără de sfîrşit, tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Căci nici nu putem gîndi existenţa celor de-o măsură cu noi decît eternă. Ca un dat al destinului, chipul lor cunoscut în vremea tinereţii ne rămîne în inimă, nealterat de trecerea neiertătoarea timpului. Zilele, anii, decadele nu alterează nici măcar cu un rid imaginea lor trăitoare. Un miracol, aş spune, încurajator, vindecător, protector. Şi credem mereu, pînă la o răscruce, că vom fi împreună pentru totdeauna. De aceea, dispariţia lor, oricît de tîrzie, ne izbeşte – neaşteptată, necruţătoare lovitură. De aceea, la început ţi se pare că-i aştepţi, că ei, plecaţi undeva, vor reveni. Îţi este din ce în ce mai dor, devii neliniştit, în cele din urmă înţelegi. Şi lipsa lor din viaţa ta se impune ca o sentinţă, oricît de dureroasă. Cu anii constaţi că tot ceea ce aţi avut împreună există. Că glasul lor îl ai în auz, că ceea ce ai primit şi ceea ce ai dăruit a format o nepreţuită comoară comună. Că tu şi prietenii de-o viaţă sînteţi despărţiţi doar de un perete tot atît de subţire ca o aripă de fluture care face hotarul dintre lumi. Că singura problemă este absenţa fizică. Încolo e ca întotdeauna. Îi ai în inimă zi de zi. Din întîlnirea voastră predestinată ţi-a rămas totul.

Romulus Rusan a fost fratele meu mai mare. Prietenul cel mai bun. Omul cel mai dăruit de Dumnezeu cu generozitate şi uitare de sine. Omul care ştia atît de bine să fie în acelaşi timp în solitudinea sufletului său şi în afară, dăruit celor pentru care avea să construiască neobosit timp de 25 de ani. Inima lui vitează, sufletul lui de înger au rămas pentru un timp între Cer şi Pămînt. Bunătatea indicibilă a ochilor lui, căldura catifelată a glasului său baritonal, nobleţea gesturilor, silueta lui subţire, de băiat. Toate acestea mă urmăresc în timp ce eu scriu că nu mai este. Toate acestea îmi conturează un portret indestructibil pe care cu obstinaţie îl aşez în faţa ochilor de cîte ori vreau. Ca să nu plîng. Ca să-l acopăr cu neuitarea mea. (Scriu despre ceea ce nu vreau să scriu şi n-aş fi vrut să scriu vreodată. O tristeţe neputincioasă în a nu reuşi să-l înviu mă urmăreşte. O obstinaţie în a crede că doar am vist un vis urît şi gata, mă trezesc. A plecat atît de brusc încît îmi pare c-a fugit, că s-a ascuns pentru un timp. Îmi spun că Romulus Rusan a plecat puţin să se odihnească…). Şi cum mi se părea nemuritor, cum nemuritoare ne par marile prietenii şi marile iubiri, îmi dau seama că de fapt ei amîndoi, împreună, căci altfel nu se putea, sînt nemuritori. Fiindcă aşa iam cunoscut abia ieşită din adolescenţă la vremea cînd încă mai credeam în poveştile cu Făt-Frumos şi Ileana Consînzeana…

De aceea nu pot să vorbesc despre Romulus Rusan fără vorbesc despre Ana Blandiana. Mai întîi ne-am scris noi două, pe cînd eram elevă, iar ea studentă la Cluj. Îi apăruse cartea emblematică, cea care, după părerea mea, va fi miezul fierbinte al cărţilor ei de poezie de atunci încoace: Călcîiul vulnerabil. Mi-a trimis-o, scriindu-mi pe pagina de gardă: „Pentru prietenia pe care o simt palpitînd între noi”. Şi cîtă dreptate a avut Ana Blandiana odată cu această presimţire! Căci orinde ne-ar fi purtat paşii şi înfăptuirile, noi tot împreună am fi fost orice s-ar fi întîmplat. Am trăit şi trăiesc această prietenie pe care o ocrotesc cu grijă şi de care mă simt ocrotită, confirmată de profesia despre care vorbim noi două de atîtea ori, de respectul reciproc pe care ni l-am purtat mereu. De decadele atît de dificile ale vieţii noastre dar şi de atîtea bucurii ale împlinirilor scrisului. De preocuparea comună, ea construind împreună cu Romulus Rusan un adevărat Muzeu al Comunismului din România, eu cît mă ţin şi mă vor ţine puterile în încercarea de a pune în pagină adevăruri ale istoriei noastre în partea ei nepomenită de manuale de istorie. Sînt marcată în profunzime de lungii ani în care, cu fiecare întîlnire, prietenia noastră devenea tot mai strînsă, ca şi cum, clar exprimat, destinul vroia sa ne demonstreze că bucuria protecţiei şi afecţiunii reciproce face şi va face parte pentru totdeauna din viaţa noastră. Ana Blandiana este primul editor care mi-a cerut pentru colecţia Documente a departamentului editorial al Fundaţiei Academia Civică volumul Scriitori în Arhivele CNSAS apărut cu ani în urmă, publicat şi promovat cu atîta sîrguinţă şi căldură prietenească de editorii ei…

Fizic, i-am cunoscut puţin mai tîrziu, pe cei doi, împreună. Eram studentă, ei veniseră nu de mult timp de la Cluj la Bucureşti. Filmul ce mi se derulează perpetuu în memorie, pe care îl am şi astăzi atît de clar în minte, îmi dezvăluie (a cîta oară?) o dimineaţă de toamnă însorită, undeva pe strada Academiei, ei venind dinspre Universitate – eu, din partea opusă. Mă oprisem o clipă să-i privesc: ea, într-un mers parcă plutitor, cu pletele de culoarea frunzei ruginii căzînd în valuri pînă aproape de călcîie, el, un băiat subţire şi înalt, ai cărui ochi imenşi străbăteau încă de departe straturile de aer irizat de soare. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult atunci era, pe lîngă frumuseţea lor fizică, expresia feţelor lor care îmi sugera o înţelegere secretă, un fel de pact ce consfinţea cît de bine se simt împreună. Şi aşa au şi trăit. Cînd vorbeam cu unul dintre ei, acesta nu vorbea niciodată la singular, spunea „mergem să scriem”, sau „mergem la să lucrăm” şi aşa au reuşit mereu să mă uimească, să atingă suprema performanţă a iubirii: aceea de a nu fi unul fără altul. În toate rosturile lor. În toate înfăptuirile lor. Şi nu în cele din urmă, în profesia lor. În sufletul meu tînăr de atunci mi-am spus, apoi, toată viaţa, de cîte ori m-am gîndit la ei: aceasta este o iubire can poveşti.

Amîndoi, alcătuiţi într-o singură fiinţă, au luptat, cu armele blînde ale păcii dovedind că uitarea şi ignorarea istoriei noastre adevărate nu este cu putinţă. De la construirea unei societăţi civile printre ruinele distrugerilor incomensurabile ale comunismului, pînă la obstinata împotrivire cu mijloacele unor instituţii pe care le-au alcătuit în timp faţă de încercarea de resuscitare a neocomunismului şi pînă la crearea unui bastion. Adevărat monument de neuitare a istoriei recente şi revenirea acolo an de an cu întreaga comunitate formată în jurul primului Muzeu al Comunismului din România cuprins în construcţia impecabilă a Memorialului Sighet.

Fratele meu mai mare, prietenul meu de-o viaţă Romulus Rusan a fost în primul rînd scriitor. Se poate spune că după un număr important de cărţi publicate şi-a sacrificat vocaţia în favoarea instituţiilor pe care le-a creat împreună cu preaiubita lui poetă şi soţie. Dar eu nu gîndesc aşa. Căci Romulus Rusan a fost, în a doua parte a existenţei sale de scriitor, un editor de anvergură, autor şi iniţiator al unor volume de istorie şi memorialistică ce alcătuiesc reala istorie a României, pe secţiuni, ani şi tematici diverse ce relevă adevărurile de necontestat ale perioadei 1944-1989. În felul acesta menirea lui de scriitor s-a împlinit, căci aceste creaţii reprezintă o inedită configuraţie, inexistentă pînă la preocuparea lui, pînă la sacrificiu, de a revela generaţiilor prezente şi viitoare, punctual, istoria României aşa cum a fost în ultimii zeci de ani. Loial, riguros, onest, dedicat fără rest, aş fi crezut că va rămîne în picioare ca un brad în eternitate. De ce îl credeam nemuritor? De ce îi credeam nemuritori? De ce schimbul de sînge dintre inimile noastre, nu a funcţionat în privinţa lui? Cu timpul voi primi răspuns acestei întrebări de vreme ce există cu întreaga ei fiinţă care-l cuprinde şi pe el Ana, prietena de-o viaţă, prin care, desigur, perechea ei predestinată îmi dă semne.

Romulus Rusan a fost Cavalerul cu Melc de Aur. Casa în care s-a retras este locul de unde, curînd, va porni spre constelaţia ce i-a fost hărăzită.

Ioana Diaconescu

 

Revista indexata EBSCO