Feb 16, 2017

Posted by in MOZAIC

Leonte IVANOV – Cea de pe urmă înfruntare

Anul 1836 a fost poate cel mai apăsător din zbuciumata viață a lui Aleksandr Sergheevici Pușkin. Moartea mamei, Nadejda Osipovna, survenită primăvara, datoriile de mii de ruble[1], generate de costurile vieții în Petersburg și ale moșiei de la Mihailovskoe, presiunea creditorilor, obligațiile mondene, toate acestea îl obosesc și îl irită pe poet. Nu-și găsește liniștea nici în familie, întrucît frumoasa lui soție[2], Natalia Nikolaievna, educată pentru baluri și discuții de salon, precum mai toate domnișoarele din mediul aristocratic de atunci, încerca să-și trăiască tinerețea distrîndu-se, făcînd vizite și ținînd casă deschisă. Din mărturiile apropiaților lui Pușkin, nu părea interesată de literatură sau artă, îi plăcea să strălucească în societate, iar munca de creație a soțului era importantă doar în măsura în care putea aduce profit:

„Îmi doream foarte mult să nu-mi necăjesc soțul cu tot soiul de mărunțișuri ale treburilor din gospodărie, căci și fără aceasta văd cît e de trist, de abătut, că nu poate dormi nopțile și, prin urmare, într-o astfel de dispoziție nu poate lucra ca să ne asigure nouă mijloacele de trai: pentru a putea să scrie, capul trebuie să-i fie limpede”.

Nu întîmplător, toate aceste griji, viața agitată a Petersburgului, obligațiile de a fi prezent la Curte[3] și la necontenitele baluri și recepții îl sustrag pe poet din cabinetul de lucru și de la documentarea necesară finalizării Istoriei lui Petru cel Mare. În mai, reușește totuși să ajungă la arhiva Ministerului de Interne, în vederea pomenitei documentări, iar pe parcursul verii să scrie ultimul său ciclu de poezii (de la Kamennîi ostrov[4]), destinat publicării în noua revistă „Sovremennik”, pentru care primise acceptul de editare. Mai spera, de asemenea, ca, prin noua publicație, menită să evidențieze „cele mai importante aspecte ale vieții rusești de atunci” să-și poată achita din datorii, bazîndu-se și pe numele sonore ale colaboratorilor din primele numere (Gogol, Viazemski, Jukovski, A.I. Turgheniev), dar și pe faptul că era o publicație cu totul aparte în peisajul editorial al acelui moment. Succesul s-a lăsat însă așteptat, o serie de scriitori pe care Pușkin îi invitase la revistă – Pogodin, Homeakov, Belinski – n-au acceptat colaborarea, poetul fiind nevoit să redacteze, cu numele său sau sub pseudonim, mai bine de jumătate din texte. În paginile acestei publicații, va apărea și ultima creație antumă a lui Pușkin, „romanul istoric” Fata căpitanului.

 

***

 

Duelul care a curmat viața lui Pușkin se înscrie în lungul șir de evenimente nefericite din Rusia, cărora le-au căzut victime nume sonore ale intellighenției din respectivul spațiu. În multe din cazuri, circumstanțele morții au rămas, pentru o vreme sau pentru totdeauna, neelucidate. Griboedov, Radișcev, Lermontov, Pilniak, Esenin, Mandelștam, Florenski și mulți, mulți alții au sfîrșit tragic, amestecul Curții sau al poliției politice în evenimentele care le-au provocat moartea fiind, în destule cazuri, dovedit. Revenind însă la problema care ne interesează, este aproape imposibil să te descurci în noianul de intrigi, de zvonuri, de răutăți și de bîrfe legate de ultimele luni din viața soților Pușkin, să întrevezi cu exactitate motivele duelului, să descoperi autorii pamfletelor și ale scrisorilor anonime trimise poetului și prietenilor săi, să-ți dai seama de vinovăția uneia sau alteia din părți. Pe tema duelului s-au scris sute de lucrări, aproape că nu există pagină de corespondență ori de jurnal din acei ani, care să nu se refere la „nenorocirea abătută asupra Rusiei” prin pierderea poetului ei național, s-au consemnat mărturii, s-au răscolit arhive oficiale ori de familie, astfel încît, pe această temă, pare să se fi spus totul. Sau poate că nu, cel puțin pînă la descoperirea de noi documente, în special din afara Rusiei, cum ar fi, spre exemplu, scrisorile către Pușkin ale soției sale[5], cele ale surorilor Goncearov sau, și mai important, cele schimbate între Georges d’Anthès și Idalia Poletika[6]. Multe dintre pistele de cercetare s-au dovedit false, după cum destule supoziții au fost eliminate, de-a lungul timpului, de pușkinologi. Cu toate acestea, misterul legat de moartea lui Pușkin persistă și astăzi. E greu de înțeles, de pildă, atitudinea medicilor din preajma poetului, în cele două zile cît a supraviețuit duelului. Nikolai Fiodorovici Arendt (Arndt)[7], medicul personal al lui Nikolai I, era de profesie chirurg, iar Vladimir Dahl[8], care nu s-a despărțit de patul celui rănit pînă în clipa morții, avea destulă experiență ca medic de campanie, operase și extrăsese gloanțe. Cu toate acestea, nimeni n-a pomenit de internarea bolnavului în vreunul din spitalele Petersburgului, nimeni n-a pus problema unei intervenții chirugicale. În mod ciudat, la locul duelului nu s-a aflat nici un doctor, nimeni nu i-a acordat rănitului primul ajutor, iar Pușkin a pierdut mult sînge pe drumul de întoarcere[9]. Și totuși, ajuns acasă, s-a schimbat singur, a dat cîteva dispoziții soției, a mai trăit două zile. Consultîndu-l, doctorul Arndt a găsit că „rana era mortală” și că nu există speranțe de supraviețuire. I s-au prescris, din nou inexplicabil, lipitori și cataplasme calde. În asemenea cazuri, cînd glontele nu părăsește corpul, există pericolul infectării rănii, în special din cauza bucăților textile pe care le antrenează în drumul său spre interior. Ceea ce, probabil, s-a și întîmplat. Lui Pușkin nu i s-a dat morfină nici cînd durerile deveniseră insuportabile, cînd se abținea să urle ca să nu-și sperie soția. Că fost lăsat să moară cu bună știință e greu de presupus.

Pare să se fi dezlegat și misterul autorului anonim al acelui pamflet, redactat în franceză, la adresa lui Pușkin, care a dus la declanșarea întregii tragedii[10]. Nu-l scrisese vreunul din cei bănuiți în epocă[11], ci o femeie, Idalia Poletika[12]. Îndrăgostită de d’Anthès, ea vedea în soția lui Pușkin o rivală. Intrigantă cunoscută în lumea aristocratică, știa că un pamflet de genul celui întocmit nu poate duce decît la duel, dar nutrea speranța ca întreg scandalul să se termine, asemenea celorlalte din lumea mondenă, ca în vodeviluri: cu o înfruntare formală și cu expulzarea la moșie a principalului vinovat, în opinia ei, a lui Pușkin. Lucrurile însă au sfîrșit tragic, iar cel expulzat a fost chiar d’Anthès (pe 17 martie 1837). Să reținem și o mențiune din scrisoarea Ekaterinei Goncearova[13], adresată soțului ei, imediat după ce aventurierul francez părăsise Rusia: „Idalia a intrat aseară pentru un minut cu soțul ei, e disperată de faptul că nu și-a luat rămas-bun de la tine… Nu se putea liniști și plîngea ca o nebună”. Cu iubitul ei, Idalia se va întîlni ulterior, în mai multe rînduri, în străinătate. Despre această legătură extraconjugală a Idaliei[14], Pușkin, cu siguranță, nu aflase. Prin urmare, nu avea cum să-și dea seama că „insistenta curte” pe care d’Anthès i-o făcea Nataliei Nikolaievna putea sluji foarte bine drept paravan pentru iubirea dintre tînărul baron de Heeckeren[15] cu Idalia Poletika. Perspicace și fină observatoare, Aleksandra Smirnova-Rosset[16] va nota mai tîrziu: „D’Anthès n-a fost niciodată îndrăgostit de Nathalie; o găsea proastă și plictisitoare; se îndrăgostise de Idalia și se întîlneau la Nathalie…”

S-a vorbit mult și de o posibilă legătură amoroasă între N.N. Pușkina și suveranul Rusiei, Nikolai I. Greu de admis și aceasta, chiar dacă susținătorii opiniei au adus o serie de argumente care le întăreau bănuielile. Motivau prin deosebita generozitate a împăratului față de familia lui Pușkin după moartea poetului, de achitarea datoriilor acestuia, de promisiunea făcută în scris celui aflat pe moarte că îi va lua pe copii sub pavăza sa, de pensia pe care le-a acordat-o. Aceste argumente însă nu dovedesc mare lucru. Să nu uităm totuși că împăratul, iubitor de literatură, îl aprecia pe poet, îi citea scrierile, devenise chiar cenzorul textelor pușkiniene. Pe de altă parte, îl deranja, firește, celebritatea scriitorului, caracterul imprevizibil și totodată franc al acestuia, aciditatea epigramelor lansate prin saloane, iar în corespondența cu surorile sale din 1837, împăratul folosește calificativul de „faimosul” sau, mai exact, de „mult trîmbițatul Pușkin”[17]. Nu se abține să-l șicaneze, nepermițînd publicarea unor texte, cum ar fi piesa Boris Godunov[18] și, mai cu seamă, nu-l lasă să plece în străinătate. Dacă Pușkin ar fi avut chiar și cea mai mică bănuială în privința unei relații între soția sa și suveran, nu i-ar fi încredințat, credem, cu onestitatea, orgoliul și cu rectitudinea ce-l caracterizau, acestuia din urmă grija copiilor săi.

Despre  d’Anthès prea multe n-ar fi de adăugat. Scriitorul francez Paul Herviev sintetizează destul de plastic cele petrecute: „d’Anthès i-a adus moartea lui Pușkin, iar Pușkin i-a dăruit nemurirea, exact cum s-a întîmplat cu templul din Efes pentru omul care l-a incendiat[19]”. Viața i s-a clădit frumos, a lucrat în politică și diplomație, a ajuns senator, i-a supraviețuit poetului mai bine de o jumătate de veac. Ceea ce l-a făcut pe Pușkin să nu mai vrea să trăiască au fost în primul rînd intrigile și clevetirile mediului aristocratic în care se mișcau el și soția lui. Nu erau ușor de apărat demnitatea și bunul renume ale celei dintîi frumuseți din înalta aristocrație și ale celui dintîi poet al Rusiei. S-a duelat din acel cult pentru onoare propriu veacului în care trăia, în conformitate cu educația pe care o primise. Pe Nathalie n-o va învinui de nimic, îl iertase și pe d’Anthès, ceruse, muribund fiind, să nu fie răzbunat. Murise așa cum i-a sugerat suveranul, creștinește.

 

***

 

Scrisorile de mai jos poartă semnătura soției și fiicei istoricului Nikolai Karamzin, pe care Pușkin l-a apreciat în mod deosebit și în mijlocul familiei căruia a petrecut clipe deosebite. Ele sînt adresate lui Nikolai Andreevici[20], aflat în acel an, din motive de sănătate, la Paris. Epistolele vin să întregească informațiile noastre cu privire la sfîrșitul lui Aleksandr Sergheevici, fiind printre puținele surse veridice, esențiale în reconstituirea complexului de imprejurări ce au culminat cu fatidicul duel[21].

 

 

  1. A. Karamzina[22] către Andrei Nikolaevici Karamzin

            Samedi le 30 janvier 1837. Pétersbourg.

           

Scumpul meu Andriușa, îți scriu cu ochii plini de lacrimi, cu inima și sufletul copleșite de tristețe și amărăciune; a apus steaua luminoasă, Rusia l-a pierdut pe Pușkin! Miercuri s-a duelat cu d’Anthès, iar acesta l-a străpuns cu un glonte; Pușkin, cel veșnic viu în memoria noastră, a mai trăit două zile, iar ieri, vineri, a plecat dintre noi; am avut mulțumirea amară să-mi iau joi de la el rămas-bun; a dorit el însuși acest lucru. Îți poți imagina ce-a fost în sufletul meu în acel moment, mai cu seamă cînd știam că Arndt a spus, din prima clipă, că nu mai e nici o speranță! Mi-a întins mîna, i-am strîns-o, mi-a strîns-o și el, iar apoi mi-a făcut semn să ies. Plecînd, l-am acoperit cu semnul crucii, iar el mi-a întins din nou mîna și mi-a spus în șoaptă: „mai faceți o dată semnul crucii asupra mea”, după care, strîngîndu-i încă o dată mîna, am făcut semnul crucii, punîndu-mi degetele pe fruntea lui și lipindu-mi mîna de obrazul său: mi-a sărutat-o în tăcere și mi-a făcut din nou semn să ies. Era palid ca cearșaful, dar se ținea bine; liniștea se citea pe fața lui frumoasă. Alte amănunte nu vreau să-ți scriu, de la ce a pornit și din ce cauză s-a petrecut această nenorocire: mă dezgustă; ți le va descrie Soniușka. În ce mă privește, mi-e milă de tine; știu și simt ce mult te va întrista această veste; este o pierdere pentru Rusia, dar și pentru noi în mod deosebit; era un admirator înfocat al tatălui tău și prietenul nostru statornic de douăzeci de ani.

Alătur scrisorii de față copia poliței trimise lui Kirschbaum: în cazul în care nu l-ați căutat, arătați-i bancherului această copie, iar dacă se va dovedi fără folos, dați-i-o de asemenea. Cu bine, dragul meu Andrei, fiul meu iubit.

Duelurile sînt cumplite! Și apoi, ce dovedesc ele? Sărmanul Pușkin nu mai e printre noi! Iar peste doi ani, nimeni din cei rămași nu se va mai gîndi la cele petrecute. Fie ca cerul să te păzească de așa ceva și fie ca inima ta bună și mintea să te țină departe de ele! Te strîng la pieptu-mi îndurerat, cuprins de tristețe, cu părerea de rău că transmit aceleași sentimente inimii tale. Te binecuvîntez cu dragoste, încredințîndu-te milei Domnului. Mă simt pe deplin sănătoasă.

           

 

  1. N. Karamzina[23] către A.N. Karamzin

Iar eu cu cîtă ușurință ți-am vorbit despre această dramă amară miercurea trecută, în acea zi, ba chiar în acel ceas, cînd se petrecea cumplitul ei deznodămînt[24]! Sărmanul, sărmanul Pușkin! Cît trebuie să fi suferit el în aceste trei luni, din momentul în care a primit acea josnică scrisoare anonimă, – cauza aparent exterioară a acestei amare nefericiri. Să-ți spun ce anume a provocat duelul acum, cînd căsătoria lui d’Anthès părea să-l fi făcut imposibil, – despre așa ceva nimeni nu știe nimic[25]. Se consideră că, la balul Voronțovilor de sîmbăta trecută [26], iritarea lui Pușkin ajunsese la culme, cînd a văzut că soția lui discuta, rîdea și valsa cu d’Anthès. Iar această ființă neprevăzătoare nu s-a temut să se întîlnească din nou cu el, duminica, la familia Meșcerski[27], iar lunea, la Viazemski[28]. Plecînd de la ei, Pușkin i-a spus mătușii: „El nu știe ce-l așteaptă acasă!” Era scrisoarea adresată lui Heeckeren-tatăl, jignitoare peste măsură, în care îl numea (pe el, tatăl) codoș bătrîn (acesta, la o adică, îndeplinea acest rol), iar pe fiu – un nemernic, un laș, care a îndrăznit și după nuntă să se adreseze din nou doamnei Pușkin cu vorbe de cazarmă și cu declarații mîrșave de dragoste și cu amenințarea că, dacă această ofensă nu e de-ajuns, îl va jigni în mod public, la bal. Atunci d’Anthès l-a trimis la el pe un oarecare domn d’Archiac[29], de la Ambasada Franței, secundantul său, pentru a-i transmite provocarea; lucrurile se petreceau în dimineața zilei de marți, iar seara, la bal la contesa Razumovskaia[30], l-am văzut pe Pușkin pentru ultima oară; era liniștit, rîdea, discuta și făcea glume, mi-a strîns mîna oarecum agitat, dar n-am acordat importanță acestui lucru.

Miercuri dimineața, a plecat să-l invite să-i fie secundant pe colegul său din liceu, Danzas[31]; l-a întîlnit pe stradă, l-a luat cu el în sanie, i-a explicat pe loc despre ce era vorba și au plecat să se bată pe drumul spre Pargolovo[32], în apropiere de dacea familiei Odoevski, între orele patru și cinci [după amiază]. Se spune că acolo Pușkin a dat dovadă de un calm și o stăruință remarcabile. D’Anthès a tras primul și l-a nimerit undeva în abdomen, Pușkin a căzut, iar cînd celălalt s-a repezit spre el să-l susțină, i-a strigat: „Întorceți-vă la loc, încă n-am tras!” L-au ajutat să se ridice și l-au susținut; cum primul pistol îi scăpase din mîini în zăpadă, Danzas i-a înmînat un al doilea; a ochit îndelung; glontele i-a străpuns lui d’Anthès mîna, însă numai în părțile moi, și s-a oprit în dreptul stomacului – un nasture de la redingotă l-a protejat și s-a ales doar cu o ușoară contuzie la piept; în primul clipă însă, s-a clătinat și a căzut. În acel moment, Pușkin și-a înălțat pistolul în aer, exclamînd „Bravo!” După care, văzînd că d’Anthès s-a ridicat și s-a îndepărtat, a spus: „Ah! Se pare că duelul nostru nu s-a sfîrșit!” Duelul se încheiase, însă Pușkin era convins că fusese rănit doar în șold. Pe drumul spre casă, zdruncinăturile caretei i-au provocat dureri interne, drept care i-a spus lui Danzas: „Se pare că e ceva serios. Ascultă: dacă Arendt va găsi că rana mea e mortală, să-mi spui acest lucru! N-ai să mă sperii: nu vreau să trăiesc!” Ajuns acasă, și-a văzut soția și i-a spus: „Ce mult mă bucur că încă te văd și te pot îmbrățișa! Indiferent de ce s-a întîmplat, tu nu ești vinovată și nu trebuie să-ți reproșezi nimic, scumpa mea!”

Arendt a afirmat din capul locului că rana era fără speranță, cîtă vreme fuseseră străpunse una din arterele mari și cîteva vene, sîngele se revărsare în interior și îi erau afectate și intestinele. Pușkin a ascultat verdictul cu o liniște imperturbabilă și cu zîmbetul pe buze; s-a împărtășit, și-a luat rămas-bun; era pe deplin conștient, observa cu minuție cum se stinge minunata lui viață. Primi de la suveran o scrisoare plină de compătimire, cu sfatul de a muri creștinește și cu asigurări în privința destinului soției și al copiilor, de grija cărora împăratul urma să se ocupe personal. Pușkin suferea puțin, se arăta invariabil tandru cu sărmana-i soție și, cu cinci minute înainte de moarte, i-a spus medicului: „Ei bine, se pare că viața mi se sfîrșește!” A închis ochii fără să agonizeze și nimic nu poate fi mai frumos, decît fața lui după moarte: fruntea senină, ușor îngîndurată, cu adevărat inspirată, cu zîmbetul pe buze. N-am văzut niciodată un chip de mort atît de senin, de liniștit și de poetic. Nefericita lui soție e într-o stare cumplită, e aproape iresponsabilă, însă e de înțeles acest lucru. Mi-e groază să mă gîndesc la ea. Cu bine, dragul meu Andrei, te îmbrățișez cu tandrețe.

Sophie.[33]

[1] 77.000 de ruble, la începutul anului. Veniturile lui Pușkin ajungeau, cum singur mărturisea, numai pentru plata procentelor corespunzătoare acestor datorii.

[2] Natalia Nikolaevna Goncearova era cu 13 ani mai tînără decît Pușkin.

[3] În calitate de kammer-iunker, titlu pe care suveranul de atunci, Nikolai I, i-l acordase pe 30 decembrie 1833/ 11 ianuarie 1834. Dezamăgirea lui Pușkin pleca de al faptul că un asemenea titlu se acorda, de regulă, tinerilor de 17-18 ani, în vreme ce el împlinea 35. Altfel spus, o modalitate de a ridica pe cineva în rang, înjosindu-l. Se pare că scopul acestei recompense nepotrivite era acela de a facilita prezența tinerei perechi și, îndeosebi, a Nataliei Pușkina, la balurile Curții.

[4] Numite după locul în care au fost scrise, Kamennîi ostrov fiind insula din centrul Petersburgului, unde Pușkin închiriase o dacea pentru familia sa. Ciclul e alcătuit din șase texte, dintre care trei pe motive religioase. În creația poetică pușkiniană, Kamennîi ostrov („Insula de piatră”) e o metaforă pentru Insula Patmos, locul în care Ioan Teologul a scris Apocalipsa.

[5] Ele s-au aflat o vreme (la începutul secolului al XX-lea) în arhiva Muzeului Rumeanțev, astăzi sînt însă de negăsit.

[6] Idalia Grigorievna Poletika (n. de Oberto, 1807 – 1889), fiica nelegitimă a contelui Grigori Aleksandrovici Stroganov, ambasador al Curții Imperiale din Petersburg în Spania.

[7] N.F. Arendt (1786 – 1859) lucrase de asemenea în spitale de campanie în timpul Războiului ruso-austro-francez din 1805 și în cel Ruso-suedez din 1808 – 1809.

[8] Vladimir Ivanovici Dahl (1801 – 1872), medic militar, scriitor, etnograf, autor al celebrului Dicționar explicativ al limbii ruse vii, la care a trudit vreme de o jumătate de veac. Războiul ruso-turc din 1828 (anul îngrozitoarei epidemii de ciumă) îl va aduce pe Dahl în Principate, la Iași, Galați și București, unde va profesa ca medic în spitalele de campanie.

[9] Larisa Proșina, Александр Пушкин. Почему его не спасали?/ Aleksandr Pușkin. De ce n-a fost salvat? https://www.proza.ru/2015/02/20/2313

 

[10] Este vorba de „Diploma ordinului încornoraților”, trimisă lui Pușkin.

[11] Pușkin îl bănuia de ticăloșie pe ambasadorul olandez Heeckeren; acestuia îi va trimite o scrisoare plină de asemenea ofense, încît duelul să nu mai poată fi evitat. Cum, în calitate de reprezentant al corpului diplomatic, Heeckeren nu se putea bate în duel, îl va trimite în locul său pe d’Anthès. Istorici literari au considerat, luînd în considerare tipul de hîrtie folosit la redactarea scrisorii anonime (se utiliza, de regulă, în corespondența diplomatică) și franceza „cu greșeli de redactare”, că ar fi vorba fie de istoricul și publicistul Piotr Vladimirovici Dolgorukov, celebru prin glumele de prost gust pe care le făcea pretutindeni, „boier și clovn laolaltă”, cum îl caracteriza lumea, fie de preotul catolic Ivan Petrovici Gagarin, ce locuia împreună cu Dolgorukov.

[12] A se vedea în acest sens monografia lui Ivan Petrovici Stark, Natalia Goncearova, apărută la Moscova în 2010, sau interviul acordat de acesta lui Ivan Tolstoi, pentru postul de radio „Svoboda”: http://www.svoboda.org/a/25294522.html

[13] Ekaterina Nikolaevna Goncearova (1809 – 1843), sora Nataliei Pușkina și soția lui d’Anthès, așadar, baronesă de Heeckeren. Și-a însoțit soțul în Franța, după degradarea militară și expulzarea acestuia din Rusia.

[14] Idalia Grigorievna era căsătorită din 1826 cu ofițerul de cavalerie Aleksandr Mihailovici Poletika.

[15] Georges Charles d’Anthès (1812 – 1895), nobil și aventurier francez, ofițer de cavalerie în garda imperială a Rusiei. Ajunge în imperiu în 1833, cu o biografie parțial inventată și cu sprijinul baronului de Heeckeren, ambasador al Olandei la Petersburg. În 1836, va fi adoptat de baronul, devenind moștenitorul legal al acestuia. Ciudat e faptul că d’Anthès nu era orfan, tatăl său mai trăia în Franța. În cercurile aristocratice, se zvonea că adopția era mai curînd o încercare de a acoperi adevărata „relație” dintre cei doi bărbați, de unde și protecția pe care i-a acordat-o în permanență diplomatul olandez tînărului aventurier.

[16] Aleksandra Osipovna Smirnova-Rosett (1809 – 1882), domnișoară de onoare a împărătesei Maria Fiodorovna, persoană cultă și cu bun renume în lumea aristocratică a primei jumătăți a veacului al XIX-lea; prietenă, corespondentă și confidentă cu Gogol, Pușkin, Jukovski și Lermontov.

[17] E.V. Muza, D.V. Sezeman,  Неизвестное письмо Николая о дуэли и смерти Пушкина/ O scrisoare necunoscută a lui Nikolai I despre duelul și moartea lui Pușkin// „Vremennik Pușkinskoi komissii”, 1962, p. 38-40.

[18] Scrisă în 1825, va fi tipărită abia în 1831.

[19] Templul zeiței Arthemis din Efes, una din minunile lumii antice, a fost incendiat în anul 334 î. H. de un oarecare Herostratus, care, prin gestul său reprobabil, a dorit să rămînă în istorie.

[20] Nikolai Andreevici Karamzin (1814 – 1854), colonel de husari, unul din cei 10 copii ai istoricului Nikolai Karamzin. Moare la Slatina, în timpul Războiului Crimeii.

[21] O altă sursă de acest gen e scrisoarea adresată de Jukovski tatălui poetului, Serghei Lvovici, pe 11 aprilie 1837.

[22] Ekaterina Andreevna Karamzina (1780 – 1851) este cea de-a doua soție a scriitorului și istoricului Nikolai Karamzin și sora poetului Piotr Viazemski.

[23] Sofia Nikolaevna Karamzina (1802 – 1856), prietenă cu Pușkin și Lermontov, era unica fiică din prima căsătorie a lui N. Karamzin cu E.I. Protasova.

[24] În pomenita scrisoare de miercuri 29 decembrie 1836/ 10 ianuarie 1837, Sofia Nikolaevna îi scria fratelui său: „Pe de altă parte, Pușkin continuă să se poarte în modul cel mai prostesc și stupid; începe să semene cu un tigru și scrîșnește din dinți de fiecare dată cînd aduce vorba despre această temă, lucru pe care, de altminteri, îl face cu mare plăcere, bucurîndu-se de fiecare dată de orice nou ascultător […] Declară cu încăpățînare că nu-i va permite nicidecum soției să participe la nuntă, nici s-o primească la ea pe sora măritată. Ieri am încercat s-o conving pe Nathalie să-l îndemne să renunțe la această decizie neroadă, care va pune din nou în mișcare toate limbile orașului; ea, de cealaltă parte, se comportă nu tocmai sincer: în prezența soțului, se preface că nu se salută cu d’Anthès și nici măcar nu se uită la el, iar cînd soțul lipsește, se apucă din nou să-și lase cochet ochii în jos, să fie confuză, iar el, postîndu-se în dreptul ei, s-o fixeze din nou cu priviri lungi, uitînd cu totul, se pare, de logodnica lui, care face fețe-fețe și e chinuită de gelozie”.

 

[25] Ekaterina Goncearova era cu trei ani mai în vîrstă decît soțul ei d’Anthès, nu excela nici prin frumusețe, prilej de noi bîrfe în lumea mondenă. Pușkin nu le-a permis tinerilor să-i treacă pragul și evita pe cît posibil să-i întîlnească în societate.

[26] Balul din 23 ianuarie din palatul contelui Ivan Illarionovici Voronțov (1790 – 1854) și al Aleksandrei Kirillovna Voronțova.

[27] Prințul Piotr Ivanovici Meșcerski (1802 – 1876) era căsătorit cu una din fiicele din a doua căsătorie ale lui N.M. Karamzin, Ekaterina Nikolaevna (1806 – 1867).

[28] Piotr Andreevici Viazemski (1792 – 1878), prinț, poet, istoric, critic literar și traducător, prieten cu Pușkin.

[29] Auguste d’Archiac (1811 – sfîrșitul anilor ’40), viconte, atașat pe lîngă Ambasada Franței din Petersburg, prieten și rudă cu d’Anthès.

[30] Maria Grigorievna Razumovskaia (n. Viazemski, 1772 – 1865).

[31] Konstantin Karlovici Danzas (1801 – 1870), ofițer, prieten și coleg cu Pușkin la Liceul din Țarskoe Selo.

[32] Pargolovo (fin. Parkala), mică localitate situată la nord-est de Sankt-Petersburg, pe drumul ce leagă capitala nordică a Rusiei de Vîborg.

[33] Pe verso: „Stimatului domn Andrei Karamzin, la Paris, strada Montblanc, № 20”.

Revista indexata EBSCO