Feb 16, 2017

Posted by in MOZAIC

Constantin BOSTAN – Perpessicius – Kirileanu, o prietenie sub semnul lui Eminescu şi Creangă (I)

Propunîndu-i colaborarea la volumul de mărturii inedite G.T. Kirileanu sau viaţa ca o carte (Bucureşti, Ed. Eminescu, 1985), discretul om de litere Dumitru D. Panaitescu (1915-1983) îmi trimitea 90 p. dictando A4, cu un consistent preambul şi transcrierea a 30 de scrisori – 27 emise de Kirileanu şi 3 de Perpessicius. O adevărată comoară epistolară (28 inedite), ilustrând superioara comuniune sufletească a doi mari cărturari şi editori: Dumitru S. Panaitescu-Perpessicius (1891-1971), jertfelnic rob al manuscriselor lui Mihai Eminescu, şi Gheorghe Teodorescu-Kirileanu (1872-1960), temeinic recuperator al scrierilor lui Ion Creangă.

Din păcate, extrema generozitate a expeditorului („Rog: o copie dactilografiată a prezentării/comunicării. În rest: voie ca la Banul Ghica”, îmi scria la 14 sept. 1981) nu a fost una contagioasă, editura solicitând – din motive ideologice şi de spaţiu – drastice amputări, care, vorba genialului jovial din Humuleşti, ar fi transformat rotunda evocare într-un „sfîrîiac”. Astfel, şi-aceste mărturii au rămas „pentru altă dată” – o dată care poate marca, iată, debutul unei rubrici…

*

Nu ştim când şi cum s-au cunoscut cei doi viitori prieteni – unul muntean (n. Brăila) şi altul moldovean (n. Holda-Broşteni, Suceava) –, dar putem bănui că locul primelor întâlniri a fost Biblioteca Academiei, curent frecventată de amândoi: G.T. Kirileanu din 1905, când a ajuns în Cancelaria Regală, iar Dumitru S. Panitescu din 1915, cînd a devenit atât funcţionar al distinsei biblioteci, cât şi, la cel de-al treilea său debut „sub acoperire”, Perpessicius (naş literar – Gala Galaction)[1]. Temporal, le putem plasà cunoştinţa la începutul anilor ’30, când iniţierea copleşitorului proiect eminescian le-a sporit şansa unor contacte nu doar bibliografice, ci şi… biografice.

După 1930, anul nedreptei îndepărtări a lui G.T. Kirileanu din slujba de bibliotecar al Palatului de către „restauratul” Carol al II-lea, cărturarul nemţean a mai îndeplinit 5 ani funcţia de secretar general al Fundaţiunii Universitare „Regele Ferdinand I” din Iaşi, apoi s-a stabilit în Piatra-Neamţ, pierzându-şi fatalmente parte din prieteni (îndeosebi – N. Iorga). A păstrat un viu interes pentru evoluţiile scenei politice şi ale vieţii culturale, fapt evidenţiat şi de bogata corespondenţă, evaluată de principalul ei editor, Mircea Handoca, la peste 16.000 de epistole [2].

Între mărturiile edite, prima referire la Perpessicius o aflăm într-o scrisoare din 8 oct. 1933, adresată universitarului Alexandru Rosetti, proaspăt director al noii Fundaţii pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”: „Al treilea [rând], voiam să te felicit pentru noua ediţie a lui Perpessicius – Eminescu – şi să te rog a mă învăţa cum să fac spre a avea cu plată două exemplare din această ediţie pe hârtia cea mai bună”. Grabă inutilă: timpul a trecut… tot „ca la Banul Ghica”: vol. I – 1939; vol. II – 1943; vol. III – 1944.

Cât priveşte corespondenţa lor directă, ea a început înainte de toamna lui 1943, cînd – potrivit ineditei din 24 oct. şi răspunsului edit din 30 oct. (M. Handoca) – între ei are loc şi un schimb de publicaţii. Având a mulţumi pentru „numărul din ziarul Acţiunea [Bucureşti, 8 ian. 1943] cu minunatul foileton despre cartea lui G. Vâlsan Poveţe cătră studenţi [3]”, G.T.K. se considera îndemnat a-i trimite „un exemplar din cartea de poezii Grădina părăsită [Cluj, Ardealul, 1925], pe care şi-a dăruit-o Vâlsan la împlinirea vîrstei de 50 de ani”. Afabil, Perpessicius răspunde: „Placheta cu Zilot [4], de care nu aveam cunoştinţă, m-a interesat în mod deosebit. Grădina părăsită a lui George Vâlsan am avut-o pe vremuri şi mi-a dispărut, de aceea vă mulţumesc călduros pentru acest dar. Mai mult: am şi scris despre ea în Mişcarea literară din 1925 o mică cronică, pe care am reprodus-o în Menţiuni critice, seria I [Bucureşti, Editura literară a Casei Şcoalelor, 1928]. Cum mai am cîteva exemplare din acel volum din Menţiuni, mi-ar face o plăcere să vi-l expediez dacă aţi avea bunătatea să mă vestiţi că vă lipseşte”.

Facem apoi un salt cronologic pe deplin regretabil, mai ales dacă-l datorăm unei deloc „accidentale” pierderi de mărturii asupra unor ani atât de incitanţi (1944-1949). Odată ajunşi însă în 1950, la centenarul naşterii lui Mihai Eminescu, triumfalist şi manipulator proclamat ca „piatră de hotar” în „recuperarea pentru popor” a „poetului-proletar”, putem reînnoda firul pilduitoarei corespondenţe şi, având în vedere ardentul context, cităm integral…

 

Piatra-N[eamţ], 12 ianuar 1950

Mult stimate domnule Perpessicius,

La împlinirea sutei de ani de la moartea [lapsus calami] marelui Eminescu, mă gîndesc cu simţiri recunoscătoare la acei care au muncit pentru cunoaşterea nemuritoarei sale opere. Între aceştia d[umnea]ta fiind cel mai conştiincios, te rog să primeşti mărturisirea celor mai sincere sentimente de preţuire şi adîncă stimă.

Totodată aş dori să ştiu dacă Academia va publica vreun volum comemorativ, spre a mi-l putea procura.

  1. T. Kirileanu.

*

Bucureşti, 17 ianuarie 1950

Prea stimate şi scumpe domnule Kirileanu,

Am primit astăzi, prin bunăvoinţa d[omnu]lui [Gh.] Nicolăiasa[5], mult amabilul d[umnea]v[oa]s[tră] mesagiu, pentru a cărui mărinimie nu ştiu cum să vă mulţumesc. El mi-a sosit, ca ozonul înălţimilor pietrene, tocmai într-o clipă de oarecare deprimare sufletească, pe care un cărturar şi un om al bibliotecii, ca d[umnea]v[oa]s[tră], o înţelege mai bine ca oricare altul. Zilele din urmă, una peste alta, aproape o săptămînă, am fost nevoit să lipsesc, din pricina gerului excesiv, care nu îngăduie boalei mele de inimă să se aventureze peste limitele de rezistenţă, curente (zile ce au coincis şi cu ultimele desfăşurări ale festivităţilor pentru Eminescu), de la Bibliotecă, pentru ca astăzi, cînd am încercat să-mi reiau lucrul, să aflu că peste 20 din manuscrisele poetului au fost transportate şi expuse la Expoziţia documentară de pe Bulevard[ul Magheru, nr. 28]. Căci am uitat să vă spun: am început corecturile la volumul IV (Poeziile postume), pe care Academia R.P.R. a decis să-l tipărească în aceleaşi condiţiuni ca primele 3, dar n-am dat din partea a doua a volumului (Note şi variante), decît jumătate, urmînd ca restul să-l gătesc în maximum o lună, ceea ce necesită o continuă consultare a manuscriselor, pentru fel şi chipuri de preciziuni şi detalii.

Or, tocmai cînd lucrurile zoresc mai amarnic, mă trezesc cu această dispoziţiune şi cu acest gest, după mine, absurd, din toate punctele de vedere. Am încercat să protestez şi să conving, întemeiat chiar pe regulamentul bibliotecii, care interzice ieşirea manuscriselor din locaşul lor, mi s-a spus de către un tînăr puţin infatuat de rangul ce deţine: regulamentul e depăşit. Ca şi cum ar putea fi depăşit un regulament care previne incendiile sau pune la adăpost de ispite şi efracţiuni, tezaure inestimabile ca aceste manuscrise eminesciene. (Între patru ochi vă pot spune, deşi am mai spus-o ici şi colo şi prin bibliotecă: în trei luni de cînd au fost date pe mînile te miri cui şi a tuturor fotografilor, în vederea propagandei festive, manuscrisele au fost căsăpite şi deteriorate cît n-au fost în aproape jumătate de veac.)

Veţi spune, poate, că în toată această chestiune, pun oarecare patimă, pentru că mi s-a luat (nu pîinea de la gură, despre aşa ceva să nu mai vorbim), dar însuşi rostul şi mi s-a întrerupt lucrul. Desigur, e şi aceasta, dar mesajul d[umnea]v[oa]s[tră], atît de binevoitor şi de neprecupeţit pentru mine, îmi spune că d[umnea]v[oa]s[tră], totuşi, nu se poate să nu condamnaţi exhibiţiile ostentative, pe de o parte, iar pe de alta, să nu compătimiţi cu cei care şi aşa au destule neplăceri, izvorîte din natura lucrului, pentru ca să mai suporte şi altele, arbitrare.

Cît va dura absenţa aceasta, nu pot şti. Fapt este că mă întîrzie şi că data apariţiei volumului se îndepărtează. Afară dacă nu se vor convinge ca faţă de proporţiile volumului să se decidă a-l scoate în 2 părţi: textul într-un volum şi aparatul critic, altul. Atunci am putea fi gata cu prima parte prin mai, cu cealaltă mai tîrziu şi mai pe îndelete. Ceea ce, după mine, ar fi soluţia ideală şi bănuiţi cît de practică pentru cei ce lucrează şi confruntă textul cu variantele.

Dar iată că v-am plictisit peste măsură cu necazuri mărunte, cînd ar fi fost mai simplu şi mai plăcut pentru mine să vă mulţumesc şi iar să vă mulţumesc pentru bunele d[umnea]v[oa]s[tră] cuvinte şi după aceea să vă fi vorbit despre felul cum este astăzi reconsiderat Creangă al d[umnea]v[oa]s[tră], pentru gloria căruia aţi osîrdit atîta amar de ani [din 1899]. În aşteptarea zilei cînd aş fi fericit să vă trimit volumul IV, primiţi, vă rog, prea stimate şi scumpe d[omnu]le Kirileanu, expresiunea devotatelor mele sentimente.

Perpessicius.

[1] Semnase mai întîi Victor Pribeagu (1911), apoi D. Pandara (1913).

[2] Cf. G.T. Kirileanu, Corespondenţă, ediţie îngrijită, note, tabel cronologic, bibliografie şi indici de Mircea Handoca, Bucureşti, Minerva, 1977. Selecţia editorului a reţinut 787 scrisori, dar, din păcate, sunt multe lecţiuni eronate, fragmente „croşetate”, omisiuni „tacite” şi destule bruioane cu rang de epistole, fără a fi semnalate ca atare.

[3] Titlul exact: Sfaturi pentru studenţi, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1942.

[4] G.T. Kirileanu, “Dăsluşire”, o scriere inedită a lui Zilot Românul, extras; Bucureşti, M[onitorul] O[ficial], 1943.

[5] Bibliograf în secţia Manuscrise a Bibliotecii Academiei.

Revista indexata EBSCO