Feb 16, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Ioan Holban – Mereu am scris despre viaţa mea

Constantin Mănuţă nu a fost un răsfăţat al criticii de întîmpinare; prezent sporadic în publicaţiile ieşene din urmă cu treizeci de ani, a tipărit cincisprezece cărţi de poezie, începînd, abia după 1990, cu Din toate rănile sufletului şi Orele umbrei, continuînd cu La răsărit de cuvînt, Steaua de cucută, Instanţă grea, Zidit în zbor, Crucea viscolită, Înzăpezit sihastru, Melancolie de stea, Cocor de fum, Taina din rană, Fior tîrziu, Nelinişti astrale, Privirea înserării, Nepoţii de dor: din substanţa acestor cărţi, poetul a construit o antologie de autor, Fragedul contur, care oferă profilul complet al poeziei sale. Unele volume au fost comentate, al­tele au trecut aproape în tăcere spre rafturile bibliotecilor; Constantin Mănuţă pare a se fi refugiat între prietenii cărora le-a spus poemele după ce le va fi ascultat pe ale acelora, la Corso sau prin redacţii, de exemplu, oriunde într-un Iaşi al tuturor speranţelor şi surpărilor poetului pentru că, iată, majoritatea celor evocaţi în de­dicaţii sau în versuri – Emilian Marcu, Daniel Lascu, George Mărgă­rit, Ion Boroda, Ion Chiriac, Marinică Popescu, Vasile Filip, Ioanid Romanescu – s-a înălţat în stele căzătoare: „Prietenii mei s-au izo­lat în vis/ Plecarea lor în stele căzătoare;/ E semnul blînd al flo­rii de cais/ De-ai ocroti c-o gravă acuzare…/ Privesc mereu prin amintirea de acasă/ Şi mă loveşte iarna foarte grea;/ Ei nu mai ştiu du­rerea ce m-apasă/ În fiecare noapte-i văd în altă stea…/ Aş vrea acum să mă-ntorc în vreme/ Să nu-i mai fie cărnii mele frig;/ La Ba­rul Corso, bînd licori viclene/ Nu ştiam cum pe nume să-i strig…/ Prietenii mei au plecat în vis/ Chiar de-au făcut noian de jurăminte;/ Ne-om întîlni aşa cum am promis/ În altă eră-n foamea din cuvinte…” (Barul Corso). Între prieteni si în memoria lor, Constantin Mănuţă scrie poezie într-o cadenţă bine controlată a versului, ştie să versifice, şi nu-i puţin lucrul acesta, caută, înainte de toate, mu­zicalitatea, cîntecul, dar şi interogaţia activă adresată lumii şi sinelui; Constantin Mănuţă este un orfic, un elegiac, un poet al melancoliei din toamnele cînd „sînt jefuite speranţele” şi al spaimelor din ierni de apocalipsă: „Aşa o iarnă n-am mai întîlnit/ Îngheaţă-n mine-un bulgăre de jar;/ E ger în stele, în cer… la infinit/ Tre­mură de frig şi ziua-n calendar…/ Se crapă pietrele şi noaptea e geroasă/ A îngheţat chiar Marea Neagră şi albastră;/ Nu pot în cer să îmi zidesc o casă/ Simt sufletul cum zboară pe fereastră!/ Nu sunt aceleaşi ninsori de altădată/ Ca-n vremea sfîntă a Copilăriei mele;/ Toată natura în zare se dilată/ Pasărea măiastră a îngheţat în stele…/ La gura sobei, m-aş întoarce-n sat/ De amintiri cuprins, de cugetare amară;/ Străbunii mei în iarnă au plecat/ Îmi face satul moartea mai uşoară?”    (Iarna apocaliptică). Sîntem departe de lumina şi veselia pastelului de altădată; fiinţa e în surpare, pînă şi aminti­rea vîrstei de aur din illo tempore se năruie în universul care „se înnoptează”: Nordul nu mai e mister, ci un loc îngheţat, pierdere, retragere în mineral, un timp cînd îngerii mor pe la schituri: „Pre­simt că va veni un timp/ Cînd Universul se va înnopta;/ Va curge-n fiecare ghimp/ Roşie apa dintr-o stea…/ Timpul acesta e pe-aproape/ În jocul fulgilor de nea:/ Şi alt pămînt va răsări din ape/ Din ce­ruri luna va cădea?/ Ce se-ntîmplă, Doamne, pe pămînt/ Păsările s-au topit în zbor;/ Nu mai adie nici un fel de vînt/ Îngerii pe la schituri mor?/ Presimt că va veni un timp,/ Un timp de false teoreme;/ Dar ce spun eu… ce anotimp/ Învie Moartea mai devreme?” (Presimţire).

Toată poezia lui Constantin Mănuţă structurează ceea ce aş numi o autobiografie lirică, căutată în memo­ria „vechiului tablou”, cu evocarea părinţilor şi a casei copilăriei, arsă, din „satul meu, Mogoşeşti de Iaşi”; toate simbolurile ascensionale dintr-un volum precum Zidit în zbor sînt ale unui zbor între te­luric şi înalt, care caută „icoanele” părinţilor în efigia timpului trecut: „Biata mamă a murit demult/ Spini de durere mi-au crescut pe faţă:/ Pădurea toată parcă a născut/ Boabe de lacrimi înflorite-n cea­ţă./ În zori mă bate cu asprime gîndul/ N-am fost în stare binele să-l caut:/ Sunetul pribeag adesea ascultîndu-l/ Răsună vag în cîntecul de flaut./ Mă recunoaşte floarea înnoptată/ Întreaga durere care m-a în­vins:/ Nu pot să dau pe lume o erată/ Doi îngeri negri în părinţi au nins?/ Cade din cer emoţia primară/ Azurul blînd nemuritor pe creste;/ În locul mamei pasărea amară/ Aprinde cerul cu o nouă veste?/ Cum să adun iubirea în pleoape/ Nu am ştiut că viaţa e un vis;/ Tatăl meu m-a dezlegat de ape/ Şi tot pămîntul a rămas deschis…/ Biata mamă a plecat departe/ În efigia timpului trecut;/ Rămîne dorul înserat în carte/ Semn că în arbori luna a zăcut?” (Dor de părinţi). Poemele nu rămîn, însă, doar la acest prim nivel al evocării sau, cu vorba lui Gala Galaction, al rechemării figurilor din trecut pentru că lirismul primeşte o vizibilă detentă metafizică în ceea ce aş numi o poetică a departelui; zariştea lui Blaga, zarea, departele care se identifi­că, încă de la volumele de început, cu „dealul meu de vise” (Soarele din mine), cu schitul din deal (1), cu seva altui plai (31 mai 2001) ori cu frunzele de fagi („zarea-i aburită-n frunzele de fagi”, scrie poetul în Incolor e cerul), căutînd „steaua primăverii”, „viaţa la gerunziu”, în durativ, într-o procesiune niciodată încheiată şi într-o „perpetuă copilărie”, sperînd în evadarea din capcanele timpului: departele e al florilor de ceaţă, al iubitei din vis, al aripei înge­rului adiind într-o „vale de îngeri”: e un tărîm de dincolo de lume şi de dincoace de visul poetului: „Aş vrea să fiu într-un loc uitat/ Să ningă numai teii înfloriţi?/ Sufletul din mine să se facă sat/ Şi noi să fim de tei înzăpeziţi…/ Glasul inimii vara să-l ascult/ Via­ţa mea coruptă şi confuză;/ Să fii iubirea noastră de demult/ Păsări­le mari să învie o meduză…/ Nimeni nu ştie cine e de vină/ Tu ai muşcat din mărul auriu?/ Luna în cristale frînge în lumină/ Aceiaşi nori născut-au un pustiu?/ Aş vrea să plec pe un tărîm departe/ Unde nu-i dor şi  nici uitare este:/ Aş vrea să-ţi fiu inelul dintr-o carte/ Tu să mă cerni prin gene din poveste…” (Aş vrea).

Departele din vechiul tablou sau din zariştea tuturor viselor se asociază, în poezia lui Constantin Mănuţă, cu elementele unui orizont mito-poetic românesc, care, trecute în structura discursului liric, devin, adesea, metafore obsedate; fîntîna, salcîmul, melcul, corbul şi, mai ales, cocorul constituie reţeaua „figurilor” în care se identifică fiinţa interioară din toate cărţile poetului. Astfel, fîntîna, loc al (pe)trecerii din adînc spre înalt, se asociază temei departelui („Acolo, lîngă zare, în ru­ga ei fîntîna/ O cumpănă îşi caută copacii din păduri”, scrie poetul În trecere), în vreme ce salcîmul, simbol al perenităţii casei din sat, „pleacă”, fixînd, lîngă fîntînă şi cocori, finalul, pierde­rea rădăcinilor, năruirea viului în galbenul atoatecuprinzător al toamnei, al sfîrşitului: „Frunzele se-nvîrt… roată-a morţii Lunii…/ Cum să ne mai scoatem din fîntîni norocul?/ Ochii tăi, ca două globuri, săptămînii/ Caută orbită dragostei şi locul./ Ultimii coco­ri s-au pierdut în Sud/ Braţele sunt două arcuri peste zare/ Verti­cale unghiuri conturează nud/ Foşnetul de stele cade pe hotare./ Ia­tă, vine toamna, cîmpul este galben/ Au plecat salcîmii ca-ntr-o odisee…/ Iată, vine toamna, totul este galben,/ Rîsul tău străbate căile lactee…/ Iată, vine toamna, cerul este galben/ Mîna ta vor­beşte astăzi cu misterul/ Totul este galben, totul este galben;/ Amîndoi la noapte vom vorbi cu cerul…” (Iată vine toamna…). Tot astfel, în aceeaşi logică poetică, melcul, simbol al regenerării periodice a vieţii, al „deschiderii pămîntului” este, în poezia lui Constantin Mănuţă, al zării pierderii („Azi melcii suri s-au depăr­tat în zare/ Codru-i tăcut şi poate neînfrunzit;/ Cad ploi de stele, în faţă, pe cărare/ Şi nu se ştie cine a minţit?”, se întreabă poe­tul în Anotimpurile pădurii), iar corbul, pasărea solară, altădată, e un mesager al unui „bilanţ sinistru” pe care fiinţa îl face „la sfîrşit de cale” (Corbul alb). Dar simbolul cel mai puternic şi me­tafora obsedantă ale poeziei lui Constantin Mănuţă se regăsesc în cocorul de fum sau în „cocorul-soare” în care se adună întreaga sem­nificaţie a departelui, zariştei, plecării şi toamnei; cocorii, care pot fi răi cînd „zgîrîie ninsoarea” sau, altfel, „de iarbă”, nu sînt niciodată ai primăverii, ca în atîtea alte paradigme lirice, ci ai năruirii vieţii, ai toamnei şi morţii. „Ştiu, plecarea mea va fi de­vreme/ Să vă fie bine, nu urît:/ Va veni un înger să mă cheme/ Şi-am să plec la timpul hotărît…/ Va cădea pe lume o răcoare/ Arde-o floare într-un vechi urcior;/ Staţi acasă, eu mă duc pe zare/ Călăuză-i ultimul cocor…” (Ultimul cocor). Cocorul e al trecerii spre spaţiul hiperboreean, al îngheţului şi retragerii în mineral, în „ge­rul sfînt”, în vremea cînd „Ecuatorul va migra spre Pol”, cum scrie Constantin Mănuţă în Luminează spinul

Într-o altă ordine, poetul cultivă sonetul „clasic” şi, poate, şi sub influenţa liricii prietenului Emilian Marcu, sonetul „shakespearian” şi scrie o sensibilă, acroşantă poezie a sentimentului religios, în rugăciuni profane, precum aceasta: „Doamne, caută-mă-n ape,/ Dar nu rupe undele./ Gînd şi vis şi ochi şi pleoape/ Ia-mi-le şi-ascunde-le./ Albul zilei să mă-ngroape,/ Dar nu-i rupe zările!/ Doamne, adă mai aproape,/ Peste mine mările…/ Doamne, caută-mi privirea/ Dar nu stinge luna nouă;/ Ocroteşte-mi amintirea/ Într-un îngere de rouă…/ Doamne, caută-mă-n ape,/ În adînc, cu de-amănuntul,/ Dar ai grijă să nu crape/ Şi să sîngereze prundul!/ Caută-mă, Doamne Sfinte,/ Ştiu, mă vei găsi curînd/ Şi-mi vei pune trupu-n suflet/ Aşezîndu-mă cuminte/ În mormîntul unui gînd…/ Caută-mă, Doamne Sfinte!” (Rugă).

Constantin Mănuţă merită, fără îndo­ială, un loc mult mai pregnant în peisajul liricii noastre de azi.

 

 

Revista indexata EBSCO