Feb 16, 2017

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Sterian Vicol

holbanPoezia lui Sterian Vicol, mai ales aceea din primele cărţi – Corabia seminţei (1978), Vînătoare nocturnă (1981), Edena (1981), Sigiliul Grădinii (1983), Lacrima învingătorului (1984), Repaosul focului (1986), Vindecare în păcat (1991) –, pare a fi a elanului vital de neoprit, a erosului clocotind în patimă, „cîntat” de un menestrel veşnic îndrăgostit, vi(s)colind totul în jur, în flama sîngelui, în de nepovestit orgii valpurgice; în fond, încă din aceste prime volume, mai explicit şi mai apăsat încă în Daimonia (1995), Corabialabirintul Celălalt (1996), Sînt putred de tine (1998), Domnişoara Cucută (2001), Clipa tăind subţire hohotul zăpezii (2003), Norul si inima (2006), Memoria lui Femios (2011, 2012, 2015) şi, reluînd titlul unui volum din tinereţe, Vînătoare nocturnă (2012), în lirica lui Sterian Vicol se instalează surparea; cade masca fiinţei aflate în necontenite urgenţe, se aude, din ce în ce mai distinct, urletul lupului „din colind”, vişina e putredă, anunţînd „prăbuşirea învierii”, e toamnă: „Şi totuşi cît la marginea cuvîntului/ începe toamna vămuind azilul de bătrîni/ eu tot mai rămîn cu rochia ta în mînă/ pe cărarea subţire, aproape tăind,/ Şi port mai mult umbra dintr-însa/ cu ceţurile toamnei rătăcind cocori/ precum în amintire cerşetorul poartă/ funii de miere pe palmele întinse…” (Şi totuşi). Nimic nu poate opri înnoptarea trupului şi nimeni, nici măcar frumoasele „copilandre” nu pot stinge „zumzetul cenuşii” din carnea ştampilată de vechile orgii valpurgice, nu mai este vineri şi cel de alături, tovarăşul, labirintul Celălalt nu mai poate fi vîndut. Totul pare cîmpul devastat al unei aprige bătălii care se dă în faţa unei semeţe cetăţi asediate; înăuntru se află taurul tînăr, vulturul (şoimul), lupul cel tînăr „cu sînge pe bot”: afară sînt umbrele pierderii, semnele toamnei, ale prăbuşirii: „Vişină putredă Tu, sămînţă din/ sîmburele Eu trăgînd corabia/ Jumătate de cer într-o tăietură/ de deal cît o rîpă subţire în/ care – ne-ngropăm pe rînd – Căţărată în vîrfu-i căderea-i/ mai sigură decît sîngele taurului/ păscut pînă-n cuţitul dintîi,/ după care El se-mprăştie în/ spicul ierbii scăpată de coasă –/ Nimeni nu o sapă, vişina putredă/ se-aşterne lent cu sîmbure cu tot/ în bulgărele ce se inserează/ pînă-n zig-zagul lunii din/ amintirea mării unde-am fost –/ Vişină putredă Tu, cu sîmbure/ încă viu; gura cui o va smulge din surpare?/ nici vîntul pădurii, nici sîngele/ tînăr al taurului nu mai salvează nu,/ prăbuşirea învierii/ celeilalte!” (Vişină putredă): tinereţea (taurului, vulturului, şoimului, sîngelui, lupului, vinului) se plăteşte la vămile singurătăţii, e trecută prin cuţit, e „floarea neagră” care plonjează într-o urnă cu cenuşă fierbinte, rătăcind în amurg, îngropîndu-se în ninsoare: poetul e dintre aceia care îşi oferă flama sîngelui oricui vrea să o bea pînă la capăt: „tot mai scrie sterian/ despre domnişoara cucută/ de-atîtea excese durere-i/ prăbuşită ca un înger de vultur/ rupt de iarba în care a căzut –/ dacă scrisul şi scrisul şi scrisul/ nu revoltă femeia, nu vă revoltaţi voi,/ cine trădează flama sîngelui din care unii/ beau pînă le bate la uşă domniţa singurătate?/ Ea, domnişoara cucută, poartă sfîrcuri/ de aripă lovind clepsidra de/ vineri cea cu lemnul de măr” (Domnişoara Cucută).

Cum se vede, structura de profunzime a liricii lui Sterian Vicol se organizează în jurul unor simboluri „de forţă”, ale sîngelui tînăr (taurul, vulturul, şoimul, lupul), surpate, însă, de inexorabila (pe)trecere a timpului; în chiar miezul orgiilor valpurgice se adună semnele pierderii. Poezia lui Sterian Vicol se personalizează prin forţa de sugestie a acestor simboluri care se structurează, iată, într-o constelaţie, unindu-le pe canale subterane, dar vizibile, totuşi; mai întîi, corabia şi labirintul sînt ale unei călătorii ca o aventură, ca un drum cu singurul sens „dus” fără „întors”: astfel: „Cu lux de amănunte nimeni nu poate/ cerceta Corabia şi Labirintul./ (Cu pînza veşmintelor tale,/ corabia va fi sorbită de gurile/ vîntului pînă-n iarba grădinii)./ Orice ai face, însă, iubito,/ chiar buruiana mării, mandragora,/ s-o ai, totu-i răsuflare de lebădă/ în furtuna ce urlă nu mai/ există în-toarce-re.” (Fără întoarcere). Tăiată din „căpriorii casei părinteşti”, corabia lui Sterian Vicol e „cu pîntecul în sus”, e „demult plecată, demult pierdută”, pluteşte pe apele morţii ca pe o cărare fără întoarcere: „Atinge-mi cocorul,/ de nimic să nu-ţi fie teamă!/ Adă-mi iarba din fundul mării/ să-ţi vindece rana vie/ de pe lemnul crăpat/ al Troiţei din sat –/ Imaginea Ta stăruie încă,/ uite-o, pare o plută pe lacrimile mele!/ Numai apele morţii/ scăzînd din ce în ce în ochii Tăi,/ clatină, tot mai clatină/ cărarea fără întoarcere –/ Cu veşmîntul Tău/ Corabia va putea fi sorbită/ de gurile vîntului/ pînă-n iarba grădinii…/ Cu lux de amănunte nimeni nu poate/ cerceta Corabia şi Labirintul!/ Orice ai face – chiar buruiana mării s-o ai –/ Totu-i ca răsuflarea lebedei/ în marele vînt!”. Corabia e naufragiată, alteori e visată, iar labirintul e al pierderii de sine, cum scrie Sterian Vicol în poemul Clopot viu; călătoria pe puntea corăbiei demult plecate, plutind pe apele morţii, ca şi aventura în labirint sînt o cădere în altă cădere: „Călătoresc spre tine nemaiajungînd/ ca o cădere într-altă cădere/ printr-un plînset de copil!” (Spre tine). Cele două simboluri ale călătoriei ca o cădere „prin rîpile din cer” se asociază, în lirica lui Sterian Vicol, cu muntele şi marea, mai exact, cu nostalgia lor pentru că, după cum se vede, muntele are o pantă vînătă, acoperită cu frunze de mătrăgună sub care se ascunde însăşi regina viperelor: aici sîngele nu mai e tînăr, ci asemeni unui şerpaş în disperare: „Cum ştii tu în amurg zborul unui corb/ deasupra pădurii eşti însuşi cîntecul/ de matca din farfurii şiroind/ din mîinile Domnului –/ Fiindcă ştii preţul păstrăvului/ sculptat pe albia rîului eşti/ adaos la stîlpul amiezii din/ Pădurea Fiadului –/ Există şi aici Poarta Ţărnii (am trecut/ prin ea), luminînd cărarea vie de pînă/ la turnul mănăstirii –/ Tu ai ceva din tăcerea satului îngropat/ în munte, acolo unde scrierea mării/ putrezeşte în privirile copiilor/ ca un rod la care nimeni nu ajunge,/ Nimeni nu vede, nu aude catargul corăbiei/ demult naufragiate, în timp ce tu ţii/ în amurg zborul unui corb deasupra pădurii/ Nimeni nu vede, nu aude decît sîngele/ călătorind ca un şerpaş în disperare” (Pădurea Fiadului). Tot astfel, marea nu e a orizontului deschis, nu e spaţiul genezei, ca în atîtea alte paradigme poetice; la Sterian Vicol, marea e a meduzelor eşuate pe ţărm, e imaginea de identificare a unei „femei tinere fără noroc”, iar pe plaja ei „zimţată”, pescăruşul loveşte cu ciocul „tîmpla unui copil”.

Echilibrul constelaţiei simbolice e asigurat, în poezia lui Sterian Vicol, de calibrarea, în partea opusă acestor semne ale pierderii, a unor simboluri care circumscriu principiul feminin şi, desigur, erosul. Mai întîi, argintul, un cuvînt foarte frecvent în toată lirica lui Sterian Vicol; lănţişorul de la gîtul sau de pe glezna iubitei, banul, talgerul, icoana sînt de argint, metal asociat, se ştie, principiului feminin, lunar şi acvatic. În poezia noastră, de la Eminescu încoace („Sau visînd o umbră dulce cu de-argint aripe albe”), argintul sacralizează femeia şi lumea acesteia: „Fiindcă purta lănţişor de-argint/ furat de mine, trupul ei de trestioară/ tăind creanga teiului la/ poarta ţărnii, copiii cădeau în genunchi/ sărutîndu-i florile de pe rochiţă –/ o aşteptam de cîteva nopţi/ să‑mi aducă singură cuibul de/ rîndunică!”, scrie Sterian Vicol, în registru eminescian, poemul În absenţă; femeile „cu trup de şarpe” dansează sunîndu–şi verigile de argint de pe gleznele subţiri (Cireş înflorit), argintul din lănţişorul subţire „de la gîtul tău” este muşcat de cel care vînează încă urme fierbinţi prin „nisipul cetăţii” (Alte învăţături), fetele „europene” poartă, în carne, umbra argintului (Aprilia), pe trupul femeii din Obsesie II, cad „lanţuri şi brăţări de-argint” etc. Dar şi acest simbol al luminii şi erosului intră sub zodia surpării pentru că, iată, „pasărea cu cioc de argint/ cu inel de argint la picior luminînd” e îngropată, argintul vechi dintr-o casetă e în labirintul pierderii de sine, înnoptarea trupului se face „odată cu sunetul icoanei de argint”: argintul „bun” era al lănţişorului, talgerului, banului dintr-un „cuib de rîndunică”, pentru ca argintul (pe)trecerii fiinţei să se regăsească în caseta veche dintr-o icoană: e „argintul din icoană,/ argintul prădat/ argintul cel vameş”, dintr-un poem precum Însuşi sîngele.

Tot astfel, păsările – lebăda, rîndunica şi ciocîrlia – reprezintă, în contexte diferite, aceeaşi ambivalenţă. Lebăda se asociază, ca şi argintul, principiului feminin şi erosului („Atît de uşor, atît de uşor,/ femeia aceea se dezbracă/ încît aud respiraţia unei lebede/ pe oglinda apei îngropînd stele” – Femeia), dar, în acelaşi timp, într-un poem precum Cicatrice, gîtul de lebădă e un semn prevestind apropierea morţii, iar în Aproape de inimă, lebedele sfîrşesc în „colţi de vulpe”. Tot astfel, rîndunica e un spirit tutelar al casei scrisului („Toate rîndunelele căzute din cer/ cară în ciocuri manuscrisele mele/ către tine, sigilate cu ceţuri curgînd/ pînă la coapsele tale” – Fotografie), e iubita însăşi („Două rîndunele cad pe ochii tăi/ şi-ţi fură sprîncenele pentru/ cuibul de sub streaşina casei”, scrie Sterian Vicol în Luciul armelor mele), pentru ca, altundeva, poetul să imagineze „aripa de rîndunică dintre/ pulpele ei arse de rugii de/ pe morminte!” (Cel mai mult); în sfîrşit, ciocîrlia e ascensiunea şi căderea, e înaltul şi teluricul, cerul şi tărîmul morţilor: „Să tai cimitirul în două/ cu verdele cărării intrînd/ direct în rîpa umbroasă,/ fără să vrei calci/ în cuib de ciocîrlie;/ ea mergea după mine, strîngînd/ crenguţa de gutui ruptă de/ pe mormîntul părinţilor,/ pînă am coborît acolo unde/ chiar în amiază, umbrele mor!/ Ce caută umbrele de ciocîrlie/ cu ouăle sparte de tălpile/ noastre de copii, sîngerînd/ de rugi de mure, ce căutăm/ noi doi, în cimitir pe cărarea/ ducînd direct în rîpa umbroasă?/ Şi ce aveau respiraţiile/ cu tulpiniţele de cucută/ arcuite pe susurul apei de izvor?” (Cuib de ciocîrlie). Spre partea pierderii poetul adaugă, în constelaţia sa, vîrcolacul care muşcă „din genunchii ei” (Nopţi cu Nichita) şi păianjenul negru care atîrnă de pleoapa celei ce „taie respiraţia cu rochia ei/ abandonată-n amurg”. Aceeaşi ambivalenţă au, în poezia lui Sterian Vicol, trandafirul sălbatic, simbol al pasiunii şi orgiilor valpurgice (în Aprilie, Pot să scriu?, Mai frumoasă, de exemplu), dar şi al pierderii (Numai tremurul), salcîmul, semn al purităţii şi imortalităţii, dar şi al sfîrşitului anunţat de „fierăstrul salcîmului” (Vinul din ultima cupă), de biciul acestuia, într-o imagistică unde salcîmul este asociat cultului morţilor: „Mă biciuiesc iarăşi salcîmii,/ Umerii şi gîtul aproape îmi sîngerează,/ Nu-s – cum să fiu? – într-un avion/ Eu sînt la o fereastră migratoare;/ Mă biciuiesc salcîmii/ salcîmii mă dor cu tot cu frunze/ cu spini, cu fără floare,/ Mă dor – şi rana respiră,/ un frate de-al lor e cruce/ pe oalele tatălui meu…/ Iulie – eşti chiar ca marea cu Tridentul/ lui Neptun,/ agonizînd în inimă!” (Experienţe pe viu).

Toată această constelaţie simbolică a celui care visează că scrie, căutînd sălbăticiuni în răscoala sîngelui tînăr al taurului, vulturului, şoimului, lupului, gravitează în jurul unui topos cu o mare forţă de sugestie în întreaga poezie a lui Sterian Vicol: Rîpa Zbancului, unde sînt Daimonia şi Edena – poezia „cu nume de fată” –, viaţa şi moartea, fantasma din (i)realitatea imaginarului poetic. Acolo, în „mama rîpelor”, sînt „dealul negru şi cîmpia albă”, Ilinca, Maria, fata morarului din Stupeni, ţinutul dintîi al copilăriei şi ţinta eternei reîntoarceri, iarba vie, iluzia; „Cum levitam pe pîrîu, după ploaie,/ printre tulpinile frînte de cucută,/ ca un schior rătăcit în amurg,/ deja îi auzeam sîngele ei tînăr,/ înlănţuit de fantasma dansului –/ Acolo, în tăietura Rîpii Zbancului,/ unde se‑aruncase dom’Minante, învăţătorul,/ rostogolindu-se pe cărarea şerpuită,/ răsăreau capurile blonde ale fetiţelor/ din Sipeni, violate de Alistir, văcaru/ satului Ţuţcani, în miezul toamnei –/ Printre ele, dansa goală, numai/ cu ierburi descoperită, Maria,/ cea care mă ademenea în copilărie…/ În cumpăna nopţii, însăşi tăcerea/ ondula silueta salciei gravide/ de roiul de albine, mort ’nainte/ de a-i suge mierea, paşii ei înşişi/ modelau lutul din Rîpa Zbancului/ amestecîndu-se cu ghindele negre,/ cu sfîrcurile ţîţelor virgine/ văzute doar de ochiul izvorului/ luminat de stelele legănate în somn!/ Pierdută-n dans, Maria scria/ cu piciorul dezgolit de ierburi,/ desenînd pe faţa apei hieroglifa/ geamănă cu unduirea şarpelui/ atîrnînd de coapsele ei subţiri/ ca o prelungire a strigătului mut/ care nu atinge niciodată/ literele acestui dans/ văzut doar de stele în Rîpa Zbancului!” (Dansul).

Plecînd de la acest topos, centrul gravitaţional al constelaţiei simbolice, lirica lui Sterian Vicol se dezvoltă în dimensiunea a ceea ce aş numi o poetică a departelui, la fel de acroşantă pe cît este în poezia Constanţei Buzea, de pildă; în acest orizont, poetul scrie „frontierele invizibile” ale tăcerii şi ora de amurg a orgiilor valpurgice ori erosului liniştit în imperfectul amintirilor: pe Rîpa Zbancului, zămislind simboluri, între cîntec şi tăcere, ca în acest poem antologic: „Tu cînţi la harpă în casa zăvorîtă-n pădure/ la tine vreau să ajung de zile şi nopţi,/ că cineva aruncă de pe-acum/ cu mere coapte în ferestre/ şi creşte piramida pe cărare/ iar trupul meu mai mult se leagă-n/ funii de iarbă decît se-apropie de tine!/ Mă smulg de la un trunchi la alt trunchi/ tu, în casa zăvorîtă, cînţi tot mai stins,/ Atît de negru părul te-ngroapă cu harfă/ cu tot, abia auzit, cîntecul poate muri/ se poate muri dintr-un cîntec –/ numai stelele, numai stelele cîte sînt,/ bat pe codru diademe –/ Casa-i prădată, adio, îmbrăcată-n ferigi/ şi roiul de-albine umple lemnul/ cu mierea tăcerii!” (Mierea tăcerii).

În Memoria lui Femios (III). Ielele și elegiile lui Terian, ca în aproape toate cărţile lui Sterian Vicol, poezia creşte din cîteva simboluri cu o mare forţă de semnificare, provenind din orizontul mito-poetic românesc, exprimînd un spirit „păgîn”, atent la semnele pe care le primeşte de dinainte, din departele mitologiei, dar şi al unui sentiment reli­gios creştin; simbolul tutelar este stejarul, arbore sacru care ocro­teşte casa și pe ai săi, arborele totemic, îi spune Romulus Vulcănescu sau, altfel, arbore axial prin care vor fi comunicînd lumile subpămînteană, terestră şi celestă: „Nu mai bateţi lungi cuie în stejar,/ el este statuia vie din care răsar/ legăturile cerului cu pămîntul/ cu dureri şi fericiri, cu legămîntul!”, scrie Sterian Vicol în poemul Nu bateţi cuie în stejar, fixînd, în sugestie, sacralitatea identifi­cată în textele biblice, unde ni se spune că Avraam a ascultat reve­laţiile lui Jahve sub un stejar, precum şi o tendinţă culturală care a făcut din acest copac simbolul forţei fizice şi psihice, al rezis­tenţei, pavăză a locului (cum, la Eminescu, în Andrei Mureşianu: „Iar stejarul poporului meu tare ridică şi azi în vînturi/ Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză”): peste „ţărna fierbinte a casei”, spune Sterian Vicol, „adie frunza stejarului tînăr”. Plantat de poet, udat de cei ai casei pe care o ocroteşte „de pe cînd era în ghindă” şi, mai mult încă, tocmai din „somnul zeilor”, iar talpa casei e, în fapt, una a scării de salcîm, celălalt arbore-pavăză al casei din mitologia noastră, plasat în dreptul ferestrei, într-un curcubeu sau în „mijlocul viei americane”, pe lîngă Hanul Conachi (unde poezia însăşi se prelinge „pe creanga stejarului”) şi „gropile rîului Siret” ori pe creasta dealului unde mîna Domnului toarce un fuior din „cristalul verde al stejarului tînăr”, arborele sacru, luminat de steaua Bethleemului, oferind fiinţei aghiazmă şi vindecare, iar sfinţilor, aura lor (“Aura sfinţilor care m-au văzut era/ de frunză de stejar”, se spune în Lovitura), identifică, iată, imaginea tatălui: „Acolo, pe coasta Văii, tata îşi atîrna/ pentru odihnă, în creanga stejarului,/ coasa ca un şarpe verde între frunze,/ cu cifra şapte semănînd, deschisă spre nori -/ Pe ramurile largi, stejarul legăna cuibul/ unui vultur, în care un copilandru,/ zi şi noapte, veghea coacerea poamei/ pentru vinul american – cum zicea tata -/ pe care îl beau neamurile de la Prut -/ Mai sus, şi înspre moş Țicău, unicul/ din sat, cu negri cai, nervoşi ca vîntul/ începutului de iarnă, sus, pe ramul/ în formă de cruce, perfora verdele/ un alt cuib de pasăre neagră cît/ un punct negru într-un vers alb,/ sau ca o verigă legînd cerul/ de via americană – invenţia lui,/ a micului paznic din stejarul unde/ coasa tatălui cîteodată mai cînta;/ Acolo, pe toate ramurile întinse/ neatinse/ ale stejarului, micul paznic,/ copilandru visător, încerca lansarea,/ ur­carea pînă-n vîrful destins ca un arc/ pentru prinderea norului adormit în cer…/ Veghind coacerea poamei din via americană,/ paznicul cel mic în leagănul lui,/ clătina însăşi foamea şi setea stejarului/ care au fost numai ale lui, Aleluia!/ Acolo, îşi atîrna tata coasa pentru odihnă,/ coasa ca un şarpe atît de verde că era/ negru, ori cu cifra şapte geamănă, semănînd,/ în zori, gura coasei sîngera, sîngera” (Stejarul din via americană).

Orizontul mito-poetic românesc e, în fond, al satului „dintre dealuri” din toată poezia pe care Sterian Vicol a scris-o „cu picătura de sînge a ţăranului”; satul ocro­tit de trunchiul semeţ al stejarului e cel din părţile Galaţiului (Independenţa, Hanul Conachi, Țuţcani şi „mai departe,/ dincolo de Zoiţana, Goideşti, Gliganu, Bîzanu”), iar topos-ul peste tot prezent în lirica lui „Terian” e Valea şi, mai ales, Rîpa Zbancului, cu cei ai casei, cu fata morarului, fetele lui Tîrsoi, Maria, fata lui moş Meluţă, gemenii lui Amaru, părintele Palaga, dascălii Zugravu, Sta­fie, Chiosa, Modiga, Napolion, „fiul satului”, moș Dumitru care al­toieşte via „în genunchi” etc.: Rîpa Zbancului, locul unde fiinţa biruie „somnul memoriei” e axa lumii pe care visează copilandrul din ograda copilăriei și prin care curge cerul însuşi: „Rîpa nu-i o groapă cum ar părea/ la prima vedere; Rîpa Zbancului însumează/ toate izvoarele cu inimile lor în/ sunetul apei şi-al clopotelor,/ al vocilor uitate către alte voci/ ţesînd cîntecul precum, doamne, se ţese/ că­maşa fiului din cînepa putrezită,/ bătută de mama în meliţa de salcîm/ şi-n războiul de ţesut al bunicii…/ Văzul şi auzul părinţilor scobesc/ în coroniţa bobului de grîu şi de nisip/ ce limpezesc în­săşi piatra fîntînii/ din Rîpa traversînd drumul Domnului!/ Rîpa nu-i o groapă cum ar părea/ la prima vedere; ea, Rîpa Zbancului,/ atîrnă de cer ca un leagăn prin care/ copii şi părinţi ating marginea lumii!” (Sunetul apei). Nu doar cu sîngele ţăranului îşi scrie poe­zia, cum spune, Sterian Vicol, ci şi „cu vin”, lîngă „femeia noctur­nă” ori cu balerina care „dansează pe terasa de deasupra mării”; atunci vin ielele în vechi orgii valpurgice şi ceremonialuri dionisiace, păstrînd, cum se vede, poezia în aceeaşi priză la orizontul mito-poetic: „Vin ele, ielele, pe braţe/ cu somnul aerului, legănîndu-l,/ vin ele şi-mi aduc o cană cu vin/ să pot să scriu sub albia rîului/ săgetat de păstrăvi aurii…/ Trebuie să le vezi dansul/ chiar dacă hora lor te îmbolnăveşte,/ chiar dacă adolescenţii, transpiră/ luaţi parcă de frigurile nopţii!/ Cînd vrei să bei apa din fîntînă/ întîi sorbi dansul ielelor/ odată cu umbra păsărilor,/ destrămată de an­dreaua stelelor!/ Țîţele lor ca pui de rîndunică/ leagănă sălciile cu mîţişori de aur/ sub care cercul de pămînt aşteaptă/ săgeata sămînţei, vestitoarea lumii!/ Vin ele, ielele, purtînd pe braţe/ somnul aerului, legănîndu-l,/ vin ele şi-mi aduc o cană cu vin/ să pot să scriu despre ele/ iele!” (Ielele).

Scrisă cu cerneală din ghinda stejarului, poezia lui Sterian Vicol e a cîntecului din ochii ielelor şi a copilăriei din ograda de la marginea lumii şi a cerului înfipt în trunchiul stejarului tînăr: „O, învaţă-mi privirea dreaptă să-mi fie/ peste vîrfuri de stejar, apoi peste/ aducerile-aminte – cuib de ciocîrlie -/ cînd fiecare ou e-o altă poveste…/ Prin roua dimineţii, peste case și izvoare,/ descoperim deodată, răscrucea lumii,/ şi-atunci pe margini de timp, plîng fecioare/ dar de sunetul lacrimii, frică nu mi-i!/ O, învaţă-mi privirea dreaptă să-mi fie/ vîrf de ste­jar rămas în poezie!” (Elegiile puiului de stejar). Lirica lui Sterian Vicol se alătură aceleia a fondului arhetipal românesc, reprezentată strălucit, în literatura noastră de azi, de poeţi precum Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Valeriu Matei.

Revista indexata EBSCO