Feb 16, 2017

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Ploile de aur

Ciclul ploilor de aur[1] este crucial pentru înţelegerea dimensiunii transculturale a operei lui Silviu Oravitzan.

De unde vin aceste ploi de aur şi care este semnificaţia lor?

Privitorul are o percepere directă a sensului ploilor de aur, oricare ar fi cultura şi religia lui: acţiunea divinităţii asupra fiinţei umane. Cu alte cuvinte, el are experienţa directă a sacrului.

În teoria transdisiplinarităţii, zona de non-rezistenţă între nivelurile de Realitate şi dincolo de orice nivel de Realitate corespunde sacrului, adică ceea ce se sustrage oricărei raţionalizări. Proclamarea existenţei unui singur nivel de Realitate elimină sacrul, cu preţul autodistrugerii acestui nivel.

Iubirea Absolută e călătoria aflată dincolo de toate călătoriile, lumina luminilor, aurul luminii. Iubirea Absolută este celălalt nume al Terţului Ascuns, atunci cînd se revelează în lumina sacrului. Ea nu se poate afla decît dincolo de viaţă şi de moarte, mai puternică decît viaţa şi moartea.

Problema sacrului, înţeles ca prezenţă a ceva ireductibil real în lume, rezistă la orice abordare raţională a cunoaşterii. Se poate nega ori afirma prezenţa sacrului în lume si în noi însine, însă sîntem întotdeauna obligati să ne referim la sacru cînd vrem să elaborăm un discurs coerent asupra Realităţii.

Sacrul este ceea ce uneşte. El regăseşte, chiar prin sensul său, originea etimologică a cuvîntului „religie” (religare – a lega) însă nu este, prin el însuşi, atributul unei religii sau a alteia: „Sacrul nu presupune credinţa în Dumnezeu, în zei ori spirite. Este [] experienţa unei realităţi si izvorul conştienţei fiinţării în această lume” – scrie Mircea Eliade[2]. Sacrul fiind înainte de toate o experienţă, se traduce printr-un sentiment – sentimentul „religios” – a ceea ce leagă fiinţele şi lucrurile şi, în consecinţă, provoacă în străfundurile fiinţei umane respectul absolut al alterităţilor unite prin viata comună pe unul si acelasi Pămînt.

Sacrul, ca experienţă a unui real ireductibil, este efectiv elementul esenţial al structurii conştiinţei şi nu doar un simplu stadiu al istoriei sale. Atunci cînd acest element este violat, desfigurat, mutilat, Istoria devine criminală. În acest context, etimologia cuvîntului „sacru” este deosebit de instructivă. Acest cuvînt vine de la latinescul sacer ce înseamnă ceea ce nu poate fi atins fără a întina, dar şi ceea ce nu poate fi atins fără a fi întinat. Sacer desemna vinovatul sortit zeilor infernului. În acelaşi timp, prin rădăcina sa indo-europeană sak, sacrul este legat de sanctus. Acest dublu aspect, şi sacru şi blestemat, al lui sacer este dubla înfăţişare a Istoriei înseşi, cu bîlbîielile, contorsiunile, contradicţiile sale, care deseori dau impresia că Istoria este o poveste smintită.

În teoria transdisiplinarităţii, o zonă de non-rezistenţă leagă Subiectul de Obiect, nivelurile de Realitate ale Obiectului şi nivelurile de Realitate ale Subiectului. Mişcarea, în ceea ce are ea mai general, înseamnă străbaterea simultană a tuturor nivelurilor de Realitate. Această mişcare coerentă se asociază simultan cu două sensuri, două direcţii: un sens „ascendent” (corespunzînd unei „urcări” prin nivelurile de Realitate) şi un sens „descendent” (corespunzînd unei „coborîri” prin niveluri).

Zona de non-rezistenţă apare ca izvorul acestei duble mişcări simultane şi necontradictorii, de urcare şi coborîre prin nivelurile de Realitate.

Această zonă este o „lume de dincolo” în raport cu nivelurile de Realitate, dar o lume de dincolo legată de acestea. Zona de non-rezistenţă este spaţiul de coexistenţă al trans-ascendenţei şi al trans-descendenţei. Ca „trans-ascendenţă”, această zonă corespunde noţiunii filosofice de „transcendenţă” (care vine de la transcendere, de la trans semnificînd „dincolo” şi de la ascendere semnificînd „a urca”). Ca „trans-descendenţă”, ea este legată de noţiunea de „imanenţă”. Zona de non-rezistenţă este deopotrivă transcendenţă imanentă şi imanenţă transcendentă. Expresia „transcendenţă imanentă” pune în mod inevitabil accentul pe transcendenţă, pe cînd „imanenţa transcendentă” îl pune pe imanenţă. Ele nu sînt prin urmare adecvate desemnării zonei de non-rezistenţă, care apare ca realul ireductibil ce nu poate fi redus nici la transcendenţa imanentă, nici la imanenţa transcendentă. Pentru desemnarea acestei zone de non-rezistenţă cuvîntul „sacru” este adecvat ca terţ inclus ce pune de acord transcendenţa imanentă cu imanenţa transcendentă. Sacrul permite întîlnirea mişcării ascendente a informatiei şi a conştienţei cu cea descendentă prin nivelurile de Realitate. Această întîlnire este condiţia esenţială a libertăţii şi responsabilităţii noastre. În acest sens, sacrul apare ca sursa ultimă a valorilor noastre. El este spaţiul de unitate dintre timp şi ne-timp, cauzal şi a-cauzal.

Ploile de aur sînt o imagine surprinzător de pregnantă a transcendenţei imanente. Ele se dirijează spre noi şi în noi, pentru a infiltra în corpul fizic spiritul fără de care nu am fi decît cadavre vii. Cei şi cele care practică meditaţia sau rugăciunea simt, în momentul echilibrului între centrul instinctiv, centrul sentimentului şi centrul gîndirii, un mirific fenomen care apare în interiorul corpului: un duş energetic, ca o ploaie, care apare în creştetul capului şi se propagă pe coloana vertebrală pînă la bine numitul sacrum, os format de sudura a cinci vertebre sacrale. Este interesant că femeile au un sacrum mai larg decît bărbaţii. Poate că acest fapt semnifică faptul că femeile au o capacitate mai dezvoltată decît bărbaţii pentru a face experienţa sacrului…

Ploile de aur nu sînt manifestarea unei transcendenţe pure, în completă separare în raport cu existenţa umană. Iubirea Absolută a Terţului Ascuns este tocmai iubirea de oameni.

Iar fiinţa umană care se dirijează spre transcendenţă prin strîmta poartă, este o întrupare a imanenţei transcendente.

Aici este marele mesaj al picturii lui Oravitzan.

Putem merge mai departe în această hermeneutică transdisciplinară a operei lui Oravitzan, stabilind legătura între ploile de aur şi cruce.

S-au scris, desigur, nenumărate pagini despre inepuizabilul simbol al crucii. Este suficient să cităm aici binecunoscuta carte Simbolismul crucii de René Guénon[3]. Dar metodologia transdiciplinarităţii poate descoperi un sens care nu a fost discutat pînă acum.

Putem identifica cele două braţe ale crucii cu Subiectul şi Obiectul, atrase unul spre celălalt într-o mistuitoare dorinţă de cunoaştere. «Universul este prima Biblie» – scrie, într-o fulgurantă formulare, Olivier Clément[4].

Putem identifica braţul vertical superior al crucii cu Terţul Ascuns, iar braţul vertical inferior cu fiinţa umană. Pe braţul vertical curg ploile de aur, dînd posibilitatea întrupării corpului fizic al omului.

Cele patru braţe se întîlnesc în centrul crucii. Centrul crucii este un punct, dar un punct care acoperă infinitul. El semnifică nunta cosmică şi mistică, care dă sens întregii noastre existenţe.

Crucea este, deci, conform prezentei hermeneutici transdisciplinare, un simbol universal.

[1] A se vedea, de exemplu, Paul Barba-Negra şi Marcel Tolcea, Oravitzan, Oravitzan Gallery, New York şi Editura Brumar, Timişoara, ediţia a doua, 2004, p. 14-16, 19, 78.

[2] Mircea Eliade, L’épreuve du labyrinthe, entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Belfond, 1978. p. 175.

[3] René Guénon, Le symbolisme de la croix, Véga, Paris, 1970.

[4] Olivier Clément, Sources, Desclée de Brouwer, Paris, 2007, p. 35.

Revista indexata EBSCO