Feb 16, 2017

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Lucrurile care ard molcom”

GH_GRIGURCU            Un gen de relaţie au cu teatrul indivizii introvertiţi şi alt gen de relaţie o au extrovertiţii. Introvertiţii, mai mult ori mai puţin distanţaţi de real, sînt dispuşi a-l priza ca fantasmă compensatoare, ca ficţiune. A-i stima statutul de artă. Pe de altă parte, extrovertiţii se arată înclinaţi a-l amalgama cu realul. A-l resimţi ca pe o ecuaţie cu propria lor existenţă socială. Dacă introvertiţii contemplă inclusiv distanţa care-l face intangibil sub unghiul realului, extrovertiţii o suprimă ca şi cînd ar avea în faţă un lucru concret, palpabil. Atitudine din care purcede dorinţa de-a „imita” ceea ce văd pe scenă, a juca ei înşişi „teatru”, simulînd fără păs cutare personaj, cutare scenă. „Şi eu pot face la fel”, pare a se asigura spectatorul din a doua clasă, stimulîndu-se astfel realismul conştiinţei. În loc de-a proteja capacitatea emoţiei estetice, în acest caz spectacolul teatral o dizolvă atîta cîtă e în recepţia acestuia.

E.: „Frecvent, autorii care ajung la un succes facil, suferă de o inflaţie textuală. Aidoma unor picioare atinse de edem, întrucît aceştia simt nevoia de a sta prea mult în picioare, protocolar, spre-a primi aplauzele ce li se adresează”.

*

        Lucrurile care ard molcom, păstrîndu-se multă vreme, alcătuiesc Destinul. Lucrurile care ard rapid, succedîndu-se mereu, alcătuiesc viaţa.

*

„Memoria voluntară, care este mai ales o memorie a inteligenţei şi a ochiului, ne dă despre trecut doar imagini falsificate; dar dacă un miros sau un gust, regăsite în condiţii cu totul diferite, trezesc în noi, fără voia noastră trecutul, simţim în ce măsură el este altul decît cel pe care am crede că ni-l amintim şi pe care memoria voluntară îl expune întocmai cum pictorii fără har pictează în culori care trădează realitatea” (Proust).

*

Steaua de mare nu are creier.

*

A scrie despre ceea ce de fapt nu ştii. A afla despre un lucru abia după ce-ai scris despre acel lucru. Cunoaşterea care ia naştere spontan din nexusul scriptic, inclusiv pentru autor.

*

Şi curajul poate fi uneori ipocrit. De pildă atunci cînd vituperezi un defect de caracter al Celuilalt, ca şi cum nu ar fi şi al tău.

*

Efemerul e democratic, eternitatea e aristocratică.

*

„Organizaţia Meteorologică Mondială a anunţat cel mai mare val înregistrat vreodată, cu înălţimea de 19 metri, care s-a format în Atlanticul de Nord, între Marea Britanie şi Islanda. Analizarea datelor trimise de către o baliză automată a indicat formarea valului uriaş, mai înalt decît o clădire de şase etaje, pe 4 februarie 2013” („Adevărul”, 2016).

*

Nu poţi cunoaşte satisfăcător un obiect dacă în actul cunoaşterii celei mai scrupuloase nu intră şi un vector imaginativ. Dacă nu ai măcar o clipă reveria obiectului captiv în concret. Altminteri eşti aidoma unui daltonist căruia nu îi e dat a percepe o culoare.

*

Erosul: cea mai intensă emoţie telurică de care putem avea parte. Nefiind o stare mistică (îmi spunea Blaga că actul sexual dă o puritate păgînă), îmi îngădui a crede că n-ar avea un acces nemijlocit la transcendenţă. E aidoma unei flori superbe ale cărei petale se întorc iremediabil în ţărînă.

*

Erosul: sărbătoarea nupţială a ţărînii, unindu-se cu sine însăşi.

*

„Era prin 1915, cînd domnul Cecil Chubb, milionar de profesie, a decis să-i facă un cadou extravagant soţiei sale şi i-a cumpărat străvechiul, misteriosul ansamblu Stonehenge. Doamna Chubb a găsit că pietrele cu pricina nu sînt suficient de preţioase şi s-a arătat de-a dreptul dezamăgită de lipsa de imaginaţie şi de bun gust ale soţului. Dezamăgit el însuşi că nu şi-a mulţumit consoarta, domnul Cecil Chubb a donat statului Stonehenge-ul cu pricina trei ani mai tîrziu” („Dilema veche”, 2016).

*

Să reprezinte invidia, cum socotea cineva, o mixtură de admiraţie şi ură? Dar în cazul în speţă admiraţia nu e întrutotul reală de vreme ce nu te regăseşti cu totul în ea şi nici ura nu e întrutotul reală de vreme ce nu te regăseşti cu totul în ea. E mai curînd o stare aparte de neîncredere în tine. Un puseu de scepticism, reflectîndu-se iritat în sine însuşi.

*

Anemofobia: frica de curent, criofobia: frica de frig, psicrofobia: frica de răceli.

*

Pe măsură ce se învecheşte, o suferinţă poate ajunge la o rezonanţă calmă, ocrotitoare, aidoma unei muzici cunoscute pe care o asculţi la intervale de timp. Caracterul său melic astfel dobîndit o degrevează de povara unei materialităţi brutale, o face agreabilă, chiar dezirabilă.

*

„I se întîmplă omului modern să fie uneori copleşit de numărul şi mărimea mijloacelor sale. Civilizaţia noastră tinde să facă indispensabil pentru noi un întreg sistem de miracole, ivite dintr-o muncă făcută cu pasiune şi combinată cu un mare număr de oameni foarte dotaţi şi cu o mulţime de oameni mediocri. Fiecare dintre noi resimte binefacerile, duce povara, primeşte suma acestui tot secular de adevăruri şi reţete capitalizate. Nici unul dintre noi nu este capabil să se lipsească de această enormă moştenire; nici unul dintre noi nu e capabil să o suporte. Nu mai există cineva care să poată măcar prevedea acest ansamblu zdrobitor. De aceea problemele economice devin atît de dificil de rezolvat, creierele atît de rare, erorile de amănunt atît de puţin neglijabile. Asistăm la dispariţia omului care putea fi complet, ca şi a omului care putea să ştie suficient din punct de vedere material” (Valéry).

*

Mă întreabă cineva dacă am putea vorbi de o poezie a realului. Întrucît poezia e totuşi o ficţiune, există situaţia unei poezii induse realului, printr-o tehnică expresă a utilizării acestuia ca şi cum ar fi o emanaţie a sa. Cam în felul în care viziunea „metafizică” a unui De Chirico sau inserţia unui realism „fotografic” într-o viziune abstractă, practicată de un Magritte, marcau logodna dintre cele două lumi eterogene. Bineînţeles discuţia poate continua.

*

Girafa nu are coarde vocale, pe cînd pisica are 100 de coarde vocale.

*

„Chinezii au unele dintre cele mai ciudate şi mai indecente tradiţii de nuntă, fapt dovedit de o serie de filmuleţe, în care mirii apar în ipostaze dintre cele mai neobişnuite. Spre exemplu, la petrecerea de nuntă, miresele lasă invitaţii să le dezbrace de rochie şi să le apuce de sîni, în timp ce se fotografiază cu fiecare în parte ca să strîngă bani pentru luna de miere. Un obicei şi mai nebunesc este cel în care mirii sînt obligaţi de către invitaţi să se dezbrace şi să facă sex în faţa lor, în timp ce aceştia îi filmează şi le dau indicaţii de pe margine. Alţi tineri căsătoriţi devin ţinta unor farse. Într-un videoclip apărut luna trecută, un grup de invitaţi dă buzna în dormitorul mirilor cu o cameră de luat vederi, în noaptea nunţii, şi îi surprind pe aceştia în timp ce fac sex, punîndu-i într-o situaţie stînjenitoare” („Adevărul”, 2016).

*

Şi o informaţie recentă din mediul occidental, asortată. „O nouă modă face valuri pe internet: plictisite de machiajul clasic, femeile au început să-şi deseneze penisuri la ochi. Asia Brautigam, o tînără în vîrstă de 19 ani, din California, este cea care a dat tonul trendului «dick-liner» (tradus aproximativ prin «machiaj în formă de penis»), după ce a postat pe Twitter o fotografie cu «opera sa de artă»” („Click”, 2016).

*

N-aş contrasemna opinia unui cunoscut prozator actual cum că ironia ar semnifica un soi de „război rece”, spre deosebire de unul „«cald», cu arme propriu-zise”. Nu e ironia ea însăşi o „armă propriu-zisă”, suficient de tăioasă? „Războiul rece” ar fi echivalat mai curînd, în spaţiul nostru, al literaţilor, cu tăcerea deliberată asupra indezirabililor. Cu o tăcere siderantă, care ţine a-i exclude din real.

*

E.: „Clenciurile de ordinul unei mai mult sau mai puţin justificate insuficienţe culturale sînt cele de care s-au obişnuit a face uz, în ultima vreme, cîţiva condeieri mai puţin înzestraţi în raport cu confraţii lor mai înzestraţi. Înciudată, insuficienţa creatoare încearcă a recurge la relativa impersonalizare a unor grile oricum relative. Exemple: Arghezi ar prezenta un deficit al instruirii, Blaga n-ar fi avut simţul limbii, Eminescu însuşi n-ar fi fost decît un diletant etc.

*

„Cu cît un om e mai simplu, cu atît mai adînci îi sînt fricile” (Kierkegaard).

*

Dumnezeu e concomitent şi ordine şi dezordine? Sau ceea ce ne apare a fi fortuitul naturii e doar o iluzie?

*

Amintirea: un soi de estetizare morală.

*

Te spovedeşti lui Dumnezeu chiar fără a-ţi da seama. Întreaga viaţă e un confesional.

*

Steinhardt, atent în repetate rînduri asupra deosebirii dintre culte, mai mult decît asupra elementelor lor comune: „În lumea noastră de aramă, predestinarea lui Luther mi se pare la ea acasă, în toată cumplita-i grozăvie. Nu-l iubesc deloc pe Luther. Definiţia lui Claudel (Ce gros cochon de Luther) e cam din topor, dar repet: nu-l iubesc. Deşi îl respect pentru declaraţia de la Worms: Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen. Nimic comun între el şi Sf. Francisc. Întîlnindu-l pe Francisc care se plimba gol pe Via Appia şi vorbea de unul singur, cu păsărelele, Luther ar fi strigat halebardierii să vină să-l ridice pe văditul posedat. Iar Francisc i-ar fi grăit zîmbind: Frate burduhănosule, de ce te mînii oare?”.

*

Corecţiile dure pe care ni le aplică Răul, corecţiile suave pe care ni le aplică Binele.

*

E.: „Criticii de casă? Nişte servitori stilaţi”. Vrei să spui stilaţi în sensul scriiturii sau în cel ancilar? „Uneori, regretabil, în ambele”.

*

„Un imaginar complet, o viaţă complet goală” (dintr-un film).

*

Sorgintea deloc neglijabilă pînă şi a suspiciunii celei mai abstractizate: instinctul de apărare. Scepticismul e prevăzut din start cu o armătură biologică.

*

„Incredibil, dar adevărat! Doctorul Massimo Vacchetta şi-a dedicat întreaga viaţă îngrijirii aricilor. A salvat pînă acum peste 150 de ţepoşi de la moarte, aduşi în clinica sa din întreaga Italie. În acest moment, în clinica veterinară Bernezzo din Novello (Nordul Italiei) sînt internaţi 60 de arici suferinzi. Au fost aduşi de oameni cu suflet care i-au găsit bolnavi şi răniţi pe stradă sau pe cîmp. Medicul Massimo Vacchetta (37 de ani) îi tratează cu cea mai mare grijă pînă se însănătoşesc, după care îi eliberează în natură. Întrebat de jurnalişti dacă-l costă mult vindecarea ţepoşilor, veterinarul italian a spus doar că tratamentele sînt costisitoare. Nu a vrut să dea nici o cifră, a spus doar că sînt plătite de binevoitori, care au adoptat micile vietăţi de la distanţă” („Click”, 2016).

*

Îmbătrînesc pînă şi imaginile realului pe care le revedem după un timp, deoarece ochiul interior, nedispunînd de ochelari prevăzuţi cu dioptrii, depune asupra lor o voalare a duratei ce ne îndepărtează de ele inclusiv în plan moral.

*

Să nu uiţi. Efectul malefic cel mai primejdios al oboselii, faptul că îţi anulează încrederea în tine însuţi.

*

„Singura regulă eroică: să fii singur singur singur. Cînd vei petrece o singură zi fără să presimţi sau să implici în vreun gest sau în vreun gînd de al tău prezenţa altora, poţi să te numeşti eroic. Sau, altfel, să fii Crist – adică să te anihilezi. Dar ai spus-o ieri – nimeni nu renunţă la ceea ce ştie – şi tu cunoşti prea multe lucruri” (Cesare Pavese).

*

19 noiembrie 2016. A. E.: „Care vasăzică avem din acest an şi o zi a bărbatului. Nu cumva are un iz de pederastie? Eu unul aşa o resimt”.

*

„Fii atent ce dorinţe îţi pui, fiindcă s-ar putea să se împlinească!” ( dintr-un film).

*

Cultul trecutului: o manifestare a aspiraţiei noastre spre libertate.

 

                         

Revista indexata EBSCO