Feb 16, 2017

Posted by in Interviu

România fotografului Răzvan Voiculescu – dialog de Adina SCUTELNICU

Răzvan Voiculescu este unul dintre cei mai originali promotori ai României şi satului românesc veritabil. În excepţionalele sale albume (Captive dreams, 1998; Inner Light, 1999; România. Ţinuta umilă a splendorii, 2005; Sibiu. De veghe prin cetate, 2007; Iaşi. De vorbă cu timpul, 2007; Bucătăria Hoinară, 2011; Dor de ROST. Esenţe, gusturi şi stări româneşti, 2015), Răzvan Voiculescu susţine prin fotografii cu mare încărcătură emoţională autenticitatea şi valorile noastre culturale. În Dor de ROST, cel mai recent album al său, apar ultimii meşteşugari tradiţionali, cei care se încăpăţînează să-şi facă meseriile pînă la capăt. Sînt ultimii fierari, ultimii socaci, ultimii văsari, ultimii… După ei nu mai e nimeni. Nu le mai calcă nimeni pe urme. Răzvan Voiculescu, un bucureştean plecat din ţară în anii ’80, şcolit la Institutul de Arte Plastice din Copenhaga şi specializat la New York, s-a întors şi ne arată România frumoasă, cu aromele şi gusturile proprii, cu peisajele excepţionale, cu oraşele şi satele în care oamenii încă mai trăiesc şi muncesc româneşte.

 

Ce fel de fotograf vă consideraţi, domnule Răzvan Voiculescu, conceptual sau unul figurativ? Puteţi explica diferenţele, evident, din punctul dumneavoastră de vedere?

Aş înclina să mă consider un fotograf figurativ, iar acest „figurativ” îl realizez prin scoaterea de context a personajului, a obiectului. Nu mai puţin prin a crea imagini ale unor lumi paralele, folosind, evident, subiecte aparţinînd lumii noastre. Cîteodată mă atrage şi aspectul, „conceptul” fotografiei, dar doar atunci cînd pot face un joc de idei între conceptual şi figurativ. Dacă acest  concept este înrădăcinat într-o realitate imediată, dar care poate fi de o mare valoare artistică, figurativul este cel care te lasă să pluteşti şi să-ţi imaginezi ceea ce te inspiră.

Ce fotografiaţi, care sînt temele abordate pînă la Dor de ROST – Esenţe, gusturi şi stări româneşti? Cum vă alegeţi aceste teme? Mai exact, ce vă interesează?

Aproape toate albumele mele sînt, într-un fel, dedicate ţării în care m-am născut. Fie peisaj, fie personaje, fie arhitectura. Dar nu au lipsit nici teme precum studiu de compoziţie, studiu de nud, de portret.

Ce credeţi că ajută fotografia să prezinte o stare de spirit şi nu o imagine, o poză? Cum transpuneţi emoţia în lucrările dumneavoastră? Care sînt elementele pe care le consideraţi importante într-o fotografie?

Cred că fotograful nu este decît un „pictor impresionist netalentat”, dar care are un har, acela de-a descoperi imagini din realitatea imediată şi de a le „plasa”, prin modul de realizare, într-un context pe care-l alege. Sigur, la această realizare este bine să contribuie şi o şcoală bună de fotografie.

Ce face o şcoală bună de fotografie?

Te ajută în primul rînd să îţi rafinezi interpretările.

Care sînt paşii pe care îi urmaţi între identificarea unei imagini „fotografiabile” şi lucrarea finală? Există anumite proceduri, există, să le zicem, tabieturi de lucru peste care nu treceţi niciodată?

Vorbind din punctul meu de vedere, aş spune că un fotograf trebuie să aibe exerciţiul permanent al încadrării, fără aparat, şi al capacităţii de a realiza imagini în două dimensiuni. Imaginea tridimensională, cea care ne înconjoară, este o capcană. Este una dintre marile probleme a imaginilor nereuşite.

De ce spuneţi asta?

Acest tridimensional mai conţine şi starea de spirit, şi mirosul, şi senzaţia, şi sunetul, şi dinamica, aşa că este greu să-l „traduci” într-un bidimensional de calitate.

Cum trebuie percepută arta în fotografie, exceptînd emoţiile?

Ca pe un studiu şi un exerciţiu artistic în sine. Fotografia poate fi valoroasă din mai multe puncte de vedere. Fie din cel al compoziţiei, fie ca studiu al culorii (includem aici şi tonurile de gri), fie a „surprinderii unui anumit moment” sau toate laolaltă.

Ce aşteptaţi, ce vă bucură să descopere privitorul în lucrările dumneavoastră?

De lucrările mele cred că cel mai mult mă bucur eu! Căci gîndesc toate imaginile şi le realizez cumva pentru mine. Eu trebuie să fiu convins de calitatea lor, eu le critic şi eu mă dezamăgesc atunci cînd este cazul. Dacă din ceea ce public privitorul apreciază ceva, mă bucur că am putut transmite ce am dorit să-mi transmită mie. Sau cel puţin aşa mi-ar plăcea să cred.

Ce înseamnă fotografia perfectă? Care sînt caracteristicile ei?

Nu am nici o idee. Sînt aşa de departe de ceea ce mi-ar plăcea să realizez, încît acest „perfect” nu-l văd nici măcar la un orizont îndepărtat.

Spuneaţi undeva, la începutul albumului Dor de ROST, că „atunci cînd ne naştem, uităm tot ce era esenţial de ştiut”. Asta presupune o existenţă sisifică sau cum vedeţi lucrurile astea? Presupun că nu vă referiţi neapărat la reîncarnări succesive. Sau…?

Această idee, că ştim totul pînă ne naştem şi apoi uităm acest tot într-o clipită, este un fel de crez, care mi-a revenit de multe ori în gînduri. Iar faptul că trăim o viaţă ca să învăţăm totul de la zero cred că ne este de bine. Pentru cine înţelege că nimic nu ne aparţine şi că pentru a dobîndi ceva trebuie să merităm şi să muncim. Prin „a dobîndi” înţeleg învăţătură, cultură, crez, moralitate, iubire.

Am găsit, tot în cel mai recent album al dumneavoastră, nişte „ziceri” româneşti extrem de frumoase. Care sînt sursele lor?

Aceste „ziceri” aparţin, fie c-au fost gîndite, fie c-au fost culese, Silviei Dogaru, care este colega mea de proiect şi care a semnat textele ultimelor patru albume. Personal, nu am nici un merit în ceea ce priveşte textele.

Cum aţi ajuns la conceptul acestui album, au existat variante iniţiale sau, cum se spune, „a venit din prima”?

Cel mai mult mi-am dorit să descopăr aceste personaje, pe care le-am numit păstrători de ROST (termenul tot Silviei îi aparţine), prin a călători pur şi simplu şi a scotoci după ei. Pe ei, pe păstrători, i-am dorit a fi oameni care încă mai trăiesc în spiritul satului românesc tradiţional. Anotimpurile, credinţa, relaţiile umane, ritmul zilelor să le fi rămas cît de cît acelaşi, iar lipsa lor de adaptare la „era moderna” să fie vizibilă.

Ce consideraţi că este important de valorizat într-o existenţă, ce n-ar trebui cu nici un chip să ratăm? Ce n-ar trebui să se piardă? Cum s-ar putea face să nu dispară?

Cred că principalul lucru, atunci cînd trăim o experienţă, este s-o înţelegem. Sau măcar să încercăm să ne punem întrebări. Apoi să ne bucurăm că am trăit-o şi s-o privim deschis, indiferent de experienţă. Ca să rămînem cu ceva.

Cum vedeţi raporturile dintre moştenire, datini, tradiţii versus contemporaneitate?

Ca societate, ne îndreptăm, sau măcar tindem, către lucrurile „uşoare”, obţinute fără multă muncă, fără multă bătaie de cap. Privitul fugitiv al imaginilor este preferat faţă de cel al cititului. Relaţiile interumane sînt mai multe, dar mai superficiale, sîntem interesaţi de statului nostru social prin puterea banului şi mult mai puţin prin cel al capacităţii noastre intelectuale. „Contemporaneitatea” îmi este destul de sumbră, cu tot progresul şi tehnologia care, ici-colo, ne ajută.

Cine este Răzvan Voiculescu?

Sînt născut în Bucureşti, În 1961. Am urmat grădiniţa, şcoala şi liceul german, iar imediat după liceu am fugit din România. Am studiat la Institutul de Arte din Copenhaga, iar apoi, la sfîrşitul anilor ’80, mi-am făcut o specializare în New York. În 1995, am decis să mă întorc, eu nu am părăsit România pe considerente economice, ci politice – fac parte dintr-o famile care a fost închisă din motive politice. Din 1998 pînă în prezent, am realizat 14 albume de fotografie şi un număr oarecare de proiecte legate de imagine şi de film documentar.

Care vor fi cele mai importante lucruri pe care le veţi uita din viaţa asta?

Nu cred că mai urmează ceva. Şi este bine aşa. Cel puţin în percepţia mea.

Revista indexata EBSCO