Feb 16, 2017

Posted by in Interviu

„Întîlnirea cu Vasile Andru a fost pentru mine un şoc iniţiatic”– dialog cu Silvia ANDRUCOVICI

George Motroc: Stimată doamnă, vă rog să binevoiţi să ne schiţaţi pentru început un portret moral al OMULUI Vasile Andru…

Silvia Andrucovici: Un portret moral al omului Vasile Andru… Greu de redat în cuvinte, mai ales în aceste momente. De fapt, în viaţa noastră ca soţi, eu şi Vasile Andru am fost foarte sobri, am avut un soi de reţinere în a ne portretiza partenerul, mai ales la modul laudativ. O făceam uneori în cercul intim, al apropiaţilor. Aş putea să vă redau aici un portret pe care i l-am făcut la începuturile relaţiei noastre; eram tare îndrăgostită pe atunci… De altfel, acum sînt la fel de îndrăgostită…

Vasile Andru – Învăţătorul, cel care apare la cursuri surîzător, purtînd cu el răspunsurile ucenicilor. Cel care pleacă în lungi călătorii pe Planetă, mai lungi decît pot eu suporta, lăsîndu-mă pradă banalului cotidian. Vînez prin oraş chipul său în toate trupurile mărunte purtate de bărbi apostolice. Apar apoi dorurile. Şi lacrimile. Şi fiorul acela înfierbîntat care-mi calcă sufletul atunci cînd îmi amintesc. De Maestru, de starea de bine. Cu gîndul la el visez încăperi rotunde, orbitor de albe şi şlefuite precum nişte ouă uriaşe, visez grădini perfecte cu fîntîni şi roze mistice înflorind. Şi de fiecare dată cînd ne întîlnim, viaţa mea capătă sens. Şi nu-mi trebuie altceva decît rostirea sau tăcerea prezenţei lui. Unii dintre prieteni se tem să nu-l transform în idol.

Are o simplitate de sfînt. Şi blîndeţea sfinţilor, a căror cheie de înţelegere ne-o dă şi pe care noi îi citim asiduu prin Paterice. Pe noi, ucenicii ne învaţă să stăm drept în scaunele noastre şi-n existenţă.

Vasile Andru – casnicul, cel care din Învăţător devine dintr-o dată omul care face loc pasiunilor cu o frumuseţe sălbatică. Omul care în postura de Maestru afirmă prin prezenţa sa, dar care prins în faţa întrebărilor proprii este temător sau preamultchibzuitor. Omul cu care simplul covrig mîncat pe un peron de gară are gust de nemurire. Tatăl prea grijuliu pentru propriul copil rătăcit prin sălbăticiile unei Europe hipercivilizate. Fiul iubitor de părinţi.

Cel în care regăsesc dulceaţa tinereţii fără bătrîneţe şi amarul absenţei sale.

 

George Motroc: Care sînt impresiile care v-au rămas impregnate în memorie încă de la prima întrevedere cu acesta?

Silvia Andrucovici: Prima oară l-am întîlnit pe Vasile Andru la cursurile sale de Oratio Mentis, pe care le ţinea la Casa de Cultură a Studenţilor. Îi citisem cîteva cărţi şi eram dornică să-l văd, să-i ascult prelegerile. Era în 1991. Întîlnirea aceea a fost un adevărat şoc iniţiatic pentru mine. Conferinţa se ţinea într-o sală, în care pe scăunele mici, se înghesuiau vreo 70-80 de persoane. Am văzut un omuleţ vioi, surîzător şi cu o minte sclipitoare, care vorbea despre Fericirile biblice dintr-un punct de vedere cu totul proaspăt. Din discursul său răzbătea o bunătate aparte, simţeai pe loc o dulceaţă a trăitului. Vasile Andru se mişca printre cursanţi, vorbea, ne invita la introspecţie, avea un fel foarte viu de a ne trezi interesul. Toată conferinţa am rămas nemişcată, într-o stare vecină cu semitransa, aveam senzaţia unei materii dense care mă înconjura şi mă proteja în acelaşi timp. Am simţit o linişte, un echilibru care se aşeza profund în fiinţă. La sfîrşit am încercat să păstrez acea linişte, mă temeam să vorbesc, să nu o sparg, să nu o stric. Atunci, în acel moment, am sperat că voi fi ucenica acestui om, cu temere totuşi, că s-ar putea să nu fiu vrednică.

 

George Motroc: Ce rol aţi jucat dvs. în viaţa scriitorului Vasile Andru? Greşesc dacă spun că aţi fost nu numai soţie, dar şi o secretară personală, total devotată şi care l-a sprijinit mereu de la corespondenţă pînă la transcrierea pe calculator?

Silvia Andrucovici: Cred că am jucat rolul de soţie în primul rînd. Deşi, pe vremea cînd veneam la cursurile sale, nu mi-ar fi trecut prin cap acest rol! N-aş fi îndrăznit. Eram timidă, temătoare, o ucenică conştientă de dimensiunea Maestrului său. Ca soţie l-am susţinut şi ajutat cît mi-au permis puterile şi timpul. Am fost îngrădită totuşi de nişte îndatoriri proprii profesionale. Nu, nu am putut fi chiar o secretară personală! Mă solicita la schiţarea coperţilor de carte, uneori făceam o corectură, mă consulta adesea în alegerea titlurilor… Participam la asta cu toată bucuria, chiar dacă uneori neglijam în felul acesta nişte sarcini proprii. De altfel, Vasile spunea că nu mă poate folosi pe post de secretară personală pentru că în felul acesta mi-ar anula personalitatea, iar eu, în opinia lui, am o personalitate puternică.

 

George Motroc: Vă rog să ne dezvăluiţi ceea ce numai dvs. ştiţi: Cum scria Vasile Andru?

Silvia Andrucovici: În primul rînd, cînd scria prefera să fie singur, doar cu maşina de scris sau, mai tîrziu, cu laptopul. Scria, rescria, lucra cu variante, lucra mult la frază, la propoziţie. Idealul său era fraza scurtă, penetrantă, fraza care să lovească inerţia cititorului. La reeditări revenea, rescria, tăia textele care i se păreau prea lungi. Nu-i plăceau grafomanii! Despre variantele apărute de dinaintea ediţiilor definitive, spunea că sînt nişte ciorne. Avea nădejdea că peste ani, urmaşii vor păstra o frază din scrierile sale. Zicea că, ar fi un triumf, dacă peste 150 de ani va rămîne o pagină din Andru.

 

George Motroc: Privind retrospectiv, care sînt cele mai frumoase amintiri literare?

Silvia Andrucovici: Cea mai frumoasă amintire literară se leagă de romanul Grădinile ascunse, pe care l-a rescris chiar înainte de a pleca dintre noi. Probabil e cea mai frumoasă amintire, fiind şi cea mai apropiată de momentul prezent. Îmi citea fragmente, făceam haz împreună, eu mă minunam de geniul cu care a scris cartea, el prevedea succesul cărţii şi se bucura de asta. Desigur, amintiri frumoase am de la fiecare tîrg de carte, la care am fost împreună şi de la fiecare lansare de carte. Un moment deosebit, care mi-a rămas în minte, a fost o lansare de carte la New-York, la Cenaclul Mihai Eminescu al românilor de acolo. Românii din diaspora new-yorkeză l-au primit pe Vasile Andru foarte bine. Iar eu m-am simţit tare mîndră, cînd cineva l-a comparat pe Andru al meu cu Mircea Eliade. Alte amintiri literare sînt cărţile pe care le descopeream şi le citeam împreună, smulgîndu-ni-le unul altuia. Aşa am citit Joseph Anton a lui Rushdie, sau Cartea secretă a Fridei Kahlo, romanul lui Haghenbeck, dar şi Tigrul alb al lui Arvid Adiga sau Jurnalele lui Petre Pandrea. În ultimii ani, devenisem dependenţi de livrările de carte de la elefant.ro. Aproape săptămînal făceam cîte o comandă, pe care o aşteptam cu înfrigurare. Mă amuzam teribil, pentru că Vasile le spunea cărţilor din colet „drăcuşori”. Bietelor cărţi li se trage de la o poveste pe care o spunea adesea Pr. Cleopa, şi anume, că la rîvnitorii din lume diavolul vine sub forma unui prieten, unei femei sau a unei cărţi.

 

George Motroc: Ce loc ocupa în viaţa sa religia în general şi isihasmul în special?

Silvia Andrucovici: În viaţa lui Vasile Andru, Dumnezeu ocupa mai mult loc decît orice altceva. Îi plăcea adesea să spună că este prieten cu Dumnezeu. Avea o mare admiraţie pentru Iisus Hristos. Formele, instituţiile religioase le privea cu înţelegerea cuiva, care a cunoscut adevărurile mari, ultime. Isihasmul a fost pentru Andru o preocupare constantă, care s-a întins pe cîteva decenii. Cred că nu greşesc cînd afirm că este unic prin lucrările scrise, dar şi prin punerea bazelor unui grup de practică isihastă cu mirenii. Cu acest grup de practică isihastă avea întîlniri dese, săptămînal într-o vreme, mai apoi lunar, la Universitatea Populară Dalles, schitul său alb, cum îl numea chiar el. Pe timpul verii, organiza tabere de cultură filocalică la munte. De altfel, a fost un misionar cultural şi totodată al meditaţiei creştine, rugăciunea minţii în inimă. În călătoriile făcute pe planetă, la descindere sa într-un loc străin, printre primele preocupări era şi traducerea stihului isihast în limba ţării respective. Aşa a făcut rugăciunea minţii în inimă, Oratio mentis, cu studenţii din India, din Japonia sau Mexic.

 

George Motroc: Au fost cuvinte, fraze, proverbe sau pilde pe care vi le repeta?

Silvia Andrucovici: Vasile Andru nu repeta nimic. Era nou, proaspăt de fiecare dată, atît în expunerile, conferinţe-atelier, cît şi în cărţile sale. Cu atît mai mult acasă, în intimitate. Ceea ce mi-a rămas a fost mai degrabă prezenţa lui, nu istorioare sau pilde. Adesea, glumind, îmi spunea să notez vreo frază mai cu miez, să fac precum Eckermann, secretarul lui Goethe.

 

George Motroc: În mai multe texte publicate de-a lungul timpului, tot în ,,Convorbiri literare”, Vasile Andru amintea de întîlnirile sale cu părintele Cleopa şi alţi oameni cu mult har… Cine făcea parte din lista modelelor sale teologice, dar şi a prietenilor care îţi îmbogăţesc viaţa spirituală?

Silvia Andrucovici: Vasile Andru a avut cîţiva prieteni mari în lumea monahilor şi chiar a clerului. Deprinsese meşteşugul rugăciunii inimii de la Părintele Calinic Cărăvan de la Lainici. Mergea adesea şi la Sihăstria, la Părintele Cleopa pentru sfat şi pentru cercetarea fenomenului isihast în mănăstirile din România. Cred că cel mai la inima lui a fost părintele Teofil Părăian de la Sîmbăta. Într-un top al înţelepţilor din România, îl socotea pe primul loc; la distanţă de zece locuri venea cel de-al doilea, Andrei Pleşu. La moartea Părintelui Teofil a fost tare întristat. La cîtva timp după plecarea acestuia, Vasile a primit o scrisoare de la doctorul care l-a îngrijit pe părintele în ultima parte a vieţii. Acesta îi scria lui Vasile, că Părintele Teofil, înainte de moarte, a cerut să-i fie adusă cartea Mistici din Carpaţi de Vasile Andru, care era sub tipar la Editura Eikon din Cluj. Şi părintele, pe patul de spital, înainte de a pleca la Domnul a citit cu mare interes din cartea aceea. Vasile a socotit relatarea aceasta ca cel mai mare premiu, pe care ar fi putut să-l primească el însuşi şi cartea sa Mistici din Carpaţi.

A fost foarte apropiat de Mitropolitul Antonie Plămădeală, avînd ei şi preocuparea comună a scrisului. Mitropolitul Dodecanezului, Nectarios a ţinut mult la Vasile, el ar fi vrut să-l oprească pe Vasile la una din mănăstirile din Arhipelagul Dodecanez, pentru a-i învăţa pe monahi rugăciunea inimii. L-a iubit mult pe Mitropolitul ortodox Ghervaghese Mar Osthatios al Keralei şi Indiei de Sud, cu care s-a cunoscut în 1992. S-a întîmplat ca Vasile să-şi dorească foarte mult să revadă India şi pe Mar Osthatios după un vis al său din februarie 2012; îl visase pe Mar Osthatios. Ajuns în luna martie în India, merge prima oară la Seminarul teologic din Kotayam, unde rezida mitropolitul. Găseşte doar o lespede împodobită cu flori. Mar Ostathios trecuse la Domnul chiar în ziua în care Vasile a avut acel vis. S-a întors foarte trist din acea călătorie.

 

George Motroc: La rîndul său, Vasile Andru a devenit un model atît existenţial, cît şi literar… Într-un dialog cu editorul şi prietenul său, domnul Călin Vlasie, enumeram cîteva dintre calităţi precum o mare bunătate, puritate si, deloc pe ultimul plan, modestie, nişte atribute prin care Vasile Andru se apropie foarte mult de sfinţenie. Credeţi că domnul Vasile Andru ar fi acceptat o asemenea etichetare?

Silvia Andrucovici: Nu, Vasile Andru n-ar fi acceptat o asemenea etichetare. Era un om lucid, treaz. Uneori mă alinta pe mine cu apelativul „sfinţişoară”, întrebîndu-mă aşa: „Îţi dai seama de perfecţiunea ta? Îţi dai seama că eşti o sfinţişoară?” Eu rîdeam amuzată şi-i răspundeam: „Nu, nu-mi dau seama”. La fel de lucidă, eu însămi! Da, toate acestea pe care le enumeraţi sînt adevărate despre Vasile Andru, iar acolo unde genetica nu-i făcuse cadou aceste însuşiri, avea o mare putere de prelucrare lăuntrică, de schimbare în bine şi o mare voinţă să facă asta.

 

George Motroc: În loc de final, vă rog să ne spuneţi cîteva cuvinte despre seria de autor Vasile Andru lansată la Gaudeamus…

Silvia Andrucovici: Nu pot decît să mă bucur şi să mă minunez de cît de repede a reuşit Călin Vlasie, editorul de la Paralela 45, să scoată cărţile pentru care Vasile a semnat cu „mîna încă vie”. Multe din acestea la Colecţia „Biblioteca pentru suflet”, fosta „Sapienţia” – colecţie, pe care însuşi Vasile a coordonat-o într-o vreme. În această colecţie, printre reeditări (vreo şapte), a apărut şi o lucrare nouă, Neoisihasmul. În colecţia „Biblioteca românească” a apărut inedit cartea Zece povestiri antume, o carte frumoasă, cu proze scurte surprinzătoare. Şi, cartea pe care eu o iubesc foarte mult, romanul Grădinile ascunse, ediţie definitivă. Vasile a lucrat la rescrierea cărţii chiar înaintea de a pleca dintre noi. Pentru mine are şi un gust testamentar. Un roman orwelian, un roman al întîmplărilor absurde într-un univers concentraţionar, dar cu un filon mistic. Un filon destul de transparent, mai ales după rescrierea cărţii; grădinile ascunse nu pot fi localizate spaţial sau temporal, ci reprezintă o stare, starea de Rai. Fiindcă veni vorba, Vasile iubea această definiţie dată de Părintele Teofil Părăian raiului, el spunea că Raiul este o aşezare sufletească. Cred că Grădinile este una din cărţile mari ale lui Vasile. Poate cea mai mare. Încă nedescoperită de contemporani.

 

 

 

 

Interviu realizat de George Motroc

 

 

 

Revista indexata EBSCO