Feb 16, 2017

Posted by in EDITORIAL

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare. Bucovina şi Dobrogea în publicistica lui Eminescu

cassianO preocupare constantă a convorbiriștilor a fost și s-a perpetuat în edificarea, consolidarea și afirmarea conștiinței naționale, fie direct în paginile revistei, fie la foile unde colaborau. Mihai Eminescu și-a publicat aproape integral opera lirică antumă în paginile Convorbirilor literare. În ce privește publicistica, pe lîngă prelecțiunea publică din 14 martie 1876, Influența austriacă asupra românilor din Principate, apărută în nr. 5, 1 august 1876, a mai fost prezent și cu alte cîteva scurte note. Majoritatea copleșitoare a paginilor de publicistică va fi publicată, în principal, în Curierul de Iași și Timpul, foi la care de altfel a și lucrat. În volumul de Opere politice pe care l-am redactat și organizat pe mari tematici, inițial în trei volume, primul volum, din 1997, cu aproape 500 de pagini, adună texte cu trimitere strict la problematicile atingătoare direct de români și anume: Unitatea Românilor, Românii din Basarabia, Românii din Bucovina, Românii din Dobrogea, Românii din Transilvania, Românii din afara Țării, Independența. Cele trei volume tipărite integral pînă în anul 2000 vor fi adunate într-un singur volum, de aproape 1600 de pagini, care apare în anul 2008, tot la Editura Timpul. Era de așteptat ca între provinciile care încă nu erau părți din România celor două Principate Unite (Moldova și Țara Românească) Bucovina, ținutul în care la Cernăuți urmează gimnaziul, să nu lipsească din publicistica poetului. De altfel, între poemele găzduite de revista Familia, în nr. 25, 14/26 august 1866, aflăm La Bucovina, din care vom cita strofa finală: „Mână doru-i tainic colo, înspre tine,/ Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/ Inima mi-i grea;/ Astfel totdeauna, când gândesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”.

După decesul lui Eudoxiu Hurmuzaki, în februarie 1874, întregul tezaur de documente copiate de către eminentul cărturar bucovinean din Arhivele secrete vieneze, prin grija lui Titu Maiorescu (la acel moment ministrul cultelor și instrucțiunii publice, care s-a și deplasat în acest scop în Bucovina), a fost adus la București pentru a fi tipărit. Comisia responsabilă de editarea colecției Hurmuzaki avea ca președinte pe Mihail Kogălniceanu și secretar pe Ioan Slavici.

Despre răpirea Bucovinei am scris în numărul pe noiembrie 2016 al Convorbirilor literare, unde comentez Vol. I, partea a II-a din Corpusul de texte ilustrative, unde sunt reproduse și paginile publicate în numărul pe octombrie 1875 al Convorbirilor, sub titlul: Serbarea comemorativă pentru moartea Domnitorului Grigore Ghica Voievod și care adună cuvintele primarului de Iași, N. Gane și ale refugiatului bucovinean G. Petrino. Vedem aici, încă o dată, preocuparea constantă a convorbiriștilor pentru istoria naţională, preocupare nedezmințită a lui M. Eminescu.

La 1875 imperialii se pregăteau a marca centenarul „împreunării Bucovinei cu Austria”.

În contrapondere, N. Gane, primarul Iașilor, organiza o mare ceremonie religioasă de pomenire și prăznuire a domnitorului Ghica Vodă, însoțită de o subscripție publică pentru ridicarea monumentului funerar închinat Domnitorului martir Grigore Ghica.

În acest context, Kogălniceanu și Slavici, apelînd la comoara documentelor Hurmuzaki, selecteaza și traduc documentele în vederea tipăririi, sub titlul Răpirea Bucovinei după documente autentice. Volumul, însoțit de o Introducere a lui Kogălniceanu, a fost trimis la tipar în aprilie 1875 și editat în două limbi, română și franceză.

În august, același an, broșura editată la Socec circula clandestin în Bucovina. Tribunalul din Cernăuți ordonase confiscarea cărții.

Petre V. Haneș precizează în nota de însoțire a broșurii reeditate în 1941, tot la Editura Socec, la care face trimitere și Stelian Neagoe, că în introducerea lucrării în Bucovina se angajase cu tot elanul şi Mihai Eminescu, ajutat de alţi tineri cernăuţeni. Sutele de exemplare au reprezentat adevărate baloane de oxigen pentru fraţii de peste Molna, spre indispoziţia asupritorilor naţionali care-și vedeau jubileul umbrit de cutezanţele românilor.

Mihail Kogălniceanu deschide Introducerea sa cu următorul motto: „Ocuparea Bucovinei nu corespunde cu asi­gurările de amiciţie ce se dau Porţii de Curtea Austriei.

Partea ocupată a Moldovei întrece în îmbelşugare şi valoare toată cealaltă parte a ţării.

Locuitorii Moldovei cer cu stăruinţă ca Poarta să-i apere în contra unei pierderi atît de importante.

Moldovenii se află în mare nelinişte, ce mijloa­ce să afle pentru a înlătura pericolul, dacă să lu­creze ei singuri cu înseşi puterile lor pentru a lor scăpare sau dacă, nefiind apăraţi de sultanul lor, să alerge la o altă putere străină”.

Depeşa lui Ghica Vodă către Poartă, citată de Thugut, în 4 ianuarie 1775.

«Prin Bucovina luăm în mîinile noastre cheia Moldovei».

Kaunitz, 7 februarie 1775”.

Sintetic, fostul prim-ministru al României preciza: „printr-o convenţiune cumpărată,Turcia recunoscu faptul îndeplinit al furării a trei ţinuturi ale Moldovei, poreclite apoi de ducatul Bucovina”.

Și sunt redate în continuare malversațiunile imperialilor pentru răpirea acestui minunat ținut al Moldovei, cu o integrală reproducere a documentelor cancelariei austriece care le confirmă.

În Curierul de Iași, din 23 iulie 1876 (Numiri la Uiversitatea din Cernăuți) poetul ironiza îndreptățit precara pregătire a profesorilor chemați la catedra Universității germane din Cernăuți. Și pentru a-l ridiculiza pe Stremeyer, capul Universității la final îi recomandă „o preţioasă personalitate pentru ocuparea catedrei de fi­lologie comparativă a «limbelor semitice». Este d-nul Herşcu Şloim Zeilig, actual docent privat de limbă ebraică la o mică universitate, improvizată sub un şopron, din Tîrgul-Cucului”.

Tot în Curierul de Iași, pe 19 septembrie 1876 (Universitatea din Cernăuți) condamnă impunerea predării limbii germane la facultatea teologică, deşi consis­toriul metropolitan s-a învoit la prefacerea în facultate a institutului său teologic numai cu condiţia ca limba de propunere să rămînă cea românească. Vedem că, deşi condiţia a fost admisă de către d. Stremeyer, totuşi astăzi se întîmplă contrariul. Ştim apoi că însăşi limba şi literatura română se vor propune în limba germană şi că singura cauză din care dl. I. G. Sbiera a rămas numai suplinitor al acestei catedre este că a refuzat de a ţine în limba germană cursul său.

Foaia ieșeană, la care era redactor poetul, publică în zilele de 1, 2 și 3 octombrie 1876, sub titlul Periodul al doilea, pagini despre Ghica Voievod, răpirea Bucovinei și uciderea mișelească a domnitorului care s-a opus acestui rapt. Eminescu reproduce cîteva pagini din cronica lui Ion Conta și Ienachi Kogălniceanu în care se face un portret înălțător marelui domn al Moldovei. Pentru publicistul de la foaia ieșeană, Ghica Voievod era Vrednic reprezentant al principiului monarhic şi fiu al unui secol bogat în caractere mari, el pricepuse că puterea Domnului nu poate sta în dreptul său de a dicta legi şi de a stoarce dări, ci că acea putere se razimă pe buna stare a populaţiilor. Pentru întîia dată i se spune birnicului pentru ce plăteşte dare, întîia dată slujbaşii ţării sînt priviţi ca atari [iar nu ca privilegiaţi] şi trebuiau să muncească pentru leafă, să nu ieie mită, să nu facă hatîr, prin urmare aicea vedem apărînd serviciul statului în locul vechiului serviciu al evului mediu, care avea un caracter cu totul personal. El urăşte luxul şi dă ruşinoasă pildă la boieri şi pămînteni prin modestia îmbrăcăminţii; el înfiinţează o fabrică de postav, el deschide şcoli, el pavează Iaşul şi aduce apă în oraş, şi toate acestea în scurta domnie întîi de 2 ani şi 6 luni.

Calitățile domnitorului, din păcate, n-au fost suficiente, Țara Moldovei fiind slăbită de veșnicile schimbări și intrigi, în umbra puterii turcești și aflată în pragul destrămării, precum Polonia acelor vremi, încît s-au arătat zadarnice încercările de blocare a răpirii Bucovinei. „Văzînd stupul matern al Moldovei întregi vîndut austrie­cilor de către ruşi şi turci chiar, Vodă au protestat, au ameninţat chiar Poarta; dar diplomaţia austriacă, ştiind prea bine ce slabă e Moldova şi domnia ei, au ajuns să-l ponegrească pe Vodă la Poartă, încît aceasta, servită ea însăşi de oameni cumpăraţi cu bani austrieci, au dat contra nobilului voievod ordinul de asasinare.

Istoria vorbeşte în genere clar. O ţară unde toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă, o ţară unde antiteza între partide se preface în adevărată duşmănie, unde domnul nu are putere să-i împace, precum n-au avut-o în Polonia şi nici la noi, o asemenea ţară e menită de a fi pradă vecinilor ei. Iar dacă acela care în sufletul său reprezintă ideea statului îşi ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca şi idolul de fier cu picioarele de lut”.

Eminescu vede în Grigore Ghica un mare om, cu amendamentul că pentru crearea unui om mare trebuie conlucrarea a doi factori: unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice.

În ce privește a doua condiție, poetul apreciază că a îndeplinit-o cu desăvîrșire.

Menționînd telegrama de recunoștință a cetățenilor ieșeni către M. Sa Preaînaltul nostru Domn, implicat direct în ridicarea la Iași a monumentului ridicat întru veșnica amintire a lui Grigore Ghica Vodă, proorocește cutremurător, ca un autentic profet, ca din neamul Măriei Sale Preaînălţatul nostru Domn să se nască răzbunătorul pierderilor noastre şi întregitorul patriei. Profeție ce s-a împlinit întocmai.

Ca un adevărat Ieremia vituperează poetul în La anul 1774… (Curierul de Iași, 30 septembrie 1877), îndurerat de ce a devenit obîrșia Moldovei: „Făgăduit-au fost Austria s-o ţie în vechile ei legi şi obiceiuri, bunurile mănăstireşti să le întrebuinţeze spre ridicarea poporului moldovenesc, răzăşii să rămîie întru ale lor, tîrgoveţii întru ale lor şi multe alte lucruri au făgăduit.

Şi ce au făcut în ţară? Mlaştina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunatură a celor ce nu mai puteau trăi într-alte părţi, Vavilonul babilonicei împărăţii. Deşi, după dreptul vechi, jidanii n-aveau voie nici sinagogi de piatră să aibă, astăzi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra ţării ei s-au zvîrlit ca un pîlc negru de corbi, expropriind, palmă cu palmă, pe ţăranul încărcat de dări, sărăcit prin împrumuturi spre a-şi plăti dările, nimicit prin dobînzile de Iudă ce trebuie sa le plătească negrei jidovimi. Şi asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numeşte a duce civilizaţia în Orient. Oameni, a căror unică ştiinţă stă în vînzarea cu cumpăna strîmbă şi înşelăciune, au fost chemaţi să civilizeze cea mai frumoasă parte a Moldovei.

Poporul cel mai liber şi mai îngăduitor şi-a plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi mai slugarnice rase omeneşti. Pămîntul cel mai înflorit încape, palmă cu palmă, în mîinile cele mai murdare, raiul Moldovei se umple de neamul cel mai abject. Şi fiindcă la toate aceste procese de expropriere, agenţii de împlinire au tantiemele lor, de aceea, jidovimea şi judecătorii merg mînă în mînă sub pajura creştină cu două capete.

Fără a vărsa o picătură de sînge, fără muncă, fără inteli­genţă, fără inimă, o rasă care, în înjosirea ei, nu are asemănare, pune astăzi mîna pe un pămînt sfînt, a cărui apărare ne-au costat pe noi rîuri de sînge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimii noastre”.

În Timpul din 11 noiembrie 1877 (Arboroasa. În „Neue freie Presse” ne-a întîmpinat) poetul ia apărarea junilor studenți, membri ai Societății Arboroasa, arestați de imperiali. Cei patru erau studenți români la Universitatea din Cernăuți, la teologie, între ei și Ciprian Porumbescu. Totodată, toată averea și hîrtiile societății sunt sechestrate iar Arboroasa dizolvată. Nimic din activitatea tinerilor nu îndreptățea aceste măsuri. Și ne prezintă în scurt „abaterile” acestor juni din Bucovina, care au trimis, cu ocazia panahidei lui Grigorie Vvd. Ghica, o telegramă către primarul de Iaşi şi tot în aceeaşi vreme, ni se pare, d. profesor Schiffner, de la facultatea de drept din Cernăuţi, care ţine prelegeri asupra „dreptului românesc”, şi-a permis a face observaţii puţin cuviincioase asupra statului nostru, pentru care a fost fluierat de studenţii români.

Acestea sînt oare cauzele dizolvării „Arboroasei”?

Nu discutăm dreptul guvernului vecin de a lua măsuri în contra abaterilor studenţilor. Punctul nostru de vedere, ca organ autoritar, ne învaţă că face cu supuşii săi ceea ce crede că e bine şi cu cale, în interesul lor mai cu seamă.

Discutăm numai oportunitatea măsurilor prea aspre. Nu ştim dacă glasul nostru va fi auzit, dar ne permitem a aduce aminte că România este în război, că, abstrăgînd de la înrudirea naţională, boierii din Bucovina, precum şi satele de la margine sînt încuscrite cu românii de dincoace de Molna, că mulţi bucovineni au rude de aproape pe cîmpul de război, încît abaterile unor tineri nu pot fi puse tocmai în cumpănă de aur.

Chestiunea va fi discutată și în numărul foii conservatoare de pe 18 noiembrie 1877 „Arboroasa. Pe cînd am reprodus…

Poetul demontează punct cu punct „acuzațiile” Parchetului, concluzionînd: „Telegrama aceasta a fost provocată de necuviinţe mult mai grave din partea jidanilor din Bucovina. Aceşti turcofili exageraţi şi cititori înfocaţi ai «Noii prese libere», care sînt în stare să creadă orice rău despre români, au manifestat prea vioi simpatiile lor transdanubiene şi tinerii au răspuns. Elementul german, care joacă rolul de moderator în Austria, ar fi trebuit să înţeleagă aceasta. O admoniţie severă din partea rectoratului ar fi fost de ajuns credem. De aceeaşi părere este şi «Presse» din Viena şi ea spune că n-ar trebui să se dea o importanţă prea mare acestei manifestări”.

Nici școlile cu predare în limba română nu duc lipsă de diverse piedici din partea decidenților din Bucovina. Deși imperialii de la curtea Vienei se arată binevoitori, elementele locale se opun. Eminescu relatează o astfel de malversațiune în Timpul din 6 iulie 1880 („Binele public” ne aduce știrea…).

În toate aceste pagini din publicistica eminesciană este manifestă durerea poetului la răpirea Bucovinei, pămînt sfințit de jertfa de sînge a pămîntenilor și domnitorilor Moldovei.

După încheierea Războiului de Independență din 1877/1878, are loc Congresul de pace de la Berlin care debutează în 2/14 iunie 1878. În plenul Congresului Rusia a insistat să i se „retrocedeze” cele trei județe din sudul Basarabiei, spațiu care făcea parte integrantă din teritoriul României, în schimbul „cedării Dobrogei”.

Romulus Seișanu, în lucrarea sa Dobrogea, gurile Dunării și Insula Șerpilor. Schiță monografică. Studii și documente, tipărită în 1928 la Editura Ziarului Universul și reprodusă în 2004 de Editura TipoMoldova, în Prefața care deschide cartea, precizează: „Reprezentanţii RomânieiIon C. Brătianu şi Mihail Cogălniceanuau protestat în şedinţa congresului de la Berlin din ziua de 19 iunie (1 iulie) 1878, împotriva pretenţiunilor nejustificate ale Rusiei, privitoare la Basarabia. Ei au reamintit membrilor congresului păcii drepturile noastre istorice asupra Basarabiei, precum şi angajamentul luat de Rusia faţă de noi, prin convenţia din 4 aprilie 1877, că va respecta „integritatea teritoriului României”. Am fost nevoiţi să acceptăm hotărârea Congresului de la Berlin, prin care s-a dat Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei, iar nouă, Dobrogea. S-a spus de către unii oameni politici români, că s-ar fi putut obţine, atunci, condiţiuni mai avantajoaseteritorii întinse situate la sud de linia Silistra–Mangalia şi o despăgubire însemnată de războidacă delegaţii noştri, trimişi, la Berlin, n-ar fi formulat protestul cunoscut împotriva Rusiei”.

Despre contextul în care are loc raptul rusesc al județelor din sudul Basarabiei și „cedarea” Dobrogei ne vorbește Titu Maiorescu în Istoria contimporană a României (1925). În timp ce interesul nostru prioritar ar fi fost un puternic demers diplomatic, prin care să împiedice împlinirea poftelor Rusiei, în Parlamentul României se duc lupte de partide; liberalii încercau prin toate mijloacele să împiedice validarea unor deputați între care generalul Florescu și Titu Maiorescu: „Generalul Florescu fusese ales la 24 Ianuarie 1878 de colegiul I din Romanaţi. În şedinţa Camerei dela 13 Februarie comisia de verificare propune proclamarea deputa­tului; dar majoritatea, cu toată împotrivirea lui Costinescu, Chiţu şi Vernescu, numeşte un comitet judiciar pentru cercetarea ale­gerii contestate. Deabia la 16 Martie se prezintă raportul comitetului. Şi atunci Ca­mera liberală, în acele excepţionale împre­jurări politice, când Ţara după terminarea răsboiului se afla în faţa complicaţiilor pre­mergătoare congresului dela Berlin şi când, în urma retragerii acuzării ministeriale, era în drept să se aştepte anume la conlucrarea tuturor bărbaţilor ei de valoare, invalidează cu 57 voturi contra 17 alegerea generalului Florescu pe temeiul discursurilor unoi deputaţi ca Andrei Vizanti, Pantazi Ghica și Eliodor Vergati”.

În aceeași manieră se încearcă și invalidarea corifeului Junimii, de această dată fără succes, din care vom cita argumentele ridicole, dacă n-ar fi de tot hazul, redate de Maiorescu: „La noua discuţie, în şedinţa dela 1 Aprilie 1878, Holban atacă iarăş alegerea ieşană şi vorbeşte, ca şi în rândul trecut, în contra unor pretinse teorii filosofice ale candidatului ales. Atunci însă intervine prezidentul Camerei, C. A. Rosetti, şi sfârşitul fenomenalei discuţii merita să fie reprodus din Monitorul oficial:

  1. Holban. Domnilor, nu voiu să trec nici de filosof nici de învăţat universal, dar ţiu să constat că tot ceeace zic este exact, ţiu să probez că am dat o interpretare justă, veridică înaintea d-v. în privinţa doctrinei acestei scoale funeste, care în Moldova se numeşte «nouă direcţie» şi al căria d. Maiorescu este şi fundatorele şi marele profet. Eacâ am aci evanghelia acestei scoale, Convorbiri lite­rare, unde sunt traduse şi propagate de d. Maio­rescu principiile lui Schopenhauer”.

De la o asemenea Cameră ce ajutor putea primi guvernul în așa grea situație internaţională?

Dacă lui Ioan Brătianu i se recunoaște calitatea de om politic, dar de istoric doar lui Kogălniceanu, C.A. Rosetti este redus la ce și era, agitator de idei revoluționare. Liberalilor aflați la putere le lipsea pe atunci, sîntem atenționați, orice afinitate cu guvernele europene conduse de conservatori. Un adevăr care va determina lipsa oricărui sprijin, deși solicitat, din partea marilor puteri ale timpului.

„Și astfel, citim în Istoria… junimistului, în faţa areopagului european guvernul nostru se află redus la insuficienţa partidului său. Sub asemenea auspicii, Ioan Brătianu şi Mihail Kogălniceanu sosesc la Berlin şi în preziua deschiderii congresului cer dela Principele Bismark, prezidentul de­signat, să fie admişi au sein du Congrès, afin d’y exposer et défendre les droits de leur pays; înainte de a primi un răs­puns, îi mai prezentă la 12/24 Iunie un me­moriu, ou sont résumés les points dont la Roumanie sollicite l’adoption par l’Europe.

Aceste puncte erau cinci. Patru se im­puneau dela sine şi ar fi fost formulate de orice guvern român…

Aceste 5 puncte le mai susţin amândoi delegaţii noştri şi din viu graiu înaintea Congresului, în unica şedinţă, la care sunt ad­mişi. În cea dela 19 Iunie (1 Iulie)”.

Rezultatul? Nu unul care să onoreze puterea instalată la București: „Când după multele deliberări reprezen­tanţii Puterilor europene semnează la 1/13 Iulie 1878 tractatul definitiv dela Berlin, care modifică pe cel preliminar dela San-Stefano, precum şi pe cel dela Paris din 30 Martie 1856, ei prevăd în articolele 22 şi 43 până la 56 dispoziţiile relative la România şi din cele 5 puncte cerute ne atribuesc Delta Dunării cu Insula Şerpilor, ne impun retrocedarea districtelor din Basarabia, ne dau Dobrogea cu o linie de graniţă (mai pe urmă defavo­rabil fixată) dela răsărit de Silistra până în sud de Mangalia spre nou creatul Principat al Bulgariei, nu admit vreo altă despăgubire pentru cheltuelile noastre de răsboi, ne obligă să suferim trecerea trupeler ruseşti pe timp de un an, până când aceste vor avea să evacueze Bulgaria; iar recunoaşterea in­dependenţei Statului nostru, pentru care ni se admite acum însfârşit numele de România o supun – pe lângă condiţia retrocedării Ba­sarabiei – şi la condiţia modificării articolului 7 din Constituţia noastră în sensul toleranţei religioase la exercitarea drepturilor politice”.

Nu-i dificil să remarcăm asemănările cu maniera de a guverna a partidelor ce ne diriguiesc astăzi.

În România și chestiunea orientului, Ioan I.C. Brătianu spune: „România n-a voit să primească Dobrogea de la Rusia drept compensaţie, ci de la Congres, ca o restabilire a unei străvechi stăpâniri şi drept consacrare a unui interes european la gurile Dunării. Iar în ceea ce priveşte Basarabia, a vrut să se constate că cedă cu protestare numai înaintea forţei şi a hotărârii puterilor”.

Preluarea Dobrogei se finalizează în 14 noiembrie 1878. Eminescu afirmă că dreptul nostru, din punct de vedere istoric, asupra Dobrogei este incontestabil.

Într-un hrisov din 1 septembrie 1387, Mircea cel Bătrîn are următorul titlu: „Eu, cel întru Christos, Dumnezeu binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Christos iubitorul şi singur stăpânitorul, Ion Mircea, mare Voievod şi Domn, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind toată ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi încă şi spre părţile Tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţog şi banatului de la Severin domn şi DE AMÂNDOUĂ PĂRŢILE DE PESTE TOATĂ DUNĂREA PANA LA MAREA CEA MARE ŞI CETĂŢEI DARSTORULUI STĂPÂNITOR”.

Poetul, în publicistica sa despre Dobrogea, vituperează în contra liberalilor din Cameră, nu diferit de ce putem citi în Istoria… lui Maiorescu. În Timpul din 2 august 1878 (De-o seamă de vreme…), după reafirmarea drepturilor noastre istorice, nu admite panglicăriile presei roșii: „Organul ministrului de externe vorbeşte de compensaţii suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo poată pentru o palmă măcar din pămîntul patriei. Acestea sînt lucruri sfinte care se pierd sau se cîştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.

Cum că am ajuns de a vedea trecut în protocoalele de la Berlin termenul umilitor de schimb e un fruct al domnieii radicalilor care, nepunînd nici un preţ [amanet, chezăşie, zapis] pe sîngele vărsat al românilor, era neapărat ca uşurinţa lor să aibă drept urmare dispreţul din partea Congresului. Clara pacta, boni amici. C-un tratat în regulă cu Rusia în momentul intrării în luptă nu mai era vorba de schimb, compensaţie etc., şi Basarabia ar fi rămas a noastră împreună cu Dobrogea”.

Sînt deszvăluite intențiile imperialilor de la Viena asupra Dobrogei și a Gurilor Dunării în Știm prea bine… Timpul, 4 august 1878). Ținta lor fiind extinderea influenței de la Adriatica la Marea Neagră, cale de a-și asigura desfacerea propriilor mărfuri. Presiunile celor două Imperii, Austriac și Țarist determină pe publicist să noteze: „Avînd conştiinţa limpede despre rolul modest ce sîntem meniţi a juca în istoria acestei lumi, din cauza izolării noastre depline de celelalte popoare romanice, e lesne de înţeles că reazimul nostru viitor va fi o putere mai puţin exclusivă decît Rusia care, cu vrerea lui Dumnezeu şi aşa fiind scris în cartea sorţii, ajungînd stăpînă pe Basarabia bunăoară, a ştiut să scoată pînă şi din biserică limba românească, deşi pravoslavia ar trebui să ştie că un asemenea lucru e cu desăvîrşire anticanonic şi necreştinesc.

Şi această respectare a limbii naţionale în biserică e nu numai permisă, ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Naţiile care nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborîrei Sf.Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătînd că în multe limbi vorbeşte spiritul sfînt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui. E cunoscut că după Coborîre apostolii au ştiut toate limbile pămîntului. Pomenim în treacăt că noi românii în special am fost în toţi timpii un model de toleranţă religioasă: episcopiile atîrnătoare de scaunul papal, al Siretului [mai tîrziu al Bacăului] şi al Milcovului, petrecerea fără supărarea armenilor şi a evreilor în ţările noastre, libertatea de cult, garantată acestora prin anume hrisov de Ştefan cel Mare, desele raporturi ale epis­copilor catolici despre desăvîrşita toleranţă şi respectul pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn [de la sărbători mari Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice], toate acestea dovedesc că – cel puţin în această privinţă – n-am făcut niciodată ceea ce nu dorim să ni se facă nouă. E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acea din ele ne va părea mai preferabil şi stîlp mai bun de reazim pentru zile grele care respectă individu­alitatea noastră, altfel destul de inofensivă şi tolerantă.

Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă [a şcolilor elementare şi secundare], cine nu ne lasă să fim ceea ce sîntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricît de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru. Numai o sectă fără de patrie şi fără de simţ istoric, numai cetăţenii liberi, egali şi înfrăţiţi ai universului întreg, numai republica universală, reprezentată la noi prin urmaşii fanarioţilor, C.A. Rosetti ş.a., a putut da mînă de ajutor unui element străin a cărui tendinţă este nimicirea noastră naţională”.

Elementul străin fiind evreii, care, prin bancherii vienezi, ar fi intenționat să cumpere parcele în Dobrogea, guvernanții de la București considerînd că statul ar fi stăpîn pe acele pămînturi.

Manevrele interesate ale Europei asupra teritoriilor românești sînt punctate cu exactitate în Anexarea Dobrogei (Timpul, 18 august 1878): „Întîi, Basarabia ni se dăduse pentru a ne indica rolul nostru la gurile Dunării şi ţinerea acelei fîşii de pămînt era pentru noi o misiune europeană. Aceeaşi Europă care ne-a redat-o, a găsit de cuviinţă să ne-o reia şi ne-a oferit Dobrogea, reînnoind un mandat dat pe tăcute prin Tratatul de la Paris, mandatul, adică de a păzi liber­tatea celei mai importante artere a negoţului răsăritean, nu atît pentru puterea noastră proprie, pe cît prin lipsa de amestec a unei puteri mari, oricare ar fi aceea, a cărei preponderenţă ar deveni hotărîtoare prin posesiunea exclusivă a gurilor Dunării. Meniţi a fi proprietarii unui bun asupra căruia toate puterile mari vor să aibă servitutea liberei întrebuinţări, slăbiciunea noastră e o garanţie; pe cînd o putere mare în locul nostru, legată chiar prin tratate juruite, ar şti ce vremea să dispună în mod discreţionar de un bun atît de preţios pen­tru toţi sau cel puţin ar ţine legaţi pe mulţi şi i-ar paraliza în acţiunea lor politică prin gingăşia unei libertăti de navigaţie garantată numai prin şiruri negre pe hîrtie albă. Deosebirea între noi şi dispu­itorii Europei e, că ei ne iau o provincie şi ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe cînd noi simţim cu voiciune că se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucru ce nu se poate compen­sa nici prin bani, nici prin drepturi noi, nici prin cesiuni de teritoriu.

Durerea noastră e drept că nu mişcă pe nimeni, dar presu­punem totodată ca nici un om cu cap din diplomaţia europeană, nici chiar aceia care ne sînt contrari, nu ne vor lua în nume de rău un resentiment ce e natural şi care-şi poartă justificarea în sine însuşi”.

Tot aici, întru afirmarea dreptului nostru istoric, reiterează datele ce-l îndreptățesc.

Preluarea Dobrogei este considerată de poet, nu o anexare ci unire cu patria mamă. Viziunea publicistului asupra preluării Dobrogei și a relațiilor cu oamenii locului este clar exprimată în Am avut adeseori ocazia… (Timpul, 5 octombrie 1878): „De aceea revenim la ideea noastră emisă de a se consulta populaţia şi de a vedea sub ce condiţii voieşte să se ţină de statul român. Să fie o învoială, nu o cucerire. Departe de a voi să deznaţionalizăm deosebitele elemente de acolo, noi sîntem din contra de părere că şcoala elementară trebuie să fie confesională şi că în ea turcii să înveţe turceşte, tătarii tătăreşte; căci aceasta este singura cale pe care o pot înainta. Să nu repetăm noi, popor mic şi necuceritor, nedreptăţile ce se fac naţionalităţii noastre chiar în ţările învecinate, să nu impunem nimănui limba şi instituţiile noastre.

Nu exista o Românie transdanubiană, ci o provincie populată mare parte cu elemente străine care, alipite de ţara noastră, trebuie să se simtă, în patria lor străveche, nesupăraţi întru ale religiei, limbii, dreptului. A face însă din Dobrogea o colonie de netrebnici, în care să trimitem o pletoră de funcţionari fără ştiinţă de carte şi lipsiţi de omenie, precum umplusem la rîndul ei Basarabia cu tot ce avea România mai inept şi mai corupt, ar fi un dezastru pentru acea provincie şi cel mai nimerit mijloc de a o pierde cît se poate de curînd”.

Sînt de strictă actualitate observațiile sale privind etapele educaționale și respectarea lor, mai ales într-un spațiu multietnic precum cel din Dobrogea. El combate alegațiile foii liberale, Românul: „Înainte de toate «Românul» trebuie să ştie că şcoala primară n-are a face nimic cu ştiinţa, precum pe de altă parte ştiinţa n-are a face nimic cu pedagogia.

Şcolile primare nu sînt institute pentru programarea ştiinţei, ci institute de creştere [educare]. Pe de altă parte biserica este asemenea un institut de creştere, şi infuenţa ei asupra şcolii este cea mai folositoare. Cititul, scrisul şi socoteala nu sînt ştiinţe, sînt mijloace numai, cele dintîi pentru a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcolilor din România, că atît cele primare cît şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare – nici o programă de studii nu-i aşa de încărcată ca cea din România – lăsînd caracterul şi sentimentele paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decît creştere prin deosebite mijloace, din care religia e cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sîmburul ei moral rămîne şi formează tăria caracterului. Institutele noastre de educaţie – interconfesionale – produc pehlivanii şi papucii care de la 15-16 ani încep a aspira la funcţiile statului, umplu – privelişte greţoasă – la cele obscene de petrecere şi ne inspiră de pe acum dezgust şi o mare nelinişte în privinţa viitorului României.

Dar dovada cea mai limpede că tocmai ideea «Românului» este o erezie sînt şcolile confesionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul populaţiilor române de acolo. O altă dovadă sînt şcolile catolice din Bucureşti, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Şi de ce? Pentru că şcolile interconfesionale corup. C-un cuvînt şcolile elementare sînt institute de educaţie, iar mijloacele sînt cunoştinte fie practice, fie religioase” („Românul” combate ideile emise de noi…, Timpul, 11 oct. 1878).

În acelaşi sens, Eminescu face cu mult discernământ alte cîteva recomandări asupra administrării pămîntului dintre Dobrogea și Marea Neagră, în alt număr din Timpul, 21 octombrie 1878 (Chiar în chestiunea administrării…).

Lipsa de respect a trecutului, din păcate, o vedem cît se poate de manifestă în regimuruile postrevoluționare de astăzi. Pentru publicist modernizarea Dobrogei se impune a se realiza organic și nu prin măsuri interesate, corupte și, implicit, arbitrare, toate spre nemulțumirea localnicilor.

Evidențiind toate aceste măsuri administrative și financiare vexatorii asupra contribuabilului, în Cititorul nostru… (Timpul, 6 iulie 1880) face cîteva observații de tristă actualitate: „Iată că, în fine, şi «Românul» recunoaşte că administraţia e cu desăvîrşire slabă şi nepăsătoare, că administraţia financiară e din ce în ce mai nechibzuită, că această stare de lucruri se urmează întocmai, ba poate şi mai rău în anul curent: că prin o adevărată anomalie, administraţia domeniilor, rău pregătită şi în imposibilitatea de-a face o bună administrare fără studii prealabile, fără o sistemă, aşează şi percepe impozite, tot atît de rău concepute ca aşezare şi mai cu deosebire rău urmărite şi rău încasate. Astfel, administraţia domeniilor a aşezat o taxă asupra vitelor în aşa mod încît mulţi crescători de vite au trecut cu turmele lor în Bulgaria şi toţi ameninţă a trece, dacă nu se va aduce îndreptare.

Astfel – zice tot «Românul» – tocmai poporaţiunea româ­nească emigrează în Bulgaria.

Ar trebui să fim mulţumitori ziarului guvernamental pentru aceste destăinuiri. Nu se poate, într-adevăr, o critică mai amară a întregului sistem care ne stăpîneşte decît faptul că din România, c-o populaţie atît de rară, emigrează tocmai românii din cauza guvernului lor propriu, ca să scape de ai lor. Atît descrierile economice ale d-lui Ioan Ghica, cît şi acele ale d-lui Xenopol observă că în multe sate românii, care au atîta iubire pentru pămîntul lor îşi părăsesc vetrele şi ogoarele şi iau lumea-n cap spre a scăpa de sarcinile ce apasă asupră-le şi de vexaţiile administraţiei. Tot astfel am prevăzut şi în privinţa Dobrogei că se vor depopula cafenelele pentru a se umple birourile administrative de acolo, că inepţia şi arbitrariul cunoscut al păturii catiliniare din societatea noastră va face pe locuitori să-şi ia lumea-n cap”.

Dacă atunci românii, din cauza fiscalității, treceau cu turmele în Bulgaria, astăzi își înmatriculează mașinile peste Dunăre, merg la cumpărături în Ungaria ș.c.a.l. de neacceptat.

Tot în marginea chestiunii dobrogene publicistul constată ca pe o fatalitate neputința de a îndrepta barbaria cu care este administrată România: „Toate acestea le spunem, ştiind bine că nu se vor împlini, căci nu cunoaştem noi administraţia noastră? Toate celealte, calea-valea, mai trec, de bine de rău. Dar cînd ne aducem aminte de barbaria cu care se administrează România, ne înfiorăm. Să nu se uite că, pentru ocuparea oricărei funcţii publice, se cere dovedirea unor studii oarecare; la administraţie însă, nimic. Pentru a fi judecător, se cer cunoştinţe juridice, pentru a fi institutor sau profesor de liceu, se cere să dovedeşti măcar studii liceale, dacă nu academice; pentru a administra însă tot felul de interese ale statului, fiscale, agricole, de cultură, juridice, nu se cere dovedirea nici unui fel de învăţătură şi, cu toate acestea, tot rulajul statului, toată regularitatea funcţionarii lui, atîrnă de administraţie. Cînd îşi aduce aminte cineva cîtă lumină şi avere a adus subprefectul în casa ţăranului francez, ce-a devenit Prusia prin administraţie, cum a ridicat scurta epocă absolutistă, nivelul de cultură şi avere a tuturor populaţiilor agricole şi orăşeneşti din Austria, cînd ne aducem apoi aminte cum, în chiar ţara noastră, sub Vodă Ştirbei, care era un excelent administrator, populaţia creştea văzînd cu ochii, cutiile satelor aveau în fiece an prisoase, iar bugetul statului arăta pururea un excedent de 1-2 milioane franci pe an, deşi întreg nu era decît de vreo 7 milioane, cînd ştim cît de mut făceau chiar bătrînii noştri cu bani atît de puţini, şi cît de puţin se face astăzi c-un buget de şasesprezece ori mai mare, cînd ne aducem aminte de toate acestea nu ne vom mai îndoi că ceea ce e azi nu mai e decît un simulacru de administraţie, că funcţiile acestei ramure nu mai sînt azi decît pretexte de-a jefui pentru cei însărcinaţi cu ele. Administraţia noastră nu mai e potrivită cu ţara, ea e barbară. De acolo vine barbaria cu care se exploatează şi oamenii, şi pămînt, lipsa de prevedere cu care se impun sub zeci de titluri dări comunale şi judeţene, orbirea cu care se pustiesc şi se dezrădăcinează pădurile, rămînerea agriculturii în starea primitivă de acum două sute de ani sărăcirea ţăranului şi sărăcirea ţării, moralitatea populaţiei. Aici nu poate ajuta medicul cu prafuri şi hapuri, nu învăţătorul cu aritmetică şi gramatică, nu preotul cu explicarea Evangheliei, nu, în fine, judecătorul cu distribuirea cea mai echitabilă a dreptăţii paragrafate; toate condiţiile de existenţă trebuie îmbunătăţite şi pentru aceasta trebuie o admi­nistraţie luminată în adevăr, neobosită şi onestă” (De pe cînd se discută…, Timpul, 19 iulie 1880). Prea seamănă situația cu cea de astăzi așa că: No comment !

Publicistul de la foaia conservatoare a cercetat toate provinciile românești, nu mai puțin locurile populate de românii din afara Țării, cu aplicația și implicarea unui iubitor de istorie și tradiții naționale în marginile adevărului, așa cum s-au străduit în lungul timpului toți membrii Junimii și convorbiriștii.

Revista indexata EBSCO