Jan 16, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Nicolae Mihai, Insomnii scoase la licitaţie, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016,100 p. Cuvînt înainte de Radu Cange şi o scrisoare de trăsură pe coperta a patra semnată de Valeria Manta Tăicuţu.

 

De o sensibilitate aparte, cuminte, fără nici un fel de asperităţi, stăpîn pe mijloacele sale lirice de la care nu se abate, Nicolae Mihai îşi duce această distinsă şi admirabilă pedeapsă cu multă demnitate, încercînd să urce muntele de sare cu saboţi de piele, parcă anume a se flagela în numele poeziei. Parcă anume predispus să-şi scoată la licitaţie insomniile sale, el spune în poemul Exod: „Doar o frunză mă mai desparte/ de iarnă, păstrînd intactă neliniştea/ firului de iarbă.// Cu nepăsare îndur neruşinarea/ primului fulg de nea îndrăgostit/ pînă la urechi de propriul lui exod,/ cînd, tîlhăreşte muşcă/ din murmurul luminii, lăsînd dîre/ lungi de scrum, prin aerul speriat,/ ticsit cu iepuri albi de o şchioapă”. Aceasta este de fapt şi atmosfera în care se derulează poezia lui, o atmosferă bacoviană în care el ştie să asculte murmurul luminii. Cartea de poeme Insomnii scoase la licitaţie este o frumoasă pledoarie pentru poezia adevărată, pentru emoţia sinceră, netrucată şi mai ales neinventată, aşa cum trebuie scrisă de cît mai mulţi poeţi, pentru că aşa cum ştim încă de la Goethe, trebuie să pornească de la inimă ceea ce este destinat să ajungă la inimă. Nicolae Mihai şi-a însuşit, cu prisosinţă, această lecţie de poezie. „Cauţi cunoaştere în tot ce înseamnă vremuri/ de odinioară, cînd doar mîinile mamei/ puteau să întîrzie cascada nisipului/ din clepsidră, cînd grăbit, apusul de soare umplea/ fereastra cu făgăduieli infantile/ şi culori stoarse de vlagă”… Sau scriind tot despre trecerea iremediabilă a timpului spune: „Nu voi alerga nicicînd/ după surîsul învinuit/ de trădare,/ însă, dacă am să caut/ în dicţionare, cu certitudine/ n-am să aflu vreodată ce a vrut / să spună privirea aruncată pe furiş.” Sînt versuri simple care transmit cititorului o stare de nelinişte ce  te poate bîntui atunci cînd cascada nisipului din clepsidră se caţără pe tine. Folosind uneori limbajul uşor arhaic, alteori cel modern, Nicolae Mihai îşi struneşte abil emoţiile dînd uneori impresia că poezia sa este aşa cum spune şi Radu Cange: „Unele versuri par simple notaţii, notaţii ce demonstrează atenţia cu care priveşte spectacolul lumii.” Chiar despre un spectacol al lumii este vorba în această licitaţie de sentimente în care insomniile se află la loc de cinste.

 

Mărioara Vişan, Metamorfoză, Editura PIM., 2016, 80 p.

Publicînd într-un ritm destul de susţinut o bună perioadă apoi cu o stagnare evidentă, Mărioara Vişan, se prezintă cititorului de poezie cu al patrulea său volum, Metamorfoză. Anotimpul culorilor, cartea de debut a apărut în 2010, apoi au urmat: Roua din suflet, 2011 şi Peregrin printre cuvinte, 2012. Cel de al patrulea volum, cel prezent, vine cumva în prelungirea universului liric propus de autoare în celelalte volume, păstrînd însă aceleaşi motive lirice. Pentru Mărioara Vişan poezia este mai mult decît o exprimare directă, coerentă, este chiar un mod de viaţă într-un program liric asumat, aşa cum remarcă în prefaţa acestei cărţi şi profesorul Mihai Păstrăguş. Mi-e sufletul poezie, spune ea în una dintre poeziile de aici şi, în această exuberanţă se poate vedea uşor entuziasmul fiecărei trăiri, fiecărei rostiri lirice, pentru că despre un anume entuziasm se poate discuta aici. Poezia ei ca discurs liric nu produce nici un fel de asperităţi pentru că mereu este rostită dintr-o suflare, parcă ar fi mereu gata să ne arate ce aproape este de noi este poezia în sine, încît doar trebuie să întinzi mîna şi să o pipăi şi să simţi cum te-ai contaminat şi îţi intră prin toţi porii în suflet.

Ruperea de realitate se face adeseori brusc, încercînd astfel construirea unui nou drum, construirea unui alt rost, lăsînd în urmă: „dureri…umbre, …şi-n lume am plecat”. Această rupere dureroasă ca orice rupere lasă totuşi în urmă un trecut cu multe umbre blestemate. Durerea, năduful şi multe neîmpliniri, cu toate sunt lăsate în urmă ca şi cum ar fi în urma unui nou botez, al botezului cu poezia, simţind că abia aşa se poate deschide o nouă poartă spre lume. E şi acesta un mod de a-ţi lăsa amintirile să nu te mai bîntuie şi să-ţi croieşti un nou drum, un nou început, demonstrînd, de această dată prin poezie că mereu ne putem lua destinul în propriile mîini, un destin asumat pe cont propriu, fără a ţine cont de cunoscutul dicton: ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, pentru că destinul şi-l mai face şi omul cu mîna lui fără să aşteptăm să vină cineva să ne pună, ce merităm, în traistă.

Suntem doar fotografii/ ce vor să pună-n ramă viaţa” constată Mărioara Vişan, lăsînd cititorului, totuşi o rază de speranţă chiar dacă: „ne închinăm la idoli fantezişti/şi nu vedem cum moare,/ căci suntem orbi şi trişti,/ ce-i viu încă sub soare”, spune într-un fel de resemnare, atunci cînd greutatea, tristeţea şi disperarea par fără de sfîrşit. şi atunci: Privesc mirată pe fereastră/la ploaia care mă îmbie/ să binecuvîntez iubirea noastră” iată că raza de soare îşi face apariţia în această atmosferă bacoviană, raza de soare numită, nici mai mult nici mai puţin iubirea noastră împlinind într-un anume mod spusele ecleziastului: dacă dragoste nu e, nimic nu e. pentru ea împlinirea se desăvîrşeşte pentru că exact asta a descoperit: iubirea noastră. Deşi se exprimă, în mai toate poemele din această carte cu o oarecare notă de tristeţe, totuşi raza de soare se arată la orizont. Tributară unor influenţe biblice, Mărioara Vişan îşi asumă poezia anume pentru a-şi elucida propriile trăiri, pentru a şi le asuma spunînd: „Mă veşnicesc/ să reînvii credinţa/ căci alte Paradisuri/ încerc să le trăiesc”.

O altă latură ce se poate descoperi în poeziile din această carte este, fără doar şi Poate, lumea florală, în care se regăseşte adesea. Magnolii, maci, toporaşi, viorele, cu toatele se regăsesc în multe dintre poeziile sale În roua dimineţilor de mai, în care îşi răcoreşte durerea, florile sunt balsamul cel mai la îndemînă şi de acolo îşi ia boabele de viaţă ca să poată, cu roua iubirii sufletul iubitului să-l ude. În poemul Inorogul din mine ea scrie „Deschid timid/pleoapa eternităţii, într-o albastră tăcere/ dintr-o lume pustie”.

Cartea se încheie cu un poem dedicat iubirii, un fel de imn orfic, ca o pledoarie pentru tot ce e frumos şi sincer, curat aşa cum e castitatea unei fecioare, astfel: „Bună ziua, Domnule!/ Mi-am pierdut inima/ în imensa ta iubire// Domnule, bună ziua/ Mă gîndesc mereu la tine/ chiar şi atunci cînd dorm?// E întotdeauna o zi bună/ cea în care pot să te ating,/pot să te sărut şi pot să te iubesc.//…/ Te iubesc! Ştii de ce?/ pentru că m-ai învăţat să sper/ să visez într-un nou viitor.// dar un viitor fără tine/ nu există pentru mine”. După această lecţie de iubire, de dăruire şi de ataşament, după această lecţie de mulţumire, sigur că Mărioarei Vişan viaţa i se pare mult mai uşoară şi poezia îi este o simfonie neterminată.

 

Cornel Galben, 1000 de paşi, Editura Corgal Press, Bacău, 114 p. 2016.

 

Deşi cei 1000 de paşi pe care îi desăvîrşeşte Cornel Galben nu sunt paşi de plimbare de plăcere, totuşi sunt paşi printr-un labirint livresc, un labirint al cărţilor dintr-o bibliotecă personală, bibliotecă în care se preumblă în ceasurile de tihnă… monahală, cît nu este obligat să facă ascultare executînd cele peste 10.000 de lumînări şi alte diverse. El, într-o dedicaţie, îmi scrie: „Poetului drag inimii mele, tumultosului Emilian Marcu, aceste noi consemnări, din care, dacă ai răbdare, vei afla că eşti citit!” Cu adevărat am avut răbdare, dar nu numai pentru a afla că sunt citit, ci şi din dorinţa de a descoperi cum e să trăieşti într-o lume care nu-mi este chiar la îndemînă. Cornel Galben, cînd îmi scria că… eşti citit, nu se referea la faptul că eu sunt un tip citit, ci la romanul meu Suburbii municipale, care, recunosc este puţin mai dificil de citit… dar de porneşti lectura… eşti greu de oprit. Poate că tumultuos ar trebui să-şi spună şi sieşi pentru că am în faţa mea o parte dintre ultimele cărţi care poartă semnătura lui, şi nu sunt deloc nişte broşurele, ci sunt tomuri masive, de istorie literară: Poeţii Bacăului la început de mileniu: debuturi 2000 – 2010, editura Pallas Athena, Focşani, 2015, Personalităţi băcăuane, editura Corgal Press, 2015 şi Scriitori băcăuani, la aceeaşi editură, în anul 2016, cărţi care, aşa cum spun şi titlurile, se ocupă de viaţa culturală a acestui oraş moldav, prin care Cornel Galben a efectuat mult mai mult decît o mie de paşi. Spovedania învinsului, în această tentativă a sa de evadare din lumea laică şi împămîntenirea în spaţiul sacru al unei mănăstiri a eşuat lamentabil, spune chiar el. Doar doi ani şi jumătate a rezistat Cornel Galben în haina monahală pentru că lumea laică i-a dat ghes şi l-a recuperat, redîndu-l lumii cărţilor sale, care în fond nu este nimic altceva decît tot o lume monahală, haină în care se simte cel mai bine, îndepărtîndu-se de acele ascultări pe care trebuia să le facă sub ochiul vigilent al unui… frate. Cei 1000 de paşi pot fi cele o mie de cărţi citite şi unele comentate, în această perioadă, semn că atunci cînd este voinţă poţi citi şi studia oriunde te-ai afla. Dar el se justifică spunînd că 1000 de paşi făceau parte din ritualul său zilnic, în haina monahală şi spune: „Sufocat însă şi de cei cel mult 1000 de paşi pe care-i făceam zilnic, am preferat să mă întorc la preocupările anterioare, chiar dacă sufletul meu continuă să fie îndoit şi nici acasă nu mă simt deloc împăcat, tînjind după minunatele trăiri duhovniceşti şi înfiorîndu-mă la ideea că aş putea rata mîntuirea.” În fond, cartea 1000 de paşi este un jurnal de viaţă şi de lectură, începînd cu 1 ianuarie 2014, cînd după una din predici constată că: „Anul îţi va merge bine nu cînd tu vei sta beat în ziua dintîi a lui… ci cînd, atît în ziua dintîi cît şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.” Sub acest îndemn îşi începe noua/vechea sa viaţă autorul. În notele de lectură dar şi de apreciere asupra unor evenimente se pot descoperi şi unele aluzii… neortodoxe, dar se şi justifică asupra ironiilor: „Judec, judec, judec şi văd numai bîrna din ochii altora. Halal să-mi fie!”. 1000 de paşi se poate considera şi un bun manual/îndrumător de jertfelnică trudă, de efort şi de organizare, şi în propriul său interes, dar şi în interesul celorlalţi scriitori despre care spune: mi-am cheltuit cîteva ore din viaţă pentru a scrie despre, sau despre…. Şi chiar un destoinic şi bun cheltuitor este Cornel Galben, cel care prin truda sa reuşeşte să evidenţieze multiple personalităţi, mai ales, băcăuane, ceea ce nu e deloc un lucru ,nici simplu şi nici uşor.

 

 

Corina Petrescu, Trei lacrimi, Povara amintirilor ce vor veni, editura Citadela, Satu Mare, 2013, 128 p. Prefaţă semnată de Lucian Gruia .

Corina Petrescu a depăşit demult faza de debutant în poezie, şi asta se poate detecta prin siguranţa cu care se exprimă în vers. Ea a publicat mai multe cărţi, remarcate de altfel de nume notorii din critica literară de la noi, cum ar fi: Ovidiu Suciu, Ioan Nistor, Octavian Curpaş, Robert Laszlo, Niculina Oprea, Violeta Craiu, Constantin Stancu, Lucian Gruia şi alţii. Majoritatea comentatorilor cărţilor Corinei Petrescu, au remarcat, în mod special, imaginarul poetic, ermetismul poemelor sale şi un anume sentiment de nelinişte, chiar de anxietate care emană din versurile sale. Şi această nouă carte a Corinei Petrescu, Trei lacrimi. Povara amintirilor ce vor veni, un titlu uşor în răspăr, afişînd un oarecare sentiment de frondă, nu se îndepărtează prea mult de modul ei de a se exprima poetic. Continuînd firul comun cu dramatismul afirmaţiilor poetice, pentru că aşa cum spune poeta, Poezia e dor după ziua de ieri şi spaimă faţă de ziua de mîine, de unde şi cel de-al doilea titlu al cărţii de faţă, Povara amintirilor ce vor veni, titlu care ne trimite volens-nolens la cartea lui Erich von Deniken, Amintiri despre viitor. În această carte Corina Petrescu tratează, cu multe argumente, o anume stare de tristeţe, dar şi de singurătate, tristeţe provocată de… povara amintirilor ce vor veni. Dar amintirile ei se derulează şi, aşa cum pare firesc, şi în trecut, rememorînd părinţii care sunt plecaţi, în fond rememorîndu-şi propria copilărie „Ne este dor, părinte preaiubite,/ Că ne-ai lăsat mai singuri pe pămînt,/ O lumînare îţi aprindem seara/ Şi-ţi punem” flori şi „lacrimi pe mormînt”, încercînd să ofere şi o sumă de sfaturi despre viaţă copiilor săi, dar şi copiilor în general. „Viaţa reprezintă o colivie din care nu putem pleca decît prin extincţie: Ezit în faţa uşii acestei colivii,/ Să intru, să nu intru, să pot s-aleg, să nu-mi/ Transform în scrum aripile firave, spune în prefaţa la această carte Lucian Gruia, încercînd să dea un sens temerii poetei de a nu-şi transforma aripile firave în scrum. Povara amintirilor ce vor veni nu se îndepărtează nu se îndepărtează al lei, de modul de abordare poetică, mai ales atunci cînd scrie în vers liber, fără constrîngerile inerente ale versului clasic. Această carte ar putea fi un adevărat recurs la memoria viitoare cînd spune: „Buzele se pregătesc să spună un cuvînt/ Dar sunetul nu se aude…/ Nu se mai/ Aude…/ E prins/ Dureros/ În gard/ De/ sîrmă/ Ghimpată”. Poeta e pregătită pentru aruncarea lestului din viaţă („Încerci să arunci din pantofi,/ Să primeneşti rafturile dulapurilor/ De haine vechi”), dar şi Amintirile, Apele învolburate pentru o călătorie cît mai lejeră cînd „auzi-vom/ Din ceruri, vocea ta”. Întoarsă pe pămînt din această călătorie mai lejeră constată că „Prezentatoarele se întrec în dramatizarea meteo de parcă/ E ultima noastră zi pe pămînt”. Trei lacrimi oferă Corina Petrescu pentru povara amintirilor ce vor veni care sunt rodul unei existenţe dramatice, dar şi dramatizate, existenţă ce o determină să facă apel la un adevărat şamanism poetic spunînd: „Deschid calendarul: este astăzi, este mîine,/ Poate este chiar ieri./ Nimic nu se potriveşte., nimic nu seamănă cu nimic./Ochii mei privesc, dar buzele mele/ Nu rostesc nici un cuvînt”. Poezia Corinei Petrescu este un semn pe drumul acesta dus-întors între cer şi pămînt, un semn delicat şi curajos pentru că abordează tainele poeziei şi ale lumii din perspectiva viziunii poeziei feminine spune Constantin Stancu într-un articol din revista „Citadela”. Sunt multe semnale de poezie autentică în această carte a Corinei Petrescu.

 

Din nou o…

PREDOSLOVIE DE FINAL AN!!!

 

Ca în fiecare final de an, din ultimii ani de colaborare la revista „Convorbiri literare”, iată că în anul de graţie 2016, simt o acută nevoie de a vă transmite o parte dintre gîndurile mele legate de bogăţia editorială, de avalanşa de cărţi, multe bune, unele foarte bune sau de excepţie, care m-a acoperit pînă peste cap, dar de care mă bucur, pentru că simt că există preocupare, interes dar şi talent pentru a scrie în aceste vremuri nu tocmai potrivite cu starea de meditaţie, de melancolie şi de cugetare, cu starea de a fi… gînditor. Sunt momente în viaţa unui popor cînd scriitorul este un fel de a cincea roată la căruţă. Şi chiar asta simt în acest moment de bilanţ, că scriitorul este obligat să creeze pe speze proprii, să-şi publice cărţile furînd din veniturile personale, adesea foarte mici, şi făcînd… acte de caritate. Foarte puţini dintre autorii contemporani se pot lăuda că primesc un cît de mic sprijin din partea guvernanţilor, aşa cum cred că ar fi normal. Spre cinstea lor, scriitorii, importanţi sau mai puţin importanţi, publică. Se ştie foarte bine că fluviul literaturii unei naţiuni se compune din rîuri mai mari, dar şi din rîuri mai mici, şi că, totuşi, toate apele îşi au originea în firişorul de apă ţîşnit din inima muntelui, prin sufletul şi susurul molatec sau vijelios al unui izvor. Prin cărţile dumneavoastră, dragi autori, se întocmeşte marea literatură română contemporană, cu sau fără voia guvernanţilor… adesea nepăsători şi reci precum lespedea de mormînt. Aşa că în acest sfîrşit de an dumneavoastră, iubiţi scriitori, dar şi dumneavoastră iubiţi cititori trebuie să primiţi cele mai bune şi sincere urări de sănătate şi de inspiraţie să puteţi face în aşa fel ca acest Fluviu imens numit Literatura română contemporană să fie mereu roditor. Chiar dacă sunt şi unii dintre confraţi care nu ştiu să fie generoşi, care fac liste ale tăcerii, fac şi desfac noduri gordiene, prin întocmirea de bilete de valoare (de fapt de bilete de favoare), dumneavoastră cei care publicaţi, să ştiţi că multe dintre realizările de peste an îşi găsesc, fie şi în parte, un firişor de prezenţă în revista „Convorbiri literare”. Să ne gîndim la cărţile noastre, să citim cărţile confraţilor noştri să nu ţinem cont de nici un fel de liste sau de topuri de cafenea. Scara de valori se întocmeşte, în ultimă instanţă, pe valoare şi nu pe interese oculte. La mulţi ani, cu bucurie şi sănătate în acest nou an care stă să se ivească şi în toţi cei care vor veni vă doreşte din inimă, din această „Vitrină a cărţilor”, cel care semnează… Emilian Marcu

Revista indexata EBSCO