Jan 16, 2017

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Contribuție la un profil de cineast

Cartea Vasilicăi Bălăiţă Univers filmic Alexa Visarion. Jurnal de spectator (Ed. Artes, 2016) este a doua care apare în acest an despre cunoscutul regizor, după cea realizată de Elena Saulea – Alexa Visarion sau destinul vocaţiei (Ed. Junimea), ambele volume contribuind substanţial la edificarea unui profil cvasicomplet al celui vizat. La cartea Elenei Saulea ne-am referit – tot în aceste pagini – în luna ianuarie crt. Acum vom nota cîteva idei despre cartea Vasilicăi Bălăiţă, la lansarea căreia am participat recent în Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti. Autoarea mărturiseşte într-un cuvînt înainte că lucrarea ei este rodul unui studiu antropologic format din multe ore de interviu cu regizorul, din discuţii, conferinţe şi cursuri pe tema creatorului – totul pentru a pătrunde în universul creaţiei sale, spre a-l descifra, a-l înţelege şi a-l privi critic.

Mărturiseşte de la început Vasilica Bălăiţă că în lăcomia ei de a nota descifrările regizorului însuşi sau de a-l descifra pe regizor de la o distanţă cît mai mică, şi-a dat seama, la un moment dat, că Alexa Visarion este mai ales ceea ce nu spune despre el şi despre opera sa; l-a ascultat şi nu i-a dat ascultare în acelaşi timp, l-a radiografiat şi l-a imaginat în egală măsură: „Privesc de aproape un om care trăieşte pentru şi în opera sa”. Şi într-adevăr, cartea este o privire de aproape asupra unui creator şi a unei opere – o privire atentă, pătrunzătoare, neintimidată de personalitatea de excepţie a creatorului şi de valoarea operei; o privire în care admiraţia şi elogiul se întîlnesc cu judecata critică întru edificarea unui profil de cineast cu statut de unicitate.

Cartea este alcătuită în principal din: consideraţii critice asupra filmelor care constituie opera regizorului; interviuri cu acesta; conferinţe ale acestuia în cadrul Şcolii doctorale de la Iaşi sau în alte împrejurări, ş.a.

Principala contribuţie a autoarei se află în capitolul Serile de film în care sînt analizate, comentate, judecate – într-o manieră particulară incitantă – cele şapte filme care alcătuiesc opera cinematografică a lui Alexa Visarion: Înainte de tăcere (1982), Năpasta (id.), Înghiţitorul de săbii (1991), Vinovatul (id.), Punct şi de la capăt (1996), Luna verde (2009) şi Ana (2014).

Nu mă voi opri aici decît la opiniile autoarei referitoare la cel mai recent dintre aceste filme, şi asta nu numai pentru că vizionarea lui ne este încă vie în memorie, ci mai ales pentru că este filmul-sinteză al operei cineastului; şi nu în ultimul rînd pentru că unele dintre opiniile din carte se înrudesc, sînt complementare cu ale mele (pe care le-am exprimat în scris după premieră). Dar nu pe acestea el voi aminti, ci pe cele strict originale, ale autoarei cărţii, opinii şi judecăţi de valoare care o califică pe Vasilica Bălăiţă ca autentic critic cinematografic. Ea citit toate cele trei variante ale scenariului scris de Alexa Visarion pe temeiul legendei Mănăstirii Curtea de Argeş şi al mitului Meşterului Manole şi, citindu-le, a putut judeca realizarea filmului din perspectiva evoluţiilor conceptuale din care a rezultat opera finită. Sînt demne de reţinut în dosarul critic al filmului Ana cîteva idei care dezvăluie capacitatea şi maturitatea autoarei de a judeca o operă de acest gen. Referindu-se la cele două personaje principale, zice Vasilica Bălăiţă: „Doi oameni singuri urmează să se purifice. Ea se purifică prin contactul cu mitul zidirii, iar El este purtătorul acestui mit”. Şi mai departe, considerînd că cei doi eroi sînt prăbuşiţi întocmai ca zidurile mănăstirii din legendă, autoarea avansează ideea că ceea ce urmează să se reconstruiască sînt chiar fiinţele lor interioare şi că, prin mutarea accentelor de pe exterior pe interior, cineastul „iese din timpul liniar şi creează spaţii de natură subtilă”, încît mitul zidirii face reflex de oglindă cu ridicarea templului interior despre care vorbeşte Mîntuitorul în ajunul răstignirii sale: „Dărîmaţi acest templu şi-l voi înălţa din nou în trei zile!”

În altă pagină citim cu acelaşi interes că demersurile celor doi eroi au un pronunţat aspect cristic. În cultura cristică omul se salvează prin efort şi sacrificiu. „Prin introducerea aspectului cristic în mitul sacrificiului filmul Ana devine o apologie a renaşterii, în ciuda sau. poate, datorită tuturor dificultăţilor…”

Iată şi cîteva însemnări cu totul surprinzătoare: „Prima vizionare a filmului – zice Vasilica Bălăiţă – mi-a lăsat un gust profund erotic”(!). Sau despre bicicletă, vehiculul folosit permanent de cei doi eroi: Bicicleta e „singurul lucru pe care îl au în comun cei doi (El şi Ea). Dintr-odată, mersul alături pe bicicletă a devenit un atins/ neatins la fel de tulburător erotic pe cît ar fi fost o poveste de dragoste la adolescenţă”.

Stilul şi procedeele eseistice pe care le foloseşte Vasilica Bălăiţă fac posibile apropieri şi comparaţii judicioase între autoportretul lui Alexa Visarion – care ar fi, adică, acest film – şi universul pictural al lui Van Gogh sau cel cinematografic al lui Tarkovski. Este aici un demers comparatist interesant, pur eseistic şi chiar un pic poetic, ceea ce conferă cărţii un plus de interes.

Ca încheiere aş pune chiar concluzia cu care autoarea îşi finalizează acest frumos eseu. Iat-o: „Prin întîlnirea personajului Manole cu femeia numită numai de el Ana, Alexa Visarion iese din liniaritatea timpului (trecut, prezent, viitor) şi creează paradigma unui Manole contemporan pentru care Ana este energia organică a creaţiei. Jertfa îşi pierde astfel caracterul păgîn, transformîndu-se în ardere de tot a fiinţei bărbat/ femeie, pentru Frumuseţe şi Adevăr – Dumnezeul în care regizorul (cel real şi cel imaginat) crede cu tărie”.

Volumul de faţă se întîlneşte organic cu cele două cărţi anterioare ale Vasilicăi Bălăiţă (Spectacolul poeziei în teatrul lui Eugène Ionesco – Ed. Artes, 2000, şi Jurnalul unui spectator – Ed. Artes, 2014) marcînd devenirea promiţătoare a unui critic de artă şi a unui teoretician.

 

 

29 oct. 2016

 

 

Revista indexata EBSCO