Jan 16, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Suavitatea răului

Marea sărbătoare a premiilor literare franceze a început, ca de obicei, pe 3 noiembrie, cu atribuirea celui mai rîvnit dintre ele, Premiul Goncourt, unei tinere şi frumoase scriitoare marocane, Leïla Slimani, pentru romanul Chanson douce (Cîntec suav), apărut la Gallimard, editura care furnizează dintotdeauna cel mai important lot de laureaţi ai premiului-rege, dar care nu-l mai cîştigase din 2011. Instituţia premiilor îşi confirmă astfel nu doar eclectismul şi flexibilitatea, ci şi deschiderea francofonă majoră către scriitori veniţi din alte zări, accentuată în ultimii ani, după cum vom vedea şi din rezultatele celorlalte principale recompense literare.

Cei patru finalişti de pe listele Goncourt 2016 au fost Catherine Cusset, L’autre qu’on adorait (Gallimard) – acest roman fiind cîştigătorul selecţiei juriului românesc, Gaël Faye, Petit pays (Grasset), Régis Jauffret, Cannibales (Seuil) şi Leïla Slimani, Chanson douce (Gallimard), cea din urmă izbutind să-şi adjudece prestigioasa distincţie încă din primul tur, cu şase voturi din nouă. Reamintim că, în sine, premiul Goncourt se traduce printr-un cec simbolic de 10 euro acordat autorului, dar beneficiile apar ulterior, cînd tirajele explodează şi ating cifre record de sute de mii de exemplare.

Leïla Slimani s-a născut în Maroc, în 1981, şi a absolvit celebrul Sciences Po din Paris. Jurnalistă la Jeune Afrique, tînăra scriitoare a publicat în 2014 un prim roman remarcat de critică şi de public (Dans le jardin de l’orgre/ În grădina căpcăunului), ce promitea deja o continuare pe măsură. Și iată că în acest an, juriul Goncourt a fost sedus de o poveste plină de tensiune, mirosind uşor a Jonathan Coe şi a Jean Genet, care se devoră ca un thriller, presărat cu numeroase reflecţii asupra raporturilor de dominaţie socială şi a cruzimii umane. Publicul şi criticii au făcut o primire foarte bună acestui roman, ceea ce e mereu un semn pentru membrii juriului, chiar dacă nu definitoriu. Oricum, de data aceasta au reuşit să facă un fel de sinteză a principalelor texte ajunse în finală, avînd în vedere că istorisirea comportă elemente certe din interesul sociopolitic exprimat de Gaël Faye în textul său, dar şi din poetica ororii explorată de Régis Jauffret.

Atunci cînd Myriam, mama a doi copii mici, se hotărăşte să treacă peste reticenţele soţului şi să se întoarcă la slujba ei din cabinetul unor avocaţi, începe să caute o bonă şi organizează o serie de interviuri exigente cu numeroasele solicitante. În cele din urmă, cei doi soţi o angajează pe Louise, care cucereşte foarte repede afecţiunea copiilor şi se instalează progresiv în miezul căminului, răsfăţîndu-i în egală măsură pe părinţi şi devenind în scurt timp indispensabilă. Dependenţa reciprocă se strînge tot mai mult într-o capcană care îi va antrena pe toţi în tragedia ce stă să se producă. Suspansul te învăluie vrăjitor chiar de la primele pagini ale acestei poveşti crunte, în care o bonă enigmatică ajunge să încarneze fascinaţia unei întregi societăţi pentru mister, bani şi aparenţe, descoperită subit în toate prejudecăţile ei de clasă şi cultură, în raporturile de supunere disimulate de corectitudinea politică, în distorsionarea concepţiilor despre iubire şi educaţie. Stilul sec, tranşant, clinic al autoarei, prin care fulgurează momente de poezie tenebroasă slujeşte de minune acestei oribile poveşti familiale, inspirată dintr-o întîmplare reală petrecută în cartierele selecte ale New York-ului în 2012, cînd mama, întorcîndu-se de la serviciu însoţită de copilul mai mare, îi găseşte în casă pe cei doi copii mici înjunghiaţi şi pe dădacă cu gîtul tăiat, vie însă. Drama i-a amintit autoarei şi de un alt fapt divers, petrecut cu cîţiva ani mai devreme, tot în Statele Unite, unde o tînără angajată au pair, Louise, a fost acuzată că zgîlţîise cu brutalitate bebeluşul unei familii de medici, incident care a divizat opinia publică a vremii deoarece linia de apărare aleasă de avocatul ei a fost, de fapt, o acuză la adresa mamei, care muncea foarte mult şi, prin urmare, îşi delegase cea mai mare parte din atribuţiile materne, deci nu avea dreptul să se plîngă de consecinţe! Ba mai mult, pentru a sublinia parcă porozitatea realităţii şi modul insidios în care imaginaţia şi fapticul se întrepătrund şi se potenţează reciproc, în perioada redactării romanului, autoarea însăşi era în căutarea unei bone pentru bebeluşul ei de şase luni! Și, după propriile mărturisiri, scrisul a ajutat-o să-şi exorcizeze demonii şi să-şi alunge spaimele concrete din propria existenţă.

Naraţiunea prinde şi farmecă cu o forţă surprinzătoare. Începutul e, de fapt, sfîrşitul: „Bebeluşul este mort”, iar pornind de acolo, scriitoarea încearcă să reconstituie fisurile vitale ale Louisei, dădaca aparent perfectă, dar minată de o confuzie crescîndă, hrănită de o senzaţie de neputinţă şi de resentiment la adresa vieţii. Încetul cu încetul, relaţia de subordonare iniţială se inversează. Louise e tot mai capricioasă, dispare uneori zile întregi fără să anunţe, dar patronii superocupaţi îi găsesc tot felul de scuze şi pleacă ochii în faţa ei. Cu o rară subtilitate, Leïla Slimani decojeşte straturile succesive ale sufletului bonei, copleşită de sentimente contradictorii. Invidia, afecţiunea, ura dau naştere unei ambiguităţi constitutive societăţii noastre de azi, care ne confruntă adesea cu situaţii greu, sau chiar imposibil de conciliat: slujbe solicitante şi creşterea copiilor, sau gestionarea relaţiilor cu propria conştiinţă şi cu a celorlalţi în interiorul unui raport de angajare, ce presupune implicit o anumită distanţiere şi o poziţionare ierarhică. Astfel, oricît de limpede ar fi că tinerii părinţi au acceptat-o pe Louise ca pe un membru al familiei, pe un fond de frustrare şi certă labilitate a bonei, orice privire uşor absentă sau cuvînt interpretabil alimentează ranchiuna generată de un ecart social evident.

Inteligenţa narativă bine stăpînită a Leïlei Slimani face din această escaladare a violenţei pulsionale o ilustrare a unei tensiuni dramatice explozive, fără coloratură melodramatică sau excese vizuale şi verbale. Dimpotrivă, deşi e limpede că absolut nimic nu poate scuza gestul bonei, un anume sentiment de fatum inconturnabil şi de impas socio-psihic se desprinde din acest roman. De parcă ai asista pe viu la acumularea unei uriaşe mase şi forţe ucigătoare în spatele unui dig ce stă să se spargă, avînd la îndemînă un buton prin apăsarea căruia s-ar deschide nişte canale de scurgere salvatoare şi pe care tot eziţi să-l apeşi pînă cînd e prea tîrziu…

 

Apoi a apărut Louise. Cînd povesteşte această primă întîlnire, lui Myriam îi place să spună că a fost o evidenţă. Ca o dragoste la prima vedere. Insistă mai ales asupra modului în care s-a comportat fiica ei. «Ea a ales-o», precizează mama. Mila tocmai se trezise brusc din siestă, din cauza ţipetelor stridente ale fratelui ei. Paul s-a dus să ia bebeluşul, urmat îndeaproape de fetiţă care se ascundea printre picioarele lui. Louise s-a ridicat. Myriam descrie această scenă, încă fascinată de siguranţa de sine a bonei. Louise l-a luat cu delicateţe pe Adam din braţele tatălui său şi s-a prefăcut că nu o vede pe Mila. «Unde e prinţesa? Mi s-a părut că zăresc o prinţesă, dar a dispărut.» Mila a izbucnit în rîs, iar Louise şi-a continuat jocul, căutînd prin colţuri, pe sub masă, pe după canapea misterioasa prinţesă dispărută.

 

Revista indexata EBSCO