Jan 16, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Cartea ceaiului

„Filosofia ceaiului nu este doar o sumă de concepte estetice, în accepţia obişnuită a termenului, deoarece exprimă şi ideile noastre  etice şi religioase despre natură şi om. Este totodată igienă, pentru că vorbeşte despre binefacerile curăţeniei; este economie, pentru că dovedeşte că putem găsi confort şi în lucrurile simple, nu numai în cele complexe şi scumpe; este de asemenea geometrie morală, în măsura în care defineşte proporţia dintre om şi univers; întrupează adevăratul spirit al democraţiei orientale, pentru că le permite tuturor adepţilor săi să fie aristocraţi ai gustului”

Okakura Kakuzō, Cartea ceaiului, p. 14

 

Ceaiul (arabii îi spun shāy, persanii chai, turcii çay – se pronunţă „ceai”) are o istorie ca o adevărată poveste, în firele căreia se unesc, ca în apele unui fluviu, alte şi alte poveşti, legende. Pe unele mi le-au povestit oameni care îmi păreau mai bătrâni decât timpul, pe altele le-am citit, despre altele am auzit…

Câteva rânduri doar despre unele dintre acestea: o legendă străveche spune că un bătrîn hindus, pe nume Dharuma, era obligat să vegheze noapte de noapte şi să-şi rostească rugile către zei fără pauză. Dar, odată, oboseala l-a doborît şi a căzut pradă somnului. A doua zi, cînd s-a trezit, în marea sa supărare şi-a socotit vinovate pleoapele care i-au acoperit ochii. Le-a tăiat şi le-a aruncat în ţărîna de la picioarele sale. Se spune că din pleoapele sale căzute în ţărînă a crescut un arbust cu flori albe, parfumate şi frunzele veşnic verzi. Efectul ceaiului care se prepară din frunzele acestui arbust, numit Thea Sinesis, se răsfrînge şi asupra oboselii.

O legendă chineză spune că ceaiul a fost descoperit de un împărat mitic, în anul 2737 î.Cr.. O altă legendă zice că ceaiul a pătruns în China adus de un ascet, în anul 543. Altele că originea ar fi în China de miazăzi, ai cărei poeţi scriau versuri despre „spuma jadului curgător”, fiind amintită de clasici sub tot felul de nume: tou, tseh, ming sau cha.

Apoi mai sunt ceştile, cu multe alte „istorii” şi poveşti legate de materiale, de artiştii care le-au făurit, de porţelan, de…

O legendă spune că istoria porţelanului chinezesc îşi are obîrşia în încercarea de imitare a jadului. În timpul dinastiei Tang, spune-se, smalţul albastru era folosit în sud, mai ales, cel alb în nord. Odată am ţinut în mână minunea cu ceai care, spune tradiţia, încerca să reproducă misterul jadului, smalţul albastru, şi întruchipa ceşcuţa de ceai, căutînd să sorb liniştea din adîncul ei. Luwuh o socotea ideală pentru că aducea un adaos de puritate băuturii divine.

Felul de a prepara, de a bea ceaiul înseamnă alte şi alte poveşti, de la, de pildă, ceremoniile Jesa[1], ţinute după lăsarea întunericului în Coreea, felul în care prepară turcii sau îl beau tătarii şi alte neamuri turcice, cu şeker bombon, la rafinatele ceremonii chanoyu ale japonezilor, de care m-am bucurat în câteva rânduri fie în Kyoto, fie în Munţii Taurus, pe Eufrat, ori nu departe de Bahcisaray, în Crimeeea, lângă Zıncırlı  Medrese/ „Medresa înlănţuită”, fie…

Istoria utilizării ceaiului (pronunţat în mult feluri înainte vreme, iar din timpul dinastiei chineze Han „cha”[2], spune şi Okakura Kakuzō, „de la coruperea” unei ideograme) ca plantă medicinală este dificil de descâlcit, încă, poate, dar sunt unele surse care plasează asta undeva cu două-trei secole înainte de sfârşitul primului mileniu î.Cr. În China, de altfel, ceaiul este considerat una dintre cele „şapte lucruri necesare în viaţa de zi cu zi”.

Una dintre cele mai timpurii şi, după mulţi cea mai influentă şi mai renumită în China şi, poate, în Orientul de influenţă chineză şi mai departe, este cartea lui Lun Yu (întâlnit şi în grafia Luwuh, inclusiv la Okakura Kakuzō) (729-804), Cha Jing/ Chaking[3], supranumită şi Clasica ceaiului/ Cartea clasică a ceaiului, Sutra ceaiului, iar, după unii, între care şi autorul japonez despre care vorbim aici, Biblia ceaiului (scrisă prin anul 760 sau, după calendarul chinez de atunci, 3458), care descrie de la cum se cultivă planta până la mod de preparare şi folosire. Cartea este descrisă sumar de Okakura Kakuzō, în al doilea capitol.

Poate una dintre cărţile cele mai cunoscute în domeniu, şi în Occident, este Cartea ceaiului, a lui Okakura Kakuzō (1862-1913). A apărut în spaţiul limbii române în mai multe ediţii. Editura „Cartea vremii”, din Bucureşti[4], o publica în 1927, în traducerea lui Emanoil Bucuţa. A fost semnalată în acelaşi an, 1927, de Mircea Eliade, în ziarul Cuvântul, numărul din 13 februarie[5].

Cartea ceaiului, a lui Okakura Kakuzo (Tenshin pentru japonezi), a apărut la G.P Putman’s Sons, London and New York, în 1906, cuprinzând capitolele: I. The Cup of Humanity, II. The Schools of Tea, III. Taoism and Zennism, IV. The Tea-Room, V. Art Appreciation,  VI. Flowers, VII. Tea-Masters, păstrate, evident, şi în versiunea română.

Este interesantă şi din alte puncte de vedere decât strict al ceaiului. Okakura Kakuzō vorbeşte şi despre istoria ceaiului, despre budism, despre Zen, daoism, diverse aspecte legate de Japonia ş.a., dar şi despre cum vedea el, atunci, relaţiile între Orient şi Occident. De pildă: „Când, oare, va începe Occidentul să înţeleagă, sau cel puţin să încerce să înţeleagă Orientul? Suntem adesea îngroziţi de poveştile fantasmagorice care au fost scornite despre noi, asiaticii”. Sau: „Toată informaţia voastră pe care o deţineţi voi despre cultura noastră se bazează pe câteva încercări firave de a traduce imensa literatură a Orientului sau, şi mai rău, pe anecdotele fără cap şi coadă ale câtorva călători în trecere prin Est” ş.a.. Şi, la un moment dat, spune: „În mod ciudat, ceaiul este ceea ce ne-a unit până acum. Calea ceaiului este singurul ceremonial asiatic care se bucură de respectul tuturor.”

Sunt, azi, şi multe aspecte în care Occidentul se poate întâlni sau înţelege cu Orientul, dar şi unele care relevă o întreagă tipologie cu nuanţe mai dificil de surmontat sau, altele, poate, cine ştie, imposibil. Sigur, şi în Occident se bea ceai. Dar poate că ceaiul, cu tot ce înseamnă el, ceremonia ceaiului la japonezi, camera ceaiului, totul, privit astfel, ţine de un tip anume de mentalitate şi educaţie, de un fel de a fi cu secole de tradiţie şi construcţie a unui tip uman care cred că e greu, cum spune şi Okakura Kakuzō (deşi, de la vremea în care a scris el cartea, lumea a cunoscut şi un anume tip de evoluţie, au fost oameni şi de o parte şi de alta care au creat legături, au ferit, fie şi în parte, un colţ al voalului ş.a.), să fie înţeles, într-adevăr, în acelaşi fel, de orice om din Occident. Şi citind această carte poţi vedea toate astea.

Ceainăria, camera de servire a ceaiului, e un loc aparte în multe dintre locurile Asiei sino-japoneze. După preceptele daoiste, e numită şi Lăcaşul Golului, după tradiţia autocuprinderii, incluzînd în manieră proprie trebuinţa de necontenită şi necesară schimbare.

De pildă, vorbind despre diferenţele de percepţie şi din arhitectură, despre temple şi camera pentru ceai, sukiya, Okakura Kakuzō scrie: „nu ne putem aştepta ca un străin să înţeleagă frumuseţea subtilă a camerei de ceai, dat fiind că principiile de construcţie sunt atât de diferite de cele ale occidentalului”. Anume: camera pentru ceai se află, „de obicei într-o clădire mică, cu acoperiş din paie, asemenea unei case de ţară”. La început, „ideogramele folosite pentru a-i scrie numele însemnau lăcaşul plăcerii şi al fanteziei”, pentru ca, în timp, maeştrii ceaiului să  folosească şi alte ideograme chinezeşti şi, astfel, a ajuns „să semnifice şi lăcaşul golului sau lăcaşul asimiteriei”.

Mergând la Nagahama, într-unul dintre fiefurile lui Toyotomi Hideyoshi[6], pe malul lacului Biwa, am putut să mă apropii de locurile în care a trăit cel care, pe când era taikō, adică „regent retras”, l-a sprijinit pe Sen-no-Soeki/ Sen no Rikyū (după ce acesta fusese maestrul lui Oda Nobunaga), cel care este cunoscut astăzi, simplu, drept Rikyū (1522-1591), „cel mai mare maestru de ceai”. El (care spunea că „multă lumea bea ceai/ dar dacă nu cunoşti Calea Ceaiului,/ ceaiul te va bea pe tine”) a proiectat, spune Okakura Kakuzō, prima cameră care a fost menită numai pentru servirea ceaiului. Aici discuţia e mai nuanţată puţin, şi am putea aminti şi numele lui Takeno Jō-ō (1502-1555), al cărui nume îl pomeneşte în trecere şi Kakuzō ca fiind cel carte a stabilit „proporţiile camerei”, şi, mai înaintea sa, pe Murata Jukō  (1423-1502) – cel care îşi dorea să devină maestru de renga (tip de poezie japoneză), a învăţat despre poemul tip waka în Kyoto, de la maestrul Sanjonishi Sanetaka, al cărui nume se leagă şi de o şcoală de Kōdō, Calea miresmelor, Şcoala Oie şi care… – considerat de mulţi fondatorul „ceremoniei japoneze a ceaiului”, şi unul dintre cei mai timpurii care au mers pe calea „wabi-cha”, care cerea simplitate. Sau am putea discuta din punct de vedere antropologic tot ce înseamnă chanoyu, cum şi de ce a evoluat astfel[7] etc.

Trecând de o străduţă care părea rămasă suspendată undeva în timp, în trecut, mărginită de un mic templu perfect îngrijit, am pătruns într-o sukiya de poveste, care avea totul perfect conform regulilor, de la mizuya, anticamera „unde ustensilele folosite la ceremonie sunt spălate şi aranjate înainte de a fi utilizate” (descrise minuţios şi de Lu Yu în Sutra ceaiului), machiai sala „de aşteptare” unde stai până eşti invitat să iei parte la ceremonie, apoi am păşit pe roji[8], cărarea care uneşte machiai de camera de ceai. Totul fără exces de spaţiu, mai curând mic, iar materialele folosite trebuie să „sugereze o sărăcie rafinată”. Dar, cu toate acestea, o cameră de ceai care respectă toate preceptele, făcută cu măiestrie, „este mai valoroasă decât cea mai scumpă vilă, pentru că alegerea materialelor şi munca meşteşugarilor necesită o deosebită atenţie şi precizie”. În acelaşi timp, camera de ceai nu este „complet diferită” numai de arhitectura occidentală, ci „contrastează puternic şi cu arhitectura clasică japoneză”. Acolo, la Nagahama, am simţit ce voia să spună Okakura Kakuzō când a scris că „simplitatea şi lipsa de vulgaritate a camerei de ceai o transformă într-un adevărat sanctuar departe de tumultul cotidian”, şi că, şi în Japonia dar şi acasă, la noi, în România, acum, când „industrializarea pune din ce în ce mai multe piedici în calea rafinamentului”, avem nevoie mai mult ca oricând de adevărata frumuseţe, de o „cameră de ceai” a noastră, într-un loc care să însemne suflet şi tradiţie, frumuseţe nealterată.

Mai este apoi şi „misterul aprecierii artei”, pentru că „orice capodoperă este o simfonie, ale cărei corzi sunt simţurile noastre”. (Multe dintre piesele de teatru japonez „au la bază povestea pierderii şi recuperării unei opere valoroase”). „Nu trebuie să uităm că arta are valoare numai atât timp cât ni se adresează direct”, scrie Okakura Kakuzō, şi „este regretabil că, astăzi, în mare parte, entuziasmul pentru artă nu izvorăşte din sentimentele noastre adevărate. În această epocă a democraţiei oamenii se agită să obţină ceea ce este la modă, indiferent de gusturile proprii”.

Lectura acestei cărţi – îngrijit realizată – este nu doar o călătorie în lumea aparte a ceaiului, ci poate „oferi” cititorului şi alte şi alte „drumuri” înlăuntrul său sau înspre alte înţelesuri ale felului de a vedea lumea. Important este să înţelegem şi că, în artă dar şi în viaţă, „cu cât chemarea e mai umană, cu atât răspunsul nostru e mai profund”.

 

Okakura Kakuzō, Cartea ceaiului, traducere din limba engleză de Irina Holca, ilustraţii: Valeria Moldovan, Editura Nemira, Bucureşti, 2008, 122 p.

[1]  Ca o comemorare a strămoşilor, ades la date aniversare ale acestora. Sunt câteva tipuri de astfel de ritualuri, cu particularităţile lor, între care charye, ritualul ceaiului, care se ţine de patru ori pe an, la sărbători importante.

[2] În primul capitol al cărţii lui Lun Yu scrie despre cele trei feluri în care poate fi interpretat „caracterul ceai” în chineză.

[3] Am citit versiunea în engleză a lui Francis Ross Carpenter, din 1974, o alta în „Global Tea Hut”, issue 44, sept. 2015.

[4] Ediţia a doua a apărut la Chişinău, Editura Cartier, 2006.

[5] Mircea Eliade, Cartea ceaiului, în Itinerariu spiritual, Scrieri de tinereţe, 1927, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 75.

[6] Tot Hideyoshi i-a ordonat, din motive asupra cărora sunt discuţii, să se sinucidă prin sepukku. În această ediţie a cărţii lui Okakura Kakuzō găsim o versiune tradusă a „poemul lui de moarte”, la pagina 121.

[7] Am citit un text interesant, în unele privinţe,  din această perspectivă, în „Anthropoetics”, 5, no. 1 (Spring/Summer 1999) – Herbert Plutschow, An Anthropological Perspectiv of Japanese tea ceremony.

[8] O parabolă budistă cu referire la calea pentru a ieşi din casa în flăcări care este lumea.

Revista indexata EBSCO