Jan 16, 2017

Posted by in MOZAIC

Nicu GAVRILUȚĂ – Ocultarea sacrului și manipularea politică a religiei

Relativ recent am fost întrebat de Sandu Frunză[1], unul dintre cei mai buni specialişti români ai momentului în ştiinţa religiilor, ce semnificaţie mai pot avea mitul şi magia într-o cultură creştină? Să presupunem că o asemenea cultură ar fi eliberată de mituri, magie şi eresuri, îmi spunea colegul şi prietenul meu. Este posibilă astăzi o asemenea cultură?

Eu continui să cred că existenţa unei culturi creştine, uneori semnificativ secularizată, eliberată complet de mituri, magie şi eresuri este o confortabilă prejudecată pentru cei cu gîndire leneşă. În Europa de Est şi, mai ales, în România, miturile supravieţuiesc la nivelul mentalului social, în universul nostru oniric, în fantezii, creaţii, reprezentări. Eliade a demonstrat magistral această teză. Aici nu am avut războaie religioase, convertiri forţate, Inchiziţie, terorism scolastic etc. Am avut şi avem „creştinism cosmic” (Mircea Eliade). Imaginile şi reprezentările noastre literare, ştiinţifice, politice sînt şi acum saturate de mituri camuflate şi de practici magice postmoderne subtil ocultate (în sensul dat de Culianu).

Cît despre eresuri şi superstiţii, eu susţin doar că cea mai mare superstiţie a noastră este aceea de a crede că nu avem nici o superstiţie… Semnificaţiile camuflate ale miturilor, magiei, eresurilor trimit la „universul nocturn” al fiinţei umane (Gilbert Durand), la fascinanta „componentă iraţională” a naturii noastre capricioase (Umberto Eco).

Ele cer şi o mai profundă înţelegere a ceea ce s-a numit a fi aculturaţia creştinism/ păgînism. Aceasta a lăsat urme adînci în timp. O religie dominantă, puternică, deseori excesiv de instituţionalizată şi avidă să îşi camufleze componenta mistică, spirituală, ajunge la un moment dat în criză. Înţeleg criza drept o etapă capitală din celebru scenariu descensus ad inferos (Mircea Eliade) pe care-l traversează acum creştinismul şi societatea occidentală, în mod special cea vest europeană.

Inevitabil, urmează să apară noi mişcări spirituale. În ţările scandinave, de exemplu, reînvie interesul pentru ritualurile vikingilor. Se diversifică neaşteptat mişcarea New Age, în special sub forma mişcărilor ecologiste, de apărare a naturii şi de promovare a Drepturilor Pămîntului. Creşte spectaculos în America Latină numărul convertiţilor la mişcările penticostale şi evanghelice. Sînt reactivate tehnici yoga în penitenciare, spitale şi firme occidentale. Yoga se mută din ashram-ul himalayan în saloanele actorilor şi sportivilor americani… Motivaţia socială este (şi) cea a creşterii coeziunii grupurilor, a cultivării unui puternic sentiment de apartenenţă la o nouă comunitate, a integrării într-un grup religios numeros care asigură protecţie, securitate, bani, servicii şi alte avantaje.

Însă cele mai spectaculoase mişcări spirituale şi religioase sînt cele motivate politic. Am deplina convingere că relaţiile religie – politică se vor complica în viitorul Occidentului european şi american. Cauzele sînt, printre altele, creşterea populaţiei musulmane din Europa şi organizarea ei în partide politice; diversificarea minorităţilor religioase orientale din SUA şi, în timp, din Europa; slăbirea autorităţii instituţionale a creştinismului catolic şi protestant de pe o bună parte a bătrînului continent; înmulţirea  numărului de mişcări de contestare a UE, alimentate de străvechi credinţe religioase şi de mitologii precreştine frecvent revigorate.

Viaţa politică a speculat dintotdeauna sensibilitatea oamenilor faţă de cele religioase. Sacrul este consubstanţial fiinţei umane (Mircea Eliade), aşa că poate fi oricînd manipulat în folosul cauzei. Un exemplu clasic: Georges Bush cîştigă alegerile cu ajutorul protestanţilor americani, extrem de bine implicaţi social. Resursele religioase puse în joc sînt cele etice (necesare vieţuirii civilizate) şi, mai ales, cele eschatologice (trimiţînd la „timpul” de după timp, adică la mîntuire sau la eliberarea spiritului de captivitatea trupului).

Totuşi, exemplul cel mai actual de manipulare politică a sacrului este astăzi cel al terorismului motivat religios. El s-a reactivat permanent în Europa ultimilor 15 ani, după tragedia americană de la World Trade Center. De aici spaima colectivă a atentatelor teroriste s-a răspîndit în întreg Occidentul american şi european. Nu este exclus să avem acte de terorism şi pe teritoriul României. Facem parte din UE şi NATO. Am trimis trupe în Irak şi Afganistan. Al Qaeda şi Statul Islamic ne dau pe listele lor negre, dar nu cred că sîntem cap de listă. Serviciile secrete ştiu mai bine. Cert este că întîlnirea noastră cu Islamul (autentic sau trădat în substanţa lui metafizică şi soteriologică) este iminentă. Pe termen mediu şi lung, soluţia este cea culturală şi educativă. Ea presupune cunoaşterea profundă a mentalităţii musulmane şi acceptarea în condiţii bine definite a Celuilalt. Din fericire, zona Dobrogei oferă un admirabil model social de convieţuire cu alteritatea islamică. Însă cei care ne vor provocă în viitor vor fi jihadiştii, promotorii unei interpretări literale a Coranului şi a multor idei de bază din mistica musulmană.

Cu toate acestea, politica şi religia vor colabora şi, ca de fiecare dată în istorie, religia va fi compromisă. „Homo religiosus” va pierde din credibilitate. Pe de altă parte, eu nu văd în esenţă o incompatibilitate între manifestarea puterii politice şi exercitarea puterii ecleziastice. Condiţia este ca între cele două să existe o „cooperare distinctă”.

 

[1] A se vedea dialogul dintre mine şi Sandu Frunză pe www.frunzasandu.wordpress.com, 18 iulie 2016.

Revista indexata EBSCO