Jan 16, 2017

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – România – anul 27

Scriind titlul aşezat aici, mai sus, am parcurs o înşiruire de reflecţii, nu deosebit de numeroase, nici dificile, ori contradictorii; am simţit însă, drept obligaţie, să controlez îndreptăţirea de a pune, alături de numele ţării mele, acest număr 27. Problema era însă una circulară – ea nu merita să îşi afle doar un răspuns direct, ci şi să se verifice în perspectiva condiţiei reciproce: un singur cuvînt, România, lîngă numărul unor ani. În cele din urmă, am socotit remarcabil, poate vital pentru sentimentul românesc şi viaţa unui popor, cel român, o frază din declaraţia de eliberare lansată prin posturile, mai corect zis postul de televiziune al României în seara schimbării, oricum istorice, cu toate întîmpinările ce pot fi expuse – opuse – aici, schimbare din acel Decembrie 1989. S-a spus: numele ţării – se înţelegea, implicit al statului – este România. Am rămas uimit de bucurie şi satisfacţie; nu am aflat, nu doar atunci, în zilele următoare, dar nici mult mai tîrziu, cînd aveam să ocup unele poziţii oficiale, cărora am fost chemat să le găsesc ceea ce s-ar fi putut numi o orientare. Acestea mi-au permis contactul cu autorii actelor care au marcat sfîrşitul deceniului IX din ultimul an de sistem, deci regim, comunist, structurat statal în Europa de Est; şi nu am descoperit nici pînă astăzi cine a fost autorul acestei fraze, în fapt o propoziţie minimă, dar de o superbă forţă de impact ca voinţă identitară – conştientă, ori inconştient  manifestată. Numele tuturor ţărilor – eu, cel puţin, nu cunosc alte excepţii precum cea a noastră – includ, pe lîngă denumirea istorică, şi o oarecare definire de natură constituţională. Aşa a fost şi în România de pînă la evenimentul atît de controversat stupid, pe nedrept, în toate analizele, dezbaterile, istoriile care nu au fost nici analize, nici dezbateri, nici istorie, ci simple descărcări de patimi. Ţările s-au numit, ori se numesc: Regatul României, Republica Socialistă România, Republica Franceză, Republica Federală Germană, Republica Elenă, Statele Unite ale Americii, sau Braziliei, ori Federaţia Rusă. Toate denumirile ţărilor, statelor, atunci cînd nu sînt corupte de pretenţiile jalnice ale unor regimuri dictatoriale, sînt demne, implică demnitatea cea mai înaltă pe care societatea umană o poate dobîndi prin constituire de sine în forma statală. Fără a revendica nimic în plus pentru numele ţării mele, mă bucur să îl prezint într-un singur cuvînt, după ce a dobîndit această unicitate acum douăzeci şi şapte de ani, cuvînt care, unic fiind, nu putea fi decît acesta: România. Iată, deci, doar cîteva consideraţii pe tema ,,România – Anul 27’’.

Pentru a continua observaţia pe care doresc să o prezint mai sînt necesare încă unele motivări. România, precum cele mai multe dintre ţări, se constituie în calitatea sa de permanenţă, de perpetuă prezenţă, structurată în jurul unei limbi, a unei etnii, a unui teritoriu – dar ea este prezentă istoric încă dinainte de a ajunge la conştiinţa unei identităţi, a unei entităţi; venind astfel din preistorie, spre a ajunge să nu mai depindă, în eternitatea viitorului, decît de eternitatea unei planete şi a unui sistem solar, stelar, fizic, astronomic existent. Gîndind la Dacia antică, fluxul gîndului merge către România; trei principate nu sînt altceva – în planul unei semnificaţii supra istorice – decît tot România, iar acest teritoriu şi sistem guvernamental rămîn, oricît de integrate fiind în orice organizaţie suprastatală, oricît de asimilat, ca părţi, în cele mai cuprinzătoare dintre companiile internaţionale dintr-o lume globalizată este şi va fi mereu tot România, aşa cum Suedia va fi Suedia, Franţa va fi Franţa, Germania-Germania şi Rusia-Rusia. Parcurgînd bulevardele Parisului sau drumurile Franţei mă întrebam cum îşi putea închipui un dictator străin că va putea face din Franţa o provincie a imperiului său european. Cu gîndul la culturile şi istoriile Indiei, Chinei, întregii Asii şi multor altor spaţii ale acestei planete locuite de oameni, m-am întrebat mereu cum puterile coloniale nu îşi înţelegeau, decît cel mult superficial, statutul efemer al autorităţilor pe care le instituiau şi de care profitau. Civilizaţiile sînt autentice fiinţării ale existenţelor specifice, adaptate în spaţii definite ale spiritului universal.

Dacă o ţară, dezvoltînd, în timp, organic, progresiv însă, o civilizaţie coerentă sieşi, se poate vorbi de etape distincte de exprimare a fiinţei naţionale? Permanenţa esenţei este sigură – existenţa are însă particularităţi de epocă, îndeosebi atunci cînd fie ajunge să stea sub constrîngeri externe fie, dimpotrivă, cînd se eliberează de presiuni exercitate din afară. Putem vorbi, în mod sigur de o Românie postrevoluţionară – ne aflăm în anul 27 al acesteia. Voi fi exact în ceea ce notez astfel încît punctele mele de vedere să poată fi luate, în eventuală examinare, în ceea ce exprimă.

În primii ani ai acestei noi Românii – nouă, iniţial, prin inadaptările sale – s-au comis o serie de erori politice, unele grave, dar nu tot atît de grave precum ale altora. Au avut loc violenţele unui grup profesional care ar fi putut să îşi manifeste capacitatea de presiune într-un alt mod, în beneficiul întregii ţări. A manifesta pentru o păstrare mai largă, în patrimoniul naţional, a resurselor României ar fi putut conduce la o schimbare politică pozitivă şi amiabilă, în faţa dictatului extern privind descompunerea economiei noastre, oricîte defecte ar fi avut acestea. În momentul în care România privatizase 50% din economia ţării, Italia avea în privat tot 50% din economia sa, fiind a cincea putere economică a lumii. României i s-a cerut din Occident privatizarea rapidă a restului – Italiei, fireşte şi spre binele ei şi al întregii economii mondiale, nu i s-a cerut nimic. Manifestaţiile muncitoreşti total ieşite de sub un control demn de o democraţie în constituire au generat mari şi fireşti derive ale evoluţiilor socio-politice interne, româneşti, precum şi ale situaţiei internaţionale inclusiv diplomatice, ale României, Este drept că într-o altă capitală se trăgea cu tunul în parlament şi nici o ţară cu o autoritate relevantă, pentru sistemul mondial internaţional, nu avea nimic de criticat, de acuzat, sau de semnalat în varianta unui reproş. Am subliniat atunci nevoia noastră de a fi atenţi în relaţiile externe, întrucît orice sistem multi-statal, ori social, ori politic tinde să identifice în el însuşi o oaie neagră, spre a putea fi controlat ansamblul, ori ceea ce se prefigura părea să fie transformarea României în oaia neagră a Europei post-comuniste. Evoluţia de la comunism şi pînă în anul 27 al României a fost de la vinovăţia lui Ceauşescu, totala nevinovăţie şi perfecta demnitate de drept a românilor, la vinovăţia noilor conducători, foşti comunişti, fără mari deosebiri între ei altele decît cele decurgînd din puterea deţinută – democraţii în opoziţie, foştii comunişti în autoritate. Excepţiile nu făceau decît să confirme regula. În sfîrşit s-a ajuns ulterior la afirmarea directă sau indirectă, cu privire la România, a unui drept de tutelă, spre corijarea defectelor noastre native, din partea tuturor modelelor întrupate  în autorităţi de nivelul cel mai divers, din ţări şi instituţii internaţionale diverse. Este inadmisibil ca unui demnitar român să i se confere ordin străin pentru binele pe care acesta îl face României, în calitate de ţară erodată de corupţie şi corupţi. Un guvern străin poate să ofere autorităţii române asistenţă în combaterea legală a unei corupţii, care nu lipseşte în România aşa cum nu lipseşte mai mut sau mai puţin nicăieri; ar putea să decoreze o personalitate pentru contribuţia la relaţiile acelui guvern cu România, dar să spună României ce bine i-a făcut un cetăţean al ei, prin activitatea sa de demnitar este halucinant – lucrul se întîmplă, cu o  alură de delir nobelist. Un delir inimaginabil ar fi fost în cazul în care un guvern străin ar fi decorat pe investigatorii care au stabilit vinovăţia preşedintelui Nixon în problema Watergate. În cazul Statelor Unite, mulţumim lui Dumnezeu, aşa ceva nu este cu putinţă, dar de ce se dovedeşte posibil în cazul României? Actul la care m-am referit a fost, în detaliile sale – poate da sau nu – perfect sustenabil; ce se întîmplă însă cu egalitatea suveranităţilor, sînt acestea  în, deplina lor egalitate, unele mai egale decît altele?

Vreau să fiu clar: avem de mulţumit tuturor celora care ne subliniază păcatele – cu toate că noi înşine ni le cunoaştem cel mai bine –, şi mai mult încă acelora care ne ajută să ne vindecăm de propriile noastre erori; văd sincer în suveranitatea monarhică mai mult decît o simplă suveranitate statală, dar eu însumi aparţin unei ţări suverane, a cărei suveranitate a fost creată prin mari jertfe de vieţi – între altele cea a bunicului meu matern în Primul Război Mondial, şi a unui alt înaintaş al familiei, celebru, trăind cu un secol şi jumătate înainte. Apreciez tot ceea ce se face din afară pentru atingerea de către România a celei mai elevate, nobile, condiţii. Dar prima dintre toate, cînd este vorba de relaţii între suveranităţi moderne, autentice, primul bine, este neîncălcarea datoriei de respect reciproc.

Cum, însă, am ajuns aici? Foarte simplu: odată cu Revoluţia, odată cu toate programele de redresare economică, socială, de integrare europeană şi alte programe peste programe, românii, deci România, nu a probat aspiraţia sa intimă nemărturisită pentru o mare Renaştere, în sensul istoric al acestui ţărm, acela de a deveni abia acum ceea ce ai dorit a fi, dar nu ai fost niciodată. Tot ceea ce am încercat a constat din restauraţii – a restaura puţină economie, puţin capitalism, ceva averi personale, fie ele şi inexplicabile, puţină libertate asociată cu şi mai puţină disponibilitate. Trăim de milenii într-o lume în care numai voinţa nelimitată cîştigă – nu totul la care aspiră, dar nici puţin. În această lume, ceea ce este doar rezonabil este inutil sau chiar fatal.

Revista indexata EBSCO