Jan 16, 2017

Posted by in ESEU

Ștefan BORBÉLY – Biblioteca lui Don Quijote

Din anul 1605, cînd a apărut primul volum, şi din 1615, cînd a apărut cel de-al doilea, s-au scris biblioteci întregi despre Don Quijote, ceea ce face să ne aflăm, din capul locului, în faţa unui text preluat din alte texte, şi în faţa unuia risipit în semioze parazitare, succesive, unele dintre acestea fiind apocrife. Textele din care Don Quijote este preluat sînt romanele despre cavalerii rătăcitori, publicate puzderie în anii cînd Cervantes îşi pregătea manuscrisul. Poţi fi original într-un asemenea context? – se întreba, pe bună dreptate autorul. Poate cartea ta să impună un nume inconfundabil, care să-ţi aducă, dacă nu bani – Cervantes a fost dintotdeauna strîmtorat –, măcar gloria şi recunoaşterea contemporanilor şi a posterităţii?

În general, răspundem afirmativ la această întrebare, rolul criticului fiind, între altele, acela de a calcula scrupulos coeficientul de originalitate al unei opere literare, adică pe acela – cum se spune astăzi, după Derrida – de diferenţiere. În cazul de faţă, însă, acest lucru nu se poate face lesnicios, fiindcă Don Quijote – ne referim de data aceasta la personaj, la acela care exprimă vocea naratorului – este conştient de faptul că substanţa vieţii lui o reprezintă imitaţia livrescă. Răspunzînd unei interpelări a lui Sancho („…ce vrei să faci măria-ta de fapt prin locurile astea, aşa de uitate de Dumnezeu”[1]), Don Quijote răspunde prin logica unor imitaţii seriale: „Nu ţi-am spus […] că vreau să-l imit pe Amadís [de Gaula – n.n.], făcînd aici pe deznădăjduitul, pe ieşitul din minţi şi pe furiosul, ca să-l imit totodată şi pe viteazul Roldán…” (I/322)

Celor care cred că este o fatalitate cerebrală la mijloc, că Don Quijote nu e conştient de nebunia sa şi că faptele sale sînt inocente sau sublime – aşa cum au vrut să creadă numeroşi exegeţi, inclusiv marele Unamuno –, le putem răspunde că e departe de a fi aşa, personajul lui Cervantes fiind orchestratorul atent al nebuniilor sale, nutrind în consecinţă o mare grijă pentru efectele pe care le obţine. Pregătindu-se de terapia jelaniei şi a deznădejdii care-l stupefiază pe Sancho în pasajele de mai sus, Don Quijote îl asigură că o va face selectiv: „Şi pentru că eu nu am de gînd să-l imit pe Roldán, Orlando sau Rotolando […] punct cu punct, în toate nebuniile cîte le-au făcut, zic şi socot cu cale să le schiţez, cît oi putea mai bine, pe cele care mi se vor părea mai potrivite.” (Ibid.)

Mai mult decît atît, Don Quijote nu se mulţumeşte să fie protagonistul unei cărţi epocale, ci se doreşte a fi, la un moment dat, chiar autor, dar nu al cărţii proprii, ci al uneia diferite. Magnetizat de romanul cavaleresc Belianís de Grecia, lăsat neterminat, la publicarea din 1547, de către autorul său, Jerónimo Toribio Fernández, care se foloseşte de formula pierderii manuscrisului în cursul unei călătorii cu peripeţii, pentru a lăsa finalul deschis, lui Don Quijote îi vine „nu o dată cheful … să pună mîna pe pană şi să-i dea el un sfîrşit în lege, aşa cum făgăduise în carte autorul…” (I/74). Tot Don Quijote spune că motivaţia principală a primei sale plecări din satul natal pentru a deveni cavaler rătăcitor – fără Sancho, în această etapă inaugurală – o reprezintă speranţa de a-şi prelungi viaţa şi faptele în „lumina tiparului”, sub formă de carte. Adică, de a deveni nemuritor.

Numeroasele nivele de redactare pe care le invocă romanul adaugă tuturor acestor detalii desluşiri suplimentare. Se cunoaşte bine faptul că Cervantes recurge, pentru a-şi prezenta romanul, la subterfugiul manuscrisului găsit, adevăratul său autor fiind, ne spune el, cronicarul arab Cide Hamete Benengeli, al cărui nume reproduce sintagma „fiului de cerb” pe care o găsim şi în numele lui Cervantes. Acesta povesteşte, abia în capitolul al IX-lea al primului volum – deci după ce o bună parte a peripeţiilor lui Don Quijote se vor fi consumat, au fost scrise şi relatate – că, făcînd stăruitoare cercetări privind întreaga poveste a cavalerului rătăcitor a cărui poveste el tocmai o scrie, a ajuns la concluzia că ele trebuie să fi figurat deja într-o cronică sau într-o carte, fiindcă este „cu neputinţă şi în afara oricărui obicei cuviincios ca unui cavaler atît de tare în virtute să-i fi lipsit vreun înţelept care să-şi ia sarcina depănării nemaivăzutelor sale isprăvi”, întrucît datina cerea ca fiecare cavaler rătăcitor să beneficieze de serviciile „cîte unui cărturar sau doi” (I/139), care să „le zugrăvească chiar şi cele mai neînsemnate gînduri.”

Altfel spus – sugerează Cervantes –, cartea pe care el tocmai o scrie se află, deja, înr-o altă carte sau în mai multe, confirmare care-i vine în momentul în care, aflîndu-se în piaţa principală din Toledo, vede că „se apropie un băiat , să vîndă nişte caiete şi hîrtii vechi unui ţesător de mătase”. „Cum mă dau eu în vînt după citit, chiar de n-ar fi să fie decît bucăţi de hîrtie aruncate pe jos” (I/141), aşa cum se caracterizează, Cervantes cere un caiet şi găseşte în el numele Dulcineei del Toboso şi frînturi din povestea lui Don Quijote, tălmăcirea pe loc în castiliană a scrisului arab arătîndu-i că se află în faţa Istoriei lui Don Quijote de la Mancha, scrisă pesemne de către cronicarul arab Cide Hamete Benengeli.

De acum încolo, ori de cîte ori va dori să se distanţeze de textul său sau să confirme că relatările sale sînt scrupuloase, Cervantes va pune detaliile în cîrca lui Cide Hamete Benengeli, pe care-l consideră, totuşi, „mincinos”, distorsionant în privinţa adevărului, fiindcă „este în firea celor din stirpea sa [a arabilor – n.n.] să spună minciuni.” (I/143) Ceea ce urmează după miraculoasa întîlnire de la Toledo e „tălmăcirea” textului arab, care nu e singura inserţie livrescă din categoria celor spuse de către Cervantes. Benengeli va fi rebotezat „Berengena” (= „îmbuibatul cu vinete”) de către Sancho Panza în volumul al doilea al romanului, însă înainte de neaşteptata „descoperire” de la Toledo, Cervantes menţionează că aventurile lui Don Quijote fuseseră deja povestite, oarecum contradictoriu, de către alţi autori, motiv pentru care el face o cercetare în „analele de la La Mancha” (I/82), cu scopul de a pune aventurile în ordinea lor reală, verificabilă.

 

Dacă n-am reuşit să vă zăpăcesc cu totul pînă acum, lucrurile se complică şi mai mult în volumul al doilea, chiar la începutul acestuia, unde Don Quijote, retras în satul lui, este înştiinţat de către Sancho „că astă-noapte a sosit fiul lui Bartolomeo Carrasco, cel care a învăţat la Salamanca şi a ajuns bacalaureat”, Sansón Carrasco (căci despre el este vorba…) vestindu-i pe cei doi că au ajuns … personaje de roman, că povestea lor „a şi început să umble prin cărţi”. (II/34) Mai mult decît atît, Sansón mai spune că s-ar fi tipărit deja 12.000 de volume cu isprăvile lor, care au ajuns în folclor, fiind povestite pe la tîrguri şi iarmaroace. Ulterior, Don Quijote este provocat la luptă de către Cavalerul Pădurii – o foarte iscusită „scrînteală” bine regizată –, înfruntarea fiind precedată de către precizarea făcută de către Cavaler că el l-ar fi înfrînt deja pe Don Quijote, pentru a-l face să recunoască superioritatea în frumuseţe a Casildei de Vandalia, Doamna pe care Cavalerul Pădurii o slujeşte, în detrimentul Dulcineei del Toboso. Don Quijote întîlnindu-l pentru prima oară în viaţă pe Cavaler, este mirat că această luptă, de care el nu-şi amintea, şi care nu fusese consemnată în „anale”, a avut vreodată loc. Confuzia dintre real şi livresc poate explica parţial amnezia: să fi luptat Cavalerul Pădurii cu Don Quijote într-o altă falie a timpului, într-o altă carte, de care Don Quijote nu are deocamdată cunoştinţă?

Această „altă carte” nu poate fi continuarea apocrifă, neautorizată, a primului volum din Don Quijote, fiindcă eroul lui Cervantes mărturiseşte că a „frunzărit-o” pentru a o compara cu „originalul”, situaţie în care este imposibil să nu fi descoperit vreo confruntare cu Cavalerul Pădurii, care se metamorfozează pe parcursul luptei în Cavaler al Oglinzilor. Continuarea apocrifă a apărut în 1614, la Tarragona, sub titlul Al doilea volum al iscusitului hidalgo Don Quijote de la Mancha, cuprinzînd cea de-a treia plecare, care alcătuieşte a cincea parte a aventurilor sale, fiind semnată de către Alonso Fernández de Avellaneda, „nepricopsitul” copiator cu care Cervantes se luptă frustrat în volumul al doilea – în mod vădit mai obosit, mai devitalizat şi lipsit de fantezie decît primul – al capodoperei sale. „Eu sînt Don Quijote de la Mancha, cavalerul despre care s-a dus vestea, iar nu nepricopsitul acela care a vrut să mă prade de numele meu şi să se fudulească cu numele meu”, spune Don Quijote (II/629), neezitînd să solicite chiar şi un…act notarial care să-i autentifice „adevărul”. Partea delicată a acestei cereri o reprezintă faptul că ea poate fi disputată la infinit sub aspect juridic, şi chiar identitar: dacă faptele lui Don Quijote, chiar livreşti cum sînt ele, aparţin unei „cărţi” care reprezintă, la rîndul ei, „tălmăcirea” unei alte scrieri, elaborate anterior în arabă, ne putem întreba ce fel de act de autentificare poate da notarul, cu scopul de a descîlci toate aceste suprapuneri: unul care să ateste veridicitatea unei persoane reale, cu carne şi sînge, sau adevărul plauzibil al unui erou cu o identitate exclusiv livrescă?

Pînă să lămurim această dilemă, e vădit că apocrifa lui Avellaneda îl supără tare pe Cervantes, pe lîngă faptul că îl pune din nou la treabă, continuarea lui, din 1615, apărînd în mod evident ca o reacţie la „raptul” produs de „nepricopsitul” apocrif. Supărarea nu se limitează la Cervantes-autorul, ci se extinde asupra personajului său, pus de acum înainte în situaţia de a confrunta la tot pasul „aventurile” sale cu cele scrise de către Avellaneda, şi de a corecta sintaxa lor, pentru a nu corespunde cu cea din continuarea apocrifă. Scrie Avellaneda că Don Quijote a participat la turnirul de la Zaragoza? Don Quijote cel „real” va hotărî să nu descindă la Zaragoza, pentru a denunţa frauda. E prima parte a romanului aparent inocentă, pentru a sugera sinceritatea smintelii lui Don Quijote? A doua parte sugerează, dimpotrivă, o nebunie selectivă, parţială, calculată. „Cum s-a mai spus de atîtea ori de-a lungul acestei măreţe istorii – precizează Cervantes –, Don Quijote înşira la bazaconii numai cînd era vorba de cavaleria rătăcitoare, pe cînd în celelalte rostiri ale sale se arăta înzestrat cu o minte atît de limpede şi de cuprinzătoare, încît la tot pasul faptele îi dezminţeau judecata, şi judecata faptele…” (II, 377-378)

Se ştie, de altminteri, că pe patul de moarte Don Quijote abjură de „faima de om smintit”, blestemînd, totodată, întreaga cohortă de cărţi cavalereşti care l-au făcut s-o ia pe arătură: „Mintea mi-e acum deschisă şi limpede, fără umbrele întunecate ale eresurilor pe care le aşternuse deasupră-i vătămătoarea şi îndelungata citire a blestematelor de poveşti. Acum îmi dau seama de bazaconiile şi de minciunile lor, şi nu-mi pare rău de altceva decît că mi-au căzut atît de tîrziu solzii de pe ochi şi nu mai am timp să-mi răscumpăr fapta, citind alte cărţi, care să-mi fie adevărată lumină pentru suflet.” (II, 639) Penitenţa se încheie cu un act notarial, prin care se consfinţeşte pentru totdeauna faptul că Don Quijote a murit şi că nu poate fi reînviat de către vreun alt scriitor uzurpator.

 

Don Quijote e, în mod incontestabil, un bun creştin, textul sugerează în repetate rînduri prezenţa constantă a Bibliei printre preocupările sale, personajul o şi invocă de cîteva ori, atunci cînd îi dă lui Sancho poveţe morale, apelul tardiv la cartea care să aducă „lumină în suflet” fiind mai degrabă redundantă. Cu toate acestea, pasajul de mai sus invocă cel puţin două dileme, pe care ne propunem să le analizăm în cele ce urmează.

În privinţa celei dintîi dintre ele, toţi ştim că nu e neapărat obligatoriu ca volumele pe care le citim să fie transformate în fapte de viaţă. Putem citi detaşat, din plăcere, sau profesionist, din implicare, dar puţini dintre noi cred cu adevărat că, citind Madame Bovary, trebuie să devenim cu tot dinadinsul bovarici. Sau că dacă citim Muntele vrăjit, de Thomas Mann, ne îmbolnăvim în mod obligatoriu de tuberculoză dacă urcăm să vizităm Davosul. În dezacord cu această detaşare de lectură, Don Quijote spune că citirea cărţilor cavalereşti e direct răspunzătoare pentru transformarea lui în cavaler rătăcitor, tot aşa cum ar fi fost de dorit ca lectura unor cărţi mai bune să-i fi plăsmuit fiinţa în alcătuiri mai cuminţi. Aşa cum formulează lucrurile Don Quijote, o bibliotecă generează, în mod obligatoriu, viaţă, tot aşa cum ea generează şi alte cărţi, unele chiar apocrife. Ştim de altfel foarte bine că pe seama lipsei de ingenuitate a bibliotecii sînt puse toate „smintelile” de om matur ale lui Don Quijote. El „se cufundă […] în aşa hal în citanie, că-şi trecea nopţile toate citind, din murgul serii pînă-n revărsatul zorilor, şi toate zilele, de cum se lumina şi pînă se întuneca; şi aşa, de prea mult citit şi din prea puţin dormit, i se uscaseră creierii, încît îşi pierdu minţile.” (I/75)

Explicaţia „uscăciunii creierului” ca fundament pentru sminteala lui Don Quijote trebuie să-i fi venit lui Cervantes de la medicul Juan Huarte de San Juan (1529 – 1588), „părinte al neuropsihologiei”, care a publicat în 1575 o carte mult tradusă ulterior în Europa, Examen de ingenios para las ciencias, din care Cervantes preia şi termenul de ingenios aplicat eroului său. Legătura e discutată de către medicii Jose-Alberto Palma şi Fermin Parma într-un excelent studiu clinic, intitulat Neurology and Don Quijote, publicat în septembrie 2012 pe site-ul European Neurology[2]. Cei doi autori (primul de la Clinica de Neuropsihologie a Clinicii Universitare din Navarra, Pamplona, cel de-al doilea dintr-un departament similar din Granada) discută sistematic întreaga simptomatologie neuropsihică prezentă în Don Quijote, de la tremurături la demenţă sau la sincope, oprindu-se în cele din urmă la biblioteca medicală de care trebuie să fi avut cunoştinţă Cervantes, printre cărţile acesteia rolul precumpănitor fiind deţinut de Examen de ingenios. Tributar în bună măsură cunoştinţelor medicale de provenienţă antică şi medievală, unde accentul este pus pe teoria umorilor, Juan Huarte de San Juan situează însă creierul în poziţia de sursă a tuturor malformaţiilor comportamentale, cercetarea cauzelor somatice ale acţiunilor umane interesîndu-l mai presus de orice. Cervantes trebuie să fi reţinut de la el că malformaţiile creierului induc, în mod necesar, percepţia volatilă, hipetrofiată a realului, unele sintagme din cartea lui Juan Huarte de San Juan reapărînd – arată cei doi exegeţi – fără modificări la Cervantes.

Consecinţa acestor stări de fapt este Capitolul al VI-lea al primei părţi, peste care Unamuno trece fără să-l discute decît preţ de cîteva rînduri strepezite, fiindcă „nefiind decît critică literară, prea puţin ne va interesa”[3]. În acest capitol, savuros de altminteri, preotul satului, bărbierul, chelăreasa şi nepoata lui Don Quijote trec prin ciur, dîrmon şi – mai ales – foc toată biblioteca lui Don Quijote în absenţa acestuia, zidindu-i pînă şi uşa de acces a camerei în care se ţin cărţile, pentru a explica ulterior că volumele au fost luate de către un vrăjitor, Munatón, chipurile cu scopul de a se răzbuna pe Don Quijote, care se află în conflict cu stăpînul pe care acest vrăjitor îl slujeşte. Să reţinem, pe moment, sugestia de „vrajă” pe care o induce acţiunea punitivă a magului Munatón, pentru a păşi către cea de-a doua dilemă, nu înainte de a preciza că motivul „bibliotecii funeste” nu e singular în epocă, oamenii chiar crezînd că lectura cărţilor dăunează grav sănătăţii. În Furtuna lui Shakespeare (~ 1610-1611), vrăjitorul Prospero e depus din funcţia de duce al oraşului Milano şi exilat pe o insulă pe motivul că şi-ar fi nesocotit îndatoririle stînd prea mult printre cărţile sale. Culpa, aşa cum era ea împărtăşită în epoca renascentistă, nu se referea la faptul că îţi restrîngi timpul alocat lucrului din cauza prea multor ore dedicate lecturii. Se credea, puţin mai nuanţat, că, stînd prea mult cu nasul în cărţi, ele-ţi vor induce în cele din urmă o altă realitate şi-ţi vor modifica, chiar şi fără s-o doreşti, traiectoria de viaţă. Formulînd mai simplu lucrurile, librofilia exagerată generează o „vrajă” aparte, o metamorfoză periculoasă şi perfidă, căreia îi cade pradă atît cititorul, cît şi realitatea în care el trăieşte. În absenţa simbiozei, cititorul n-ar fi decît un alienat, fiindcă el ar funcţiona pe logica sciziunii dintre real şi fantasmă. Dimpotrivă, vraja îl absoarbe, îi creează o stare de bine şi chiar beatitudine, abolind graniţa dintre real şi fantasmă.

 

A doua dilemă, de care vorbeam într-un paragraf anterior, vizează relaţia dintre legitimitatea actului notarial pe care Don Quijote îl cere în orele de dinaintea morţii şi statutul personajului Don Quijote, dispersat deja, aproape incontrolabil, în ţesătura unor volume elaborate şi puse în circulaţie de către mai mulţi autori. Strict logic, anturajul funerar al lui Don Quijote poate solicita, cel mult, „îngheţarea” creditului pe care acestuia i l-a dat Cervantes în cele două volume legitime ale capodoperei sale, nu şi suspendarea tuturor versiunilor alternative de care se folosesc ceilalţi autori, sau pe care le pun în circulaţie colportorii. Dacă e să stăm să judecăm logic, actul notarial face parte din vastul registru al replierilor către empiric, pe care Cervantes îl desfăşoară în cel de-al doilea volum al romanului, în dezacord relativ cu adevărul ficţional al operei sale. Ceea ce nu au reuşit bărbierul, preotul şi chelăreasa, arzîndu-i biblioteca lui Don Quijote, izbuteşte în cele din urmă Cervantes, prin această prea obstinată „re-realizare” a personajului său.

 

Despre efectul negativ al citirii textelor scrise s-a vorbit încă din Antichitate, Seneca fiind unui dintre cei care avertiza asupra faptului că, citind prea multe cărţi, ajungi să de-realizezi realul pragmatic (negotium) şi să te abandonezi trîndăvelii (otium). Cea mai cunoscută povaţă îngrijorată ne-a fost păstrată, însă, sub forma unui mit, inclus în dialogul Phaidros al lui Platon, unde se vorbeşte despre legătura dintre scris, citit şi „vrajă” (pharmakon). Socrate povesteşte că în vremurile de demult, cînd „domnea peste tot Egiptul regele Thamus”, zeul Theuth [Thot] i-a făcut o vizită, aducînd cu el o serie de invenţii demne de a fi răspîndite în popor, spre a-i fi acestuia folositoare. Printre aceste invenţii s-au aflat şi literele, care au stîrnit, însă, suspiciunea faraonului, fiindcă – spunea el – „scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punîndu-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin caznă proprie.” Învăţîndu-i scrisul pe egipteni – mai adaugă faraonul –, Theuth le va oferi o înţelepciune „părelnică” (pharmakon), în detrimentul adevărului şi al discernămîntului raţional.[4]

„Vraja” şi „vrăjitoria” sînt cuvinte generos folosite în Don Quijote. Aflînd că faptele sale sînt relatate într-un alt roman, care circulă în peste 10.000 de copii, sau că el s-a înfruntat deja cu un cavaler pe care nu-l întîlnise niciodată în viaţa sa de pînă atunci, Don Quijote pune totul pe seama malversaţiunilor învrăjite ale unui „vrăjitor”. Pe vrăjitorul Munatón l-am menţionat deja: el e vinovat de dispariţia întregii biblioteci a lui Don Quijote şi de zidirea uşii încăperii în care se ţineau cărţile, ca şi cum camera respectivă nu ar fi existat niciodată. Nebunia lui Don Quijote generează „vrăji” multiple, de la metamorfoza în ţărancă a Dulcineei del Toboso, pe care Sancho o găseşte îmblătind bărbăteşte şi duhnind sănătos a usturoi, la lighenaşul de bărbier pe care protagonistul îl crede coif al lui Mambrino. Morile de vînt fac parte din această categorie, şi de ea aparţin şi turmele cu care se luptă Don Quijote, crezînd că-s uriaşi. Întrebînd de etiologia acestor vrăji, Sancho află că ele sînt de provenienţă livrescă; cărţile generează o „vrajă” (pharmakon) specifică, tot acestor droguri aparţinîndu-i, de fapt, întregul arsenal de imagini rătăcitoare care-l întîmpină în lume pe un cavaler: „E cu putinţă oare – îi spune Don Quijote scutierului său – ca de atîta vreme, de cînd tot batem drumurile împreună, să nu-ţi fi sărit ţie-n ochi că toate trebile astea ale cavalerilor rătăcitori se arată a fi doar închipuiri, aiureli şi sminteli, că toate-s de-a-ndoaselea? Şi nu doar c-aşa ar fi, ci pentru că printre noi, ăştia, mişună o droaie de vrăjitori, care ni le preschimbă şi ni le strămută pe toate, prefăcîndu-le în ce au ei chef, după cum le vine pofta să ne sprijine ori să ne nimicească.” (I/324)

Supoziţia „vrăjitoriei” decantate din cărţi îl exonerează pe Don Quijote de vina de a se fi abandonat nebuniei: dacă lumea e vrăjită, sminteala sa e tot un fel de vrajă. Numai că problema nu se opreşte aici, ci se extinde asupra romancierului însuşi: dacă el trăieşte în climatul magic pus în circulaţie de către Cide Hamete Benengeli, povestea însăşi a lui Don Quijote se supune rigorilor volatile ale aceleiaşi „magii”. Romanul propune aici, în subsidiar, o teză pe care istoria culturii o va reitera în repetate rînduri, considerînd-o dintre cele mai importante: ce trebuie să faci, pentru a întreţine o vrajă, ce trebuie făcut pentru ca lumea să rămînă – aşa cum spunea Max Weber – învrăjită? Fiindcă nu mai sîntem în Evul Mediu sau pe vremea elenismului crepuscular, cînd „vraja” era organică, venea de la sine. În Don Quijote, ea e generată: făcută să existe, pentru a da cu tifla normalului cenuşiu din jur.

Pentru a reproduce răspunsul pe care-l sugerează Don Quijote la această dilemă, se cuvine să adăugăm universului versatil de magii mişcătoare pe care le propune romanul cîteva aspecte de ontologie. Să ne reamintim de faptul că Don Quijote pleacă de acasă la o vîrstă destul de înaintată ţinînd cont de economia biologică reală a timpului în care trăieşte Cervantes, cam pe la 50 de ani, adică într-un moment de inevitabilă degenerescenţă biologică, în care începi să te gîndeşti, de regulă, la despărţirea definitivă de cei ce-ţi sînt aproape. Referirile la „uscăciunea” lui Don Quijote, la articulaţiile şi judecăţile sale sclerozate, la faptul că Rocinante e o mîrţoagă şi că deciziile eroului sînt explicabile prin senectute abundă în roman. Hotărîrea eroului de a preschimba existenţa sedentară de cititor împătimit în viaţa plină de cavaler rătăcitor pe care aceste cărţi o propun reprezintă, aşadar, o repudiere voluntară, aproape exasperată a mortificării pe care o aduce cu sine rutina cenuşie a vieţii domestice. Altfel spus, hotărînd să devină subiect de carte, Don Quijote alege moartea în locul mortificării, aceea moarte care, în mod paradoxal, se va ridica deasupra ei şi va oferi nemurirea. Fiindcă în economia de întîmplări a cavalerilor rătăcitori – spunea la un moment dat Don Quijote – moartea e doar un prag înspre nemurire.

Nu întîmplător, în zilele care urmează depunerii lui Sancho Panza din funcţia de guvernator al marii mistificări care se numeşte „insula” Barataria – întreaga investitură fiind pusă la cale de către un Duce altminteri amuzat, doritor de distracţii – , Don Quijote îi face scutierului său rezumatul întregii sale vieţi, în felul următor: „Eu, Sancho dragă, am venit pe lume ca să trăiesc murind.” (I/521) Sancho înţelege, fiindcă în ciuda epitetelor depreciativ-comice care s-au spus despre el timp de cîteva secole – om simplu, mîncău, needucat etc. –, el e singurul care cuprinde cu adevărat ceea ce alţii nu au vrut să priceapă, şi anume faptul că neverosimila poveste a iscusitului hidalgo Don Quijote este, de fapt, un foarte profund joc al morţii (ars moriendi).

Asistînd la „răspopirea” stăpînului său pe patul de moarte, cînd el se dezice de întreaga sa biografie fantasmatică de cavaler rătăcitor din dorinţa tardivă de a muri ca un om simplu, Sancho e siderat, fiindcă sugestia i se pare a fi o fractură de logică, ceea ce de altminteri şi este. Iată rugămintea sa: „Nu muri stăpîne, ci ascultă povaţa mea şi mai trăieşte încă ani mulţi, fiindcă cea mai mare nebunie pe care poate s-o facă un om în viaţa lui este să se lase să moară aşa din senin, fără să fie ucis de nimeni şi fără să-i curme viaţa nici o altă mînă decît aceea a aleanului.” (II/642)

Se vede bine, şi din acest pasaj, că singura greşeală pe care a făcut-o Don Quijote de-a lungul întregii sale existenţe memorabile este aceea de fi dorit să redevină Alonso Quijano. Cine îşi pune cenuşă-n cap aici, el sau romancierul? Nu vom şti niciodată, fiindcă la mijloc, chiar între ei, se află o vrajă.

 

 

 

[1] Toate citatele vor fi reproduse după ed. Cervantes: Don Quijote de la Mancha. I-II. Traducere de Ion Frunzetti şi Edgar Papu. Cu un cuvînt înainte de María Teresa León. Ed. pt. Lit. Universală, Buc., 1965. Pentru a nu încărca textul cu trimiteri redundante, vom menţiona de fiecare dată doar volumul din care se citează şi pagina; ex: I/66.

[2] Accesibil pe: www.karger.com/ene

[3] Miguel de Unamuno: Viaţa lui Don Quijote şi Sancho. În româneşte de Ileana Bucurenciu şi Grigore Dima. Prefaţă de Andrei Ionescu. Ed. Univers, Buc., 1973, p. 104

[4] Toate citatele au fost reproduse din: Platon, Opere IV [Phaidon, Phaidros], ed. îngrijită de Petru Creţia. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1983, pp. 484-485; traducerea dialogului Phaidros îi aparţine lui Gabriel Liiceanu.

Revista indexata EBSCO