Jan 16, 2017

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – O conștiință culturală

„Un poet mare nu creşte numai din poezie, un filozof nu se formează numai cu istoria filozofiei, iar o conştiinţă de cultură nu e mare dacă nu este una a întregii culturi”.

 

  1. Noica, Eminescu…

 

La trei zile după moartea lui Constantin Noica, revista Tribuna din Cluj publica, în traducerea lui Vasile Voia, Autoprezentarea pe care cel de curând plecat o dăduse publicităţii în trimestrialul italian Fiosofia oggi doi ani mai înainte[1]. Era vorba despre un document important pentru înţelegerea felului cum se vedea autorul inserat printre filosofii contemporani[2].

Pentru publicul larg al admiratorilor maestrului, textul Autoprezentării (altminteri „rotund”, reuşind să dea o viziune unitară asupra gândirii filosofice a lui Noica) pare deconcertant măcar dintr-un punct de vedere. S-ar zice că, pornit pe calea reevaluării propriei activităţi, gânditorul de la Păltiniş îşi amendează creaţia, punând în paranteză tocmai seria de lucrări căreia îi datorează, în spaţiul culturii noastre, marea lui popularitate. Nu se spune niciun cuvânt despre cărţi ca Pagini despre sufletul românesc (1944), Jurnal filosofic (1944), Rostirea filosofică românească (1970), Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973), Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Despărţirea de Goethe (1976) ori Povestiri despre om după o carte a lui Hegel (1980). Nimic nu transpare din preocuparea de-o viaţă pentru interpretarea dialogurilor lui Platon, nici despre anunţatul şi – după cum se poate deduce din paginile deja publicate prin reviste – în parte realizatul proiect Cartea arheilor. Pe toate acestea Noica nu le consideră reprezentative în conturarea profilului său filosofic, ori, cel puţin, nu le socoteşte suficient de importante pentru a le aduce la cunoştinţa amatorului italian de filosofie contemporană.

Să se datoreze mefienţa filosofului particularismului etnic uşor de sesizat la nivelul câtorva titluri dintre cele enumerate? Să fi considerat că altele sunt lipsite de dimensiunea originalităţii (ele nefiind decât tentative de apropiere – şi deci, radicalizând, de „vulgarizare” – a operei unor mari gânditori)? Tot ce se poate, mai ales că undeva în paginile Jurnalului de la Păltiniş[3] Noica vorbeşte despre „ieşirea sa deasupra istoriei filosofiei”. Dar atunci nu este posibilă decât o concluzie: mulţimea de admiratori anonimi ai maestrului nu ştie mai nimic esenţial despre el. Ea este cel mult suma neiniţiaţilor, a discipolilor grăbiţi, inconsecvenţi, superficiali, aidoma marii părţi a elevilor lui Aristotel, cu acces doar la învăţătura exoterică, nu şi la cea ascunsă, fundamentală, ferită de nepregătiţi.

Intervine însă, în acest punct, o nedumerire. De ce a scris Constantin Noica atâtea cărţi lipsite de un raport ferm cu esenţialul modului său filosofic de a fi? Şi asta tocmai el care – s-a spus – „răspunde la scrisori doar în câteva fraze. «Vă rog să mă iertaţi că nu vă scriu mai mult. În tinereţe ucam tenis de câmp cu un antrenor şi din când în când îl întrebam: Aşa se loveşte corect? Lovitura asta este bună? Răspunsul era invariabil acelaşi: Este bine, dar mai zvâcnit. Aşa vă răspund şi eu, mai zvâcnit»”[4]. Cine îşi drămuieşte astfel timpul, nu-l va risipi aşternând pe hârtie cărţi de un interes secundar în ordinea planului lui de creaţie. Aşadar, trebuie admis că textul Autoprezentării se înşeală, printr-un prea accentuat criticism – dacă vrem să situăm axiologic omisiunea – sau, pur şi simplu, înlătură titlurile mneţionate pentru că n-ar ţine cu tot dinandisnsul de domeniul filosofiei.

Al doilea răspuns pare, totuşi, mai aproape de adevăr. Este greu de imaginat un Noica fără filosofie. Dacă însă se va vedea în cărţile „proscrise” de Autoprezentare rodul unei continue strădanii de a integra insulara filosofie într-un arhipelag al culturii, altfel spus dacă gândirea speculativă a lui Noica primeşte aici sarcina de a transporta subiectul către un scop mai larg, cultural, atunci se va înţelege, poate, mai bine felul cum gânditorul reuşeşte o dublă performanţă: transcenderea sui generis a filosofiei prin valorificarea particularului şi, nu o dată, chiar a singularului; dar şi ridicarea la generalul filosofic a unor valori particulare din sfera culturii.

Neîncetând nicio secundă să fie filosof, Noica depăşeşte – deci – adeseori interesul strict filosofic, prin contribuţii de istoria culturii şi de critica ideilor culturale.

Îndrăznesc o afirmaţie: în cultura românească a ulimului pătrar de secol Constantin Noica face figura unui critic de direcţie din stirpea lui Titu Maiorescu. Noica şi Maiorescu! Iată o temă incitantă de reflecţie. Ce-i apropie? În primul rând, strădania de a medita asupra sensului culturii în general, asupra sensului culturii româneşti în particular, neobişnuita grijă de a-i pune un diagnostic şi de a-i detecta priorităţile. Apoi munca de editor, de comentator şi de mentor cultural. Nu în ultimul rând, formaţia filosofică, admiraţia pentru filosofia germană şi preţuirea distinctă a lui Eminescu.

Întrebat de Andrei Pleşu, Constantin Noica a răspuns că „sunt cel puţin patru motive (subl. A. P.) pentru care merită să faci cultură, pentru care cultura are dreptul de a fi socotită o valoare supremă, singura pe care te poţi sprijini într-o viaţă de om”[5]. Este „… singura sursă certă a unei bucurii permanente[6]. „…E adevărata formă de maturitate a spiritului[7]. „Cultura mai este […] singurul loc în care libertatea e la ea acasă”[8]. În fine, „…disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a spiritului[9].

Cât priveşte culturile – ca ansamblu al creaţiilor spirituale naţionale –, Noica distinge printre ele unele de vârf. Acestea sunt culturile „de performanţă” şi despre necesitatea ca propria noastră cultură să devină una de acest fel, gânditorul a scris un articol celebru[10]. Îi erau clare chiar şi căile de accedere la un atare înalt nivel spiritual. Un loc de seamă era rezervat iniţiativei individuale susţinute de o înverşunare pe măsura ambiţiilor. Insul păşit cu bună ştiinţă pe calea performanţelor intelectuale nu trebuie să citească unele cărţi, ci anumite cărţi; nu trebuie să se oprească la un volum sau altul, ci să parcurgă opera în întregime[11]; nu are voie să se piardă în lectura unor comentarii sterile, ci îşi va da silinţa să meargă la origini, va apela la sursă; pe cât posibil, accesul la informaţie va fi asigurat – cel puţin în cazul culturii eline şi germane – de cunoaşterea temeinică a celor două limbi (acces direct, deci, în limba originară); ş.a.m.d. „De nu, ducă-se în neant toate, cum s-ar putea să se întâmple cu Megleno-românii aceştia, ce suntem, şi rămânem, dacă nu ne trezim la viaţă, adică – netrebnicilor! le-aş spune, la cultură”[12] Toate acestea au devenit atât de cunoscute, încât nu voi mai insista asupra lor. Oricum, pentru Noica, orice tânăr păşit pe calea culturii are datoria să îşi formeze o temeinică pregătire clasică.

Principala prioritate pentru cultura noastră i se părea creaţia filosofică. Cel care, în Jurnalul filosofic, spusese că „E încă prea multă natură în România”[13], îi vedea pe români părăsind minoratul cultural prin făurirea unei tradiţii cât mai sistematice şi mai bogate a gândirii filosofice. Într-o misivă din 1 ianuarie 1985 îmi scria: „Îmi pare rău că ai părăsit filosofia. Vei avea nevoie de ea în tot ce vei încerca…”[14] Cultura română îi părea terenul unei predispoziţii înnăscute spre filosofare. Însăşi limba noastră adăpostea vocabule mirabile sub raport filosofic, ale căror semnificaţii le decela în urma unor analize strălucite pe linia inaugurată de Bogdan Petriceicu-Hasdeu (Rostirea filosofică românească şi Creaţie şi frumos în rostirea românească)[15].

Formidabil, pentru sfârşitul de secol al XX-lea, este modul cum Constantin Noica a demonstrat că ideile pot fi şi trebuie să fie trăite. Asta pretinde tinerilor oameni de cultură, dar asta reuşeşte el însuşi, reeditând un tip de existenţă îndărătul căruia întrezărim chipul lui socrate. La şaptezeci de ani face turnee prin ţară pentru a asigura câtorva posibili cărturari de mâine sinecurele atât de necesare adevăratei, crâncene munci: antrenamentul cultural. Altă dată, a urmat cu obstinaţie cursuri de matematică, căutând să fie fidel la superlativ modelului cultural instituit de el după un prototip originar din Elada. În tot ce a făcut s-a străduit să anuleze tradiţionalul divorţ dintre a fi şi a spune acreditat de omul modern.

Constantin Noica a pătruns astfel în arena culturii române cu faima unui cărturar alimentat la izvoarele spiritualităţii clasice europene. Pe lângă prestigiul conferit de calitatea lui intelectuală, el a beneficiat şi de celălalt prestigiu, cel moral. Unul dintre puţinii supravieţuitori ai grupului de gânditori tineri afirmaţi în perioada interbelică dintre studenţii Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti[16] a ţinut să înfrunte aici riscurile perioadei dogmatice, într-o atitudine polemică nu doar faţă de exponenţii stalinismului cultural, ci şi faţă de diaspora românească (altminteri strălucit reprezentată de Eliade sau de Cioran). Cu un instinct sigur, publicul a ştiut decela în gestul lui semnificaţii mai profunde decât simpla frondă, văzând în el mărturia unei rectitudini morale şi a unei consecvenţe intelectuale de excepţie.

Prin această dublă investitură, Constantin Noica şi-a dobândit dreptul de necontestat de a emite judecăţi de valoare în planul culturii şi cum programul lui spiritual se constituie într-o sumă de prescripţii ce vizează – toate –, chiar cu un efort sporit solicitat cărturarului potenţial, maxima profunzime şi competenţă, „poruncile” lui au devenit oarecum obligatorii. Poţi să ţii sau nu seama de ele, însă nu le poţi ignora.

Dar, oricât ar fi de vii, ideile au un caracter abstract atâta timp cât nu sunt susţinute printr-o demonstraţie sprijinită pe exemple împrumutate realului. Drept care maestrul se adresa celor mai ilustre personalităţi. Îl propune pe Eminescu – nu pe poet, ci pe un Eminescu „al caietelor”, unul integral, adică: „omul deplin al culturii româneşti”, „conştiinţa noastră mai bună”. Deschiderea uriaşă şi spiritul neasemuit de sinteză îl interesează, ca în cazul „olimpianului” Goethe. El reprezintă o categorie a existenţei, mai mult decât una a culturii scrise”[17]. „Goethe e un maximum uman pe linia sensurilor de primă instanţă. […] Aventura sa: ce se întâmplă omului când nu consimte filosofiei – ar trebui să fie hotărâtoare pentru oricine”[18]. Atât Eminescu, cât şi Goethe sunt – la Noica – nişte creatori ce ilustrează în primul rând un anumit mod de a exista cultural. Cultural, adică specific uman, profund diferenţiator faţă de restul regnului animal. Un anume tip de existenţă umană îl interesează pe gânditor şi este acelaşi, fascinant, descifrabil în comportamentul lui Socrate din dialogurile platonice (maestrul nu a obosit niciodată să le dea posibile interpretări), precum cel circumscris de Hegel în Fenomenologia spiritului. „E povestea omului şi a celor trei istorii în care e prins: istoria lui ca ins, ca membru al unei comunităţi, ca părtaş al unei culturi”[19], cum spune autorul Povestirilor despre om. Omul integral.

Cu un secol în urmă, Maiorescu se străduia să descopere temeiuri pentru a proclama o „direcţie nouă” în cultura română. Astăzi, dintre exponenţii ei de atunci este reţinut mai ales Eminescu. Tot o direcţie înnoitoare vine să propună şi Noica în eseurile lui. Doar atât, că exemplele lui sunt luate, pentru mai multă şi mai deplină elocvenţă, direct din Panteon, nu din contemporaneitatea imediată şi nici necesarmente românească. Maiorescu îşi îndrepta, iar şi iar, atenţia către literatură. Pentru gânditorul de la Păltiniş, obsedant semn al nobleţii şi al valorii culturale rămâne filosofia. Chiar dacă o descoperă în sculpturile lui Brâncuşi[20] ori o presimte în însemnările prea curând dispărutului poet Daniel T. Suciu[21]. Similitudinile de poziţionare ale celor doi, Maiorescu şi Noica, nu se traduc în concepţii similare despre configurarea unei culturi româneşti valoroase.

Cu un program şi cu o demonstraţie de recuzită clasicistă ca acestea, trimiţând la modele mitizate (Platon, Eminescu, Goethe, Hegel), Constantin Noica se afirmă ca un veritabil spiritus rector al ultimilor douăzeci şi cinci de ani, venind parcă printre noi din acel secol al XIX-lea, când românii se simţeau egalii Europei. Asumându-şi o misiune riscantă şi deci ingrată, el ia de pe umerii unor critici de analiză literară – un Nicolae Manolescu, un E. Simion ş.a. – povara tentativei de a creiona limitele culturii româneşti şi necesitatea depăşirii lor, implantându-se astfel în conştiinţa noastră, a celor ce i-am fost contemporani.

[1] Constantin Noica, „Autoprezentare”, în Tribuna, an. XXXI, nr. 50 (1616), 10 decembrie 1987, p. 6, trad. de Vasile Voia.

[2] Textul a apărut la rubrica „Filosofi contemporani” (după specificarea notei ed.).

[3] Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, 1983, p. 15.

[4] B. Aristotel, „Astfel l-am cunoscut pe Noica”, în SLAST, an. VII, nr. 50 (325), sâmbătă, 12 decembrie 1987, p. 8.

[5] Andrei Pleşu, „Astfel l-am cunoscut pe Noica”, în Viaţa românească, an. LXXXII, aprilie 1987, nr. 4, pp. 7-8.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Constantin Noica, /…/, în Steaua, an. ?, nr. ?, 198?, p. ? /…/

[11] George Călinescu pleda pentru lectura completă nu de autori, ci de literaturi întregi (înţelegând prin aceasta literaturi naţionale). Exigenţa lui în materie de formaţie umanistă pare mai nemăsurată decât a lui Noica.

[12] Mircea Handoca, „Addenda. Scrisorile primite de la Constantin Noica”, în Eliade şi Noica, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002 , p. 228.

[13] C. Noica, Jurnal filozofic, Bucureşti, 1944.

[14] Carte poştală datată 1 ianuarie 1985 aflată în arhiva mea (Ovidiu Pecican).

[15] Vezi preambulul teoretic la cele două cărţi.

[16] Referindu-se la dezastrul istoric căruia i-a căzut pradă deneraţia lui – din care şi Noica făcea parte –, adică la represiunea politică antonesciană, la al doilea război mondial, la represiunea stalinistă, la risipa în diaspora, Mircea Eliade spunea: „Mă întreb ce blestem apasă asupra generaţiei mele, ca ratarea şi moartea să ne secere atât de timpuriu şi cu atâta cruzime” (Mircea Eliade, Europa, Asia, America…, III: R – Z, ed. de Mircea Handoca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, pp. 15-16; scrisoarea din 10 noiembrie 1938 către C. Rădulescu-Motru) În altă parte, el adăuga: „Mai mult de 70% din seria noastră s-au dus, începând cu cei măcelăriţi în 1938, apoi pe diversele fronturi, apoi în închisorile sau lagărele sovietice. Nu cred că a existat «serie» mai încercată ca a noastră, generaţia Criterionului, cei care-şi terminau universitatea între 1926 – 1932” (Mircea Eliade, Europa, Asia, America…, III: R – Z, ed. de Mircea Handoca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, p. 511; scrisoarea din 19 februarie 1952 către Brutus Coste).

[17] Constantin Noica, Despărţirea de Goethe, Bucureşti, 1976, p. 8.

[18] Ibidem.

[19] Idem, Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, Bucureşti, 1980, p. 118.

[20] Idem, Trei introduceri la devenirea intru fiinta; Bucureşti, Ed. Univers, 1984.

[21] Daniel T. Suciu, Copilul printre noi, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1983.

Revista indexata EBSCO