Jan 16, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Adrian Popescu, un poet al Școlii Ardelene

Dacă lăsăm deoparte zgomotul, stridenţele, măscările, cele ce caracterizează ca întotdeauna viaţa literară, şi îndeosebi dacă omitem poezia pigmentată cu îmbălăciuni, cea împodobită cu porcărele, paravane mizerabile ce întunecă multor critici literari judecata, vom vedea că astăzi Adrian Popescu este un poet important. Nu ştiu dacă îmi este îngăduit să afirm că din punctul meu de vedere, după criteriile estetice în care mă încred, el este chiar cel mai de seamă dintre poeţii români contemporani. Opera lui, pe care o străbat doar prin intermediul antologiei de autor: Ieşirea în larg, a crescut, s-a împlinit, nici o clipă privind spre glorie ci doar într-o singurătate înfricoşătoare, dincolo de mode şi de orice teribilism, nepactizînd cu a niciunui altuia. Originală fără urmă de ostentaţie. Cînd s-a referit la sine, poetul însuşi a preferat imaginea scăzută în care comentatorii au identificat o smerenie creştină, ca de călugăr care se coboară pe sine în faţa providenţei pentru a-i capta aceleia aprecierea, adeziunea chiar. Căci a spus despre sine că nu este decît: un poet cuviincios, naturist, tradiţionalist, şi mai apoi în acelaşi loc revine, parcă vrînd să îşi sublinieze condiţia: eu sînt un poet de modă veche, pentru ca în final să încheie tranşant: iată eu vă scriu, vă previn, un blînd poet naturist. Sau altă dată numindu-se pe sine: nevrednic poet. Mai ales dată fiind notoria condiţie a lui Adrian Popescu de creştin practicant, într-o primă, superficială instanţă putem vedea aici, cum am spus, destul de comuna smerenie creştină diagnosticată de exegeţii săi. În ceea ce mă priveşte, prefer să asociez modestia din autocaracterizările poetului cu aceea a unuia dintre cei mai mari lirici ai lumii, un păgîn: Horaţiu cel veşnic, precursor şi model în această atitudine de a se subclasa, de a se coborî pe o scară a prestigiilor. Spunea despre sine anticul în Odele sale: Norocul meu este în onestitate şi talent – At fides et ingeni/ Benigna vena est (II, 18, 9-10), fiindcă el ştia că Impui zeilor în măsura în care te faci mai mic, Dis te minorem quod geris, imperas (III, 6, 5), şi atunci este normal să-ţi accepţi îndemnul tău ţie însuţi adresat: primeşte voios darurile ceasului prezent,/ Lasă lucrurile grave. Dona praesentis cape laetus horae,/ Linque severa. (III, 8, 27-28). Această acţiune de auto-micşorare, de stăvilire a orgoliului propriu, este exprimată în termeni categorici: eu, mic, asemeni albinei de la Matinum (dar şi poetul român, comparîndu-se uneori cu albina, vorbeşte altădată de subţiri păstori de albine, să fie mai degrabă aceştia poeţii?)/ Culegînd prin muncă// Cimbru plăcut,/ În jurul pădurilor multiple/ Şi malurilor umede ale Tibrului/ Fabric cîntece trudite. Ego apis Matinae/ More modoque/ Grata carpentis thyma per laborem/ Plurimum, circa nemus uvidique/ Tiburis ripas, operosa parvus/ Carmina fingo.  (IV, 2, 27-32). (Am urmat versiunea lui G. Călinescu din Opere, X, aici şi mai departe.)

Toate acestea le-ar fi putut spune despre sine, şi în mare măsură le-a şi spus, şi Adrian Popescu. Dar nu din smerenie creştină ci ca expresie a naturii sale genuine de poet. Creatorul cînd este adevărat îşi disimulează imaginea naturii proprii, nu lasă la vedere faptul că este o autoritate care impune, că scriind el îşi manipulează suveran cititorul. În acest sens poezia este numai sugestie, doar aluzie, cu cît mai precaută, mai ascunsă, cu atît mai penetrantă. Poetul nostru este poet oarecum ca în joacă, parcă din întîmplare, nu dinadins. Deşi un demiurg, el lasă să se înţeleagă că oarecum fără voie trudeşte la versul său. Aşadar, în primul rînd ca poet, Adrian Popescu este un simulant, un ins care scrie neavînd încotro, aşa i se întîmplă lui, şi el mai este simulant, adică un ascuns, încă într-o calitate a sa, aceea de bun creştin. Fiindcă în credinţă, pe cît îl arată scrisul, el nu este un militant, un ostaş al lui Dumnezeu. Atît de mult, ca de la sine, este în el credinţă încît nu se străduieşte să şi-o impună, deşi cînd vine vorba, pe parcursul fluxului liric, nu şi-o ascunde şi lasă ca mai degrabă să îi scape, ca din neglijenţă, unele semne ale devoţiunii religioase. Dar nu aceasta îi este ţinta, fiindcă mai presus de toate scopul îi este poezia, fie ea, la o adică, cu credinţă cu tot. Aşa se întîmplă încît la Adrian Popescu nu prea găsim un creştinism eclesial, de altar, precum de exemplu la vehementul Ioan Alexandru, ci mai degrabă dăm peste semnele unui sacru difuz, nu neapărat creştin, deşi nu-i lipseşte apelul la figuraţiile biblice. În principal aflăm în poezia sa sentimentul temeinic al existenţei spiritualului. În înţelesul că pentru poet, lumea aceasta a noastră nu este doar materialitatea ei, cîtă vreme materia este puternic dominată de spirit: că-n Beatitudini stă esenţa…, iar acestea sînt Fericirile proclamate în Predica de pe munte, fericirile, şi ce poate fi mai semnificativ!, în forma latină a denumirii lor (Beatitudines, Evangelium secundum Matthaeum, 5,3-12). E o susţinere tîrzie, ca o concluzie recentă, dinspre încheierea unei opere complexe, de poezie şi spiritualitate, cu care concordă deplin versul din volumul de debut în care poetul se vede pe sine ca fiind copilul care nu-i decît un lung Fuior de raze în mîna nimănui. Este însăşi propensiunea spre idealitatea lumii, exprimată convingător cu elementele unei materii celeste. În chiar aceasta stă performanţa poetului, în ştiinţa de a juca pe ambiguitatea cuvintelor prin care este amplificat la maximum haloul lor estetic, precum cînd afirmă despre sine: Eu pelerin în acest veac atroce, m-adăposteam la Santa Croce, unde avem indicat un loc anume, poate o mînăstire, o biserică, dar şi o direcţie a spiritului, în speţă creştinismul. În Umbria, cartea sa de debut, poetul a publicat şi o admirabilă artă poetică personală, numită Răcoare, prin care el se explică: Cîtă răcoare,/ locul unde s-a fost aprins un copac/ în umbra care lipseşte/ îţi împreuni mîinile/ a rugăciune şi frig./ Iscodeşti/ cumplitul, uşorul, zadarnicul,/ speri să înalţi fulgerul/ să-l trimiţi înapoi./ Dar el e mai greu de zărit decît/ sclipătul unui rîu pe sub trunchii pădurii./ Frunzişul ei, coroana lui, fremătînd deasupra ta, înfioratul./ Golul în care stau se umple cu glasuri de păsări. Acesta este poetul, un înfiorat, iar arborele este însăşi lumea, adică Yggdrasil, frasinul, şi dacă el arde, cum chiar se întîmplă nu doar în poezia aceasta ci şi în finalul apoteotic din Amurgul zeilor, în urma lui rămîne frigul, cumplitul, uşorul, zadarnicul, elementele complementare ale lumii de pămînt, cele care îi vor supravieţui, adică sacrul şi poeticul confundîndu-se. Pentru că există în profunzimile ultime ale lumii o zonă, o realitate în care sentimentul religios şi cel poetic sînt unul şi acelaşi temei al spiritului. Este ţara Umbria, un loc al răcorilor metafizice, nume care înainte de a fi o denumire geografică identifică aici veşnicia.

Eticheta aceasta de poet creştin aplicată lui Adrian Popescu, justificată cu atît mai mult cu cît el este şi autorul a două naraţiuni ample, în proză, pe teme ale credinţei: Tînărul Francis şi Cortegiul magilor, această etichetă este exactă dar ea nu epuizează complexitatea unei opere de considerabile dimensiuni. Fiindcă pe el nu îl sperie cuvintele şi ştie că în alte, dintre cele mai prestigioase idiomuri lingvistice, zeu şi dumnezeu se spune cu un singur cuvînt încît nu avem a-l bănui de asebie ori de păgînătate atunci cînd afirmă în vers: Cînd făptura îşi caută Zeul, timpul nu mai are nici o putere. Şi de altfel într-altă parte e prezentă chiar mărturia unei păgînii. Faptul că avem de-a face cu un Intertextualism poate fi o bună scuză. Dar iată textul propriu-zis: Păgîn am fost cîndva, doar voluptatea o cinsteam şi larii,/ zgîriind tăbliţele de ceară, ca Properţiu, umbrianul,/ uitam de For şi ignoram barbarii;/ pe Cynthia-o cîntam, tot  anul,/ neasemuită: “ponebamus tuis, Cynthia, temporibus,/ et mondo gaudebam lapsos formare capillos/ nunc furtiva cavis poma dabam manibus”, cîştigînd-o cu farmecul versului sfios./ “Nu cu aur sau perle din Indii, cu farmecul blîndului vers.”/ “saepe venit magno fenore tardus Amor.” O ştiu:/ “vine adesea cu grea camătă amorul tîrziu”.// Astăzi, cînd toate se şterg, el de ce nu s-a şters?/ Să fie cu vremea, deşi potolit, tot mai viu? Uşoare exerciţii de digitaţie latină! Mi-a fost destul de la îndemînă ca, dibuind exasperat şi zadarnic prin Ezra Pound, care omite în Omagiul… său tocmai elegiile printre versurile cărora cercetează şi selectează cu profit Adrian Popescu, să caut în ediţia teubneriană la îndemînă şi păşind pe urmele lui Vasile Sav mi-a fost apoi uşor să identific nu una ci trei elegii din care, pentru a-şi alcătui acest splendid poem al dragostei tîrzii, poetul extrage cuvintele fosforescente ale anticului, transplantîndu-le în propriul poem: I, 3, 22-24; I, 7, 26; I, 8, 38-39.

Revenind la poeticul lui Adrian Popescu, pentru că acesta este esenţial pentru el, şi atunci cînd el se smereşte, cînd se ascunde, vom observa că o face sub povara a cît de mult el este poet, cum simţea, acela în chip exemplar, şi autorul antic invocat la începutul acestui text. Dar nu doar coincidenţa aceasta, prin umilitatea specifică poetului, îl leagă pe Adrian Popescu de lumea latină. Există în sensul acestei relaţii ombilicale declaraţii directe:  numele meu, cu litere latine. Adică mîndria că ele nu sînt bulgare, nu sînt chirilice! El, un latin răsăritean, cum se şi identifică în chiar titlul altui poem. Fiindcă este latin prin natura sa profundă de poet, membru marcant deşi atît de tîrziu al şcolii latiniste din Transilvania, mai cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană. Am pomenit mai sus de latinistul Vasile Sav, cu acesta poetul face pereche de tîrzii şi atît de glorioşi resuscitatori clandestini ai grupării transilvane. Amîndoi în slujba credinţei, precum înaintaşii lor călugări, poetul prin poeziile lui infuzate puternic de spiritualitate, slăvind idealitatea lumii, iar notoriul latinist prin traducerile nu doar din poeţii păgîni ci îndeosebi din textele de doctrină creştină ale întemeietorului Augustin. Tocmai în acestea din urmă este el uimitor de prolific în creaţie lexicală, cu fantezie şi fineţe în adecvarea la legile organice ale cuvintelor, izvodind o limbă inedită, care îmbogăţeşte limba română, creator al unui idiom situat median între limba noastră de azi şi latina strămoşilor, ducînd astfel mai departe opera lui A. T. Laurianu şi a lui J. C. Massimu din primul dicţionar al Academiei, prin etimologiile lui acest dicţionar fiind o capodoperă lingvistică, oricît de mult au ridiculizat-o literaţii.

Unde pactizează Adrian Popescu, în ce zonă campează el pe teritoriile consacrate ale Scolii Ardelene, pentru a-şi desfăşura oştile liricii sale? Pentru a afla punctul de racord al poetului de azi trebuie să mergem mult în urmă pînă tocmai la Gheorghe Şincai şi la elegia acestuia: Elegia Nobili Transilvani Georgii Sinka…, căruia autorul de azi îi urmează cel puţin din două puncte de vedere. Scrie şi el insistent şi cu har elegii în care îi evocă cu rară căldură lirică pe confraţii trecuţi în veşnicie, cum este cazul cu Laurenţiu Ulici, Ion Iuga, Nichita Stănescu şi alţii, şi mulţi alţii, nu  tuturor li se divulgă numele dar identitatea le este trădată aluziv, şi nu doar personalităţi literare ci şi membrii ai familiei, precum în cazul emoţionantei cantilene dedicate probabil chiar tatălui său. Dar poetul scrie elegii nu numai referindu-se la amintirea celor care nu mai  sînt ci el se lasă cuprins de fiori lirici fie şi numai cu gîndul la trecerea generală care cuprinde oameni şi lucruri în desfăşurarea inexorabilă a lumii. Precum în această bijuterie lirică, ce poartă titlul Coşniţă: Coşniţa părăsită a trupului se va da/ ţărînii şi ploilor toamnei/ frunzele umede lipindu-se de orbitele fagurilor/ nu vor strica prea mult alcătuirea exactă/ a craniului./ Restul rămîne pe seama tîrîtoarelor.// Temniţă, chilie şi atelier – celulele visării/ purtînd mireasma verilor duse şi micile nuclee/ ale iubirii se vor prăbuşi ultimele.// Mierea va îngheţa asemeni chihlimbarului.// Atunci un roi de albastre scîntei/ îşi vor începe călătoria în văzduh. Ceva foarte vag se insinuează şi aici ca o speranţă, în aceste versuri, dar altă dată cînd poetul scrie chiar o elegie, cum o şi denunţă prin titlu, atunci parcă nu credinţa ci spaima pune stăpînire pe sufletul său: …albină-n zorii zilei la cules,/ minunea clipei adunînd lumină,/ nu voi mai fi atunci decît un nor/ scurt risipit de vîntul rece-al serii/ alunecînd deasupra tuturor,/ un foşnet vag în geamul încăperii.

Aşadar nu doar tonul elegiac îl leagă pe poetul de azi de autorul Hronicii românilor şi a mai multor neamuri…., cît şi al Elegiei nobilului transilvan ci şi faptul că asemeni acestuia el este al alor săi dar şi universal în acelaşi timp. E tonul comun de aleasă civilitate, politeţea impecabilă faţă de semenii lor. E comportamentul de urbanitate al celui care nu doar că nu este de extracţie rurală dar a fost crescut în Curtea medicilor, cum îşi şi intitulează unul dintre volumele de versuri. Şi s-a format într-alt univers spiritual decît a celorlalţi poeţi români, nu cu basme din folclor, cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosînzene şi nici măcar cu naraţiuni despre Columb sau despre Vasco da Gama ci copil fiind şi i-a avut drept eroi tutelari pe un Harvey şi pe un Michel Servet, legende ale artelor medicale, pomenite în poezia sa.

În economia de spiritualitate de tipul Şcolii Ardelene pe care o ilustrează poetul, remarcabilă este extensia la care supune el prin poezie spaţiul de referinţă al literaturii române, reluîndu-i pe înaintaşii blăjeni, amplificîndu-le mult teritoriile şi ridicîndu-le la un nivel de artisticitate la care aceia nici nu visau măcar. Din Polonia, de pe acolo pe unde hălăduia obscur Ion Budai-Deleanu şi încă de undeva de mai departe din Nord, din Bucovina lui Aron Pumnul şi încă şi a originilor părintelui său, mult evocat de poet, şi pînă în Italia pe care au frecventat-o cu atît de mare folos înaintaşii noştri, şi întotdeauna din Transilvania, acestea sînt bornele unei ample geografii poetice, dar cu ce rezultat? – aceasta este întrebarea. Mai întîi trebuie observată naturaleţea cu care poetul este la el acasă în toate aceste locaţii lirice. Nu vom găsi niciodată la el spaima de loc străin. Străbătîndu-i poeziile care prin numeroasele toponime ar fi putut să pară exotice într-un anumit fel dar nu sînt dată fiind familiaritate ca din totdeauna a poetului cu respectivele spaţii, mi-am amintit de o comunicare ştiinţifică, pe care nu o am la îndemînă spre a o cita, dar ţin minte că, explorînd corespondenţa mai multor învăţăcei aflaţi în secolul trecut la studii în Cetatea Eternă, fii de ţărani, dezvăluia faptul că aceştia, în loc să se bucure de contextul privilegiat, îşi deplîngeau soarta de exilaţi din lumea satului natal. Însă nimic similar la Adrian Popescu, el locuieşte spaţiile străine cu euforie, cu încîntare, profitînd poetic la maximum de şansa de a străbate atari lumi noi. Iar cînd spun spaţii străine nu mă refer la acestea doar în sens geografic, fiindcă adevărata poezie nu e doar lirismul imediat, în sensul că cineva are o simţire oarecare şi şi-o comunică sunînd din drîmbă, ci mai presus de toate poetul este în mod obligatoriu ins de vastă cultură iar opera lui este întotdeauna şi o sinteză prin care el se leagă multiplu de precursorii săi.

Aceasta pe de o parte, poezia ca sinteză de cultură, consolidată puternic, subteran cu referiri erudite, iar pe de altă parte trebuie ştiut că poezia în general, şi a lui Adrian Popescu nu face excepţie ci confirmă plenar teoria, e o rememorare a ceea ce sîntem, adică o muzică, o armonie a lumii. Dar ideile, imaginile respective despre ceea ce sîntem pot fi spuse şi în proză. Oricît de inedite ar fi, ele singure încă nu fac artă. Pentru a obţine efectul artistic creatorul îşi învăluie cititorul cu vrăjitorii, inaparente ca prezenţă dar de efect. În principal, în cazul liricii autorul merge la sigur utilizînd muzicalitatea cuvintelor. Cîndva s-a şi spus ferm: De la musique avant toute chose. Adrian Popescu are voluptatea toponimicelor rare, cu sonorităţi aparte, pe care le culege din ţinuturi mai nordice, cu asprimi slave, rustice apoi din Bucovina mereu amintită, locuri încărcate de amintiri din Clujul medical, oraşul sanatoriu, în care trăieşte, şi unde reperele invocate poartă uneori numele unor savanţi într-ale medicinii, dar mai ales din Italia, pe care o frecventează cu voluptate, a cărei geografie o străbate colecţionînd muzicalităţi de Monteverdi. Îndeosebi din Peninsulă extrage el şi le urcă pe cerul poeziei sale stelele sonore ale toponimelor, dovedind o familiaritate acută de parcă locurile acelea ar fi fost ale sale de generaţii întregi, chiar din totdeauna.

Nu doar în versurile sale lungi, cu care se laudă, ci îndeosebi în poemele sale lungi,  unde el îşi dă cu adevărat toată măsura harului său, şi unde nu mai este atît de mult preocupat de concizia sclipitoare, de încordarea tensiunii poetice, acolo îşi lasă discursul liric să curgă năvalnic, aglomerînd banalităţi, prozaisme, stridenţe chiar. Pentru tipologia aceasta poetică exemplar este poemul metafizic Pisicile din Torcello, cu ritmul lui amplu, sacadat, desfăşurînd un torent de denumiri italiene urmate de şirul nesfîrşit de pisici diverse alunecînd spre veşnicie, feline ascunzînd înţelesul suprem. Iar la capătul retoricii lui bogate poetul retează scurt poemul, într-un peisaj de proximă apocalipsă, presupunînd că el însuşi este asemeni sticlei înfierbîntare de Sticlar, de Dumnezeu, răsucită cu pricepere ca să-i dea o formă nepieritoare şi unică:/ un om călătorind înspre Foc, mereu, din copilărie pînă la adîncă bătrîneţe,/ crezînd că găseşte în ochii pisicilor din ostroave cifrul/ ascuns. Dar cifrul e chiar scînteia eternă a sufletului,// Eu: carne, lichid, sare şi fosforescenţă marină, om – adică Flacără.

Două lucruri mai sînt de spus despre această operă poetică amplă, mai exact, să vorbesc despre două poeme care fac excepţie chiar şi între cadrele ei atît de largi, cuprinzînd o diversitate mare. Cele două sînt coborîri în infern, adică în istoria contemporană, căderi în lume, descrieri ale unor secvenţe de maximă încărcătură emotivă, şi nu numai emotivă. În ele este referirea cea mai directă, în pură immediatezza, la ceea ce i s-a întîmplat poetului şi tuturor celor care îi sîntem contemporani, eveniment recognoscibil fără a mai fi nevoie să-l numească. Pe scut: poezie politică! În modul cel mai nesperat astăzi, iată că aşa ceva este totuşi cu putinţă şi încă în ce mod magistral! Poetul cu voce de înger muzical se schimbă brusc luîndu-şi postură de proroc, el rătăcit prin celestităţi metafizice coboară în vuietul străzii, în istorie, şi cu glas tunător de profet se dezlănţuie în imprecaţii teribile. Alegorie amplă despre imensul oraş văzut ca un cal atacat de Lupii negri, lovit, sfîşiat, zdrobit, mursecat, scuipat, umplut cu balele urii, acoperit de răni şi sudalme cumplite. Iar ei, atacatorii, aţîţaţi de gureşe gospodine cu chicoteli de şobolance excitate. E însăşi marea retorică whitmaniană stinsă apoi într-o tînguire ca de bocet mortuar: Unde eraţi, atunci, Domini Canes? Ai Domnului Cîini/ în ajutor să-i veniţi?/ Şi tu, Francisc, ce lupul din Gubbio l-ai îmblînzit cu vorbe de har?/ Patroană a lor, tu sfîntă Varvară, de ce nu le-ai zis: “duceţi-vă acasă”?/ Unde am fost noi, să alungăm cu torţa iubirii prăpădul barbar?

A rămas un singur exemplu să mai dau. Şi tot de poezie politică. Dar încep prin a mă întreba ce poate fi mai anacronic, mai vetust ca o chemare la rugăciune, reiterată mereu cu variaţii, şi o chemare nu oriunde ci chiar la marginea, la liziera unei păduri?! Însă aceasta nu e doar atît, o poezie rugăciune, ci ilustrarea exemplară a unei specii, lirică aici dar care transgresează limitele literaturii. E vorba de recviemul care, îndeosebi în muzică, a cunoscut mirabile performanţe, şi chiar acolo, ca muzică, el s-a dovedit a fi nucleu, miez de biserică. Sinonimul în limba română pentru recviem bănuiesc că este acatist. Iar capodopera absolută a acestui gen este Acatistul Moţa – Marin al lui Horia Stamatu, o variantă ortodoxă a Rugăciunii unui dac, egală cu aceasta ca valoare artistică. Dacă amintesc de poema lui Horia Stamatu în contextul acestui comentariu la poezia lui Adrian Popescu o fac fără să insinuez vreo filiaţie cu ideologia condamnată. Deşi o atare sugestie, absolut nejustificată, rod al neştiinţei crase, s-a produs cînd poetul a publicat o amplă prezentare a poeziei lui Radu Gyr, cu insistenţă pe producţia penitenciară.

În răspăr cu artele liberale, sau libertare, de azi, cele triviale, ostentativ pornografice, sfidîndu-le cinismul manifest, Requiem (sic!) pentru tinerii din Decembrie e o litanie ritmică, cu unele repetiţii ca nişte refrene imperfecte, întotdeauna cu versul lung şi strofa amplă, neregulată, desfăşurînd solemnităţi de catedrală. Adrian Popescu este un pelerin la Roma eternă, care asemeni înaintaşilor noştri nu ezită în momentele mari ale istoriei să coboare luptător în mijlocul mulţimilor, dovedindu-se a fi nu doar poēta, ci la momente rare chiar poēta vates prin cugetul căruia comunică Zeul. Astfel Şcoala Ardeleană îşi ia revanşa, el fiind chiar ceea ce acesteia îi lipsea: un poet mare, de exemplară modernitate.  

Revista indexata EBSCO