Jan 16, 2017

Posted by in Istorie literara

Paul NISTOR – Prăbușirea regimurilor comuniste în 1989. Cauze și context internațional

Prăbuşirea regimurilor comuniste în 1989 a surprins pe toată lumea: pe rivalii din Occident, pe specialiştii sovietologi, pe indivizii captivi din Est şi chiar pe comuniştii înşişi. Teoretic, după cum afirma materialismul istoric, societatea comunistă era formaţiunea socială cea mai avansată, plasată în vîrful unui lanţ evolutiv care nu mai avea o altă treaptă deasupra. Conform explicaţiilor materialist-dialectice, lumea progresase permanent pentru a ajunge în comunism şi, teoretic, de acolo nu ar mai fi fost cale de întoarcere spre formaţiuni sociale considerate inferioare. Şi totuşi, imprevizibilitatea naturii umane, care implică gîndire şi acţiune autonome, a zdrobit o construcţie care s-a dovedit precară după aproape un secol de existenţă. Destinul s-a dovedit meandric, ajungîndu-se, aproape peste noapte, de la deznădejde la entuziasm, de la stabilitate tiranică la revoluţie, apoi, după cum observa şi Ralf Dahrendorf, de la optimism exploziv pînă spre o analiză mult mai sobră a noilor realităţi[1].

Iniţial s-a spus că nimeni nu a prevăzut o asemenea schimbare de proporţii în acea lume bipolară. Apoi, treptat, specialiştii şi-au amintit că au existat politologi, sociologi, istorici sau chiar politicieni care au sesizat fisuri  în construcţia societăţii socialiste din estul european. Fisuri care ar fi putut anticipa sfîrşitul. Totuşi, foarte puţini au crezut că finalul unui regim criminal, suficient de bine consolidat, putea veni în secolul XX, şi chiar odată cu marea sa consecinţă – Războiul Rece.

În această direcţie, ne putem aminti de primul mare sovietolog care a decriptat comunismul: diplomatul american George Kennan. Acesta publica în 1947 faimosul  articol „Sursele comportamentului sovietic” semnat în mod misterios – Mister X[2]. Din toate observaţiile lui Kennan, spectaculoase la acea dată, reţinem o primă speranţă de schimbare: la mijlocul secolului XX el credea că doar o nouă generaţie de lideri sovietici ar putea aduce modificări consistente în întreg sistemul comunist. Kennan s-a înşelat prea puţin: nu prima ci a doua generaţie de lideri care s-au schimbat la Kremlin a adus marea transformare.

Dar abia în anii 70 şi 80 au apărut voci care, deşi primite cu neîncredere, puneau problema unei dizolvări a comunismului. Andrei Amalrik ridica în plin Război Rece şi în plină forţă expansionistă a Moscovei următoarea problemă: dacă URSS va supravieţui anului 1984, an devenit simbol, prin încărcătura pe care i-o dăduse vizionarul Orwell. Alţi specialişti preocupaţi de evoluţia Războiului Rece precum Emmanuel Todt, Helene Carrere d’Encausse, Rudolf Collins sau Paul Kennedy întrezăreau declinul puterii sovietice  cu cîţiva ani înainte de 1989[3]. Cercetările întreprinse de ei au scos la lumină slăbiciunile colosului cu picioare de lut, slăbiciuni care se înmulţeau odată cu trecerea anilor.

Istorici, politologi, sociologi şi jurnalişti occidentali, punînd cap la cap datele care veneau din Estul doar parţial cunoscut, au conchis că acolo începeau să se acumuleze mai multe crize: o criză economică, una ideologică, o alta de legitimitate a puterii, o criză culturală, pe alocuri chiar probleme etnice şi naţionaliste, apoi devenea din ce în ce mai clară incapacitatea elitelor şi societăţilor comuniste de a se reforma. Peste toate acestea, confruntările deschise cu Occidentul, uneori doar ideologice, propagandistice şi de discurs, alte ori practice – politice, economice şi militare (în Afganistan, Africa, ONU) erodau din ce în ce mai mult sistemul comunist.

Analizele făcute imediat după 1989 au decis că au existat 3 cauze majore pentru finalul comunismului est-european: cauze interne, cauze externe şi implicarea lui Mihail Gorbaciov – secretarul general al PCUS. Dintre acestea trei, fără îndoială că activitatea lui Mihail Gorbaciov a accelerat nesperat de mult prăbuşirea Estului. Implementarea perestroikăi şi a glasnostului nu a fost uşoară şi a întîmpinat obstacole intense de la structurile de putere pînă la omul simplu. După spusele fostului secretar general PCUS, perestroika era „un complex de transformări democratice” iar glasnostul – „modalitatea prin care oamenii au fost atraşi în politică, antrenaţi în crearea unei vieţi noi”[4].

Din perspectiva factorilor interni, anii 80 indicau deja cu claritate unde erau punctele slabe ale regimurilor comuniste. Ele erau identice şi comparabile ca impact în mai toate statele din Europa de Est, în rest doar Uniunea Sovietică păstrînd şi cîteva detalii mai speciale. Astfel, economia centralizată şi planificată suferea de boli cronice şi aproape că nu mai exista creştere economică  în spaţiul estic la sfîrşitul deceniului nouă al secolului XX. Problemele de acest tip erau însoţite de regres tehnologic şi chiar de declin a comerţului în interiorul blocului comunist.

Apoi, elitele estice au pierdut  legitimitatea conducerii. Practic, doctrina comunistă, în formă aplicată, nu mai garanta  binele comun. Ideologia oficială nu mai era credibilă în societate iar guvernările comuniste, ineficiente şi greoaie, păreau că nu duc către înaltul ideal fixat de Marx şi Lenin ci mai degrabă către niciunde[5]. Teroarea poliţienească, represiunile de orice fel, limitarea libertăţilor fundamentale, lipsa accesului la informaţii reale despre lume, şi controlul vieţii private au isterizat o populaţie deja epuizată datorită crizei economice şi total neîncrezătoare în marxism. Nemulţumirile generalizate ale celor ce trăiau în marele imperiu al Moscovei au făcut, în final, nu doar ca guvernele estice să nu mai fie investite cu încredere ci au pregătit populaţia mental şi ideatic, pentru posibile revolte sau pentru o  rezistenţă în forme dure.

Factorii externi au fost însă la fel de importanţi ca şi cei interni. Fără presiunea politică a Occidentului, fără mirajul prosperităţii lumii capitaliste, fără atracţia culturală a lumii libere, comunismul s-ar fi tîrît încă muribund alte cîteva decenii. Punctul major de cotitură, care a însemnat oficializarea unor instrumente de presiune ale Vestului asupra Estului comunist, l-a reprezentat Actul Final de la Helsinki. Acest document al Conferinţei pe probleme de Securitate şi Cooperare în Europa, semnat în 1975, a fost important în mersul Războiului Rece din trei puncte de vedere: instituia CSCE ca instituţie de securitate comună europeană, admitea statu-quoul în Europa, admiţînd că frontierele sînt inviolabile prin forţă dar nu neapărat intangibile, introducea referiri la drepturile omului şi la libera circulaţie a ideilor, principii care vor submina în anii viitori regimurile totalitare[6]. Deşi URSS s-a crezut învingătoare la Helsinki deoarece i se recunoşteau graniţele imperiului european iar, pe de altă parte, acordurile nu prevedeau forme de sancţionare a celor ce nu respectau drepturile omului, totuşi… simpla raportare la un documente asumat oficial de statele comuniste a crescut combativitatea Vestului dar şi a opozanţilor interni din spaţiul est-socialist. Actul Final de la Helsinki a fost acela care a încurajat formarea unor grupuri de rezistenţă precum Carta 77, Mişcarea pentru Apărarea Drepturilor Omului şi chiar sindicatul Solidaritatea.

În a doua jumătate a anilor 70, deşi lumea mai trăia în spiritul destinderii, bucurîndu-se de relaxarea tensiunilor internaţionale, uşor-uşor au apărut şi semnele „noului” Război Rece. Cancelarul german Helmut Schmidt denunţa în octombrie 1977 desfăşurarea rachetelor sovietice SS-20, pe rampe mobile, în apropierea RFG. Acestea erau rachete cu rază medie de acţiune, introduse de Moscova în unele din ţările satelit, şi nu făceau obiectul negocierilor de reducere a armamentului, negocieri purtate între sovietici şi americani, în cadrul pregătirii acordului SALT.

La finalul anului 1979 NATO lua o dublă contramăsură: atît negocieri cu ruşii pe această categorie de arme cît şi introducerea rachetelor Pershing II şi de croazieră în Europa, pentru realizarea unui echilibru strategic pe bătrînul continent. Atît noii lideri occidentali de nuanţă conservatoare – Ronald Reagan, Margaret Thatcher, Helmut Kohl – cît şi liderii socialişti Helmut Schmidt şi Francois Mitterand au sprijinit desfăşurarea noilor tipuri de arme. Deşi sovieticii au finanţat mişcări pacifiste în Occident care să agraveze criza euro-rachetelor, reprezentanţii stîngii socialiste au dat dovadă de fermitate: Helmut Schmidt obţinea acordul Bundestagului pentru sporirea gradului de securitate a Germaniei prin dotarea cu bomba cu neutroni iar Francois Mitterand a susţinut decizia NATO în faţa aceluiaşi parlament german. Din 1983, Pershing II şi rachetele de croazieră au început să fie desfăşurate pe teren, arătîndu-se clar URSS-ului că Vestul nu accepta vulnerabilităţi[7].

Pe de altă parte, implicarea sovieticilor sau a aliaţilor lor în Angola ori în alte ţări africane, precum şi în Afganistan în 1979, a reprezentat un duş rece pentru lumea apuseană care mai credea, într-o oarecare măsură, în posibilitatea normalizării relaţiilor dintre cele două blocuri. Dar reacţiile lumii libere nu s-au lăsat aşteptate. Afganistanul a devenit mormîntul politicii militare de intervenţie a Moscovei[8]. Primele semnale – embargoul asupra vînzării de cereale impus de administraţia Carter şi boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, din 1980 – au fost cele mai cuminţi. Treptat, America dar şi aliaţii ei musulmani (Arabia Saudită, Iordania, Pakistan) au înarmat şi sprijinit rezistenţa mujahedină. Armata Roşie a intrat într-un război de uzură, cu pierderi de aproape 15.000 de oameni, care s-a repercutat în anii 80 asupra moralului întregii naţiuni sovietice.

La finalul anilor 70 şi începutul anilor 80 o nouă generaţie de lideri politici occidentali, de factură conservatoare, cu o viziune intransigentă asupra comunismului, au ajuns la putere şi au considerat că era absolut necesar să se implice decisiv în stoparea politicii de forţă a Uniunii Sovietice. Margaret Thatcher în 1979, Ronald Reagan în 1980 şi Helmut Kohl în 1982 şi-au preluat funcţiile pe care le-au deţinut pînă aproape sau chiar dincolo de finalul Războiului Rece. Ei au introdus o atitudine dură şi fermă în faţa acţiunilor provocatoare ale Moscovei şi au început să vorbească nu de un statu-quo cu comuniştii ci de posibilitatea unei lumi mai bune, fără aceştia. Indicarea „Imperiului răului” – URSS ca fiind  problema centrală a tensiunilor internaţionale  i-a adus popularitate lui Ronald Reagan şi a raliat în jurul lui toată Europa de Vest. Primul gest decisiv al acestuia a fost să anunţe Moscova că nu va tolera o intervenţie militară în Polonia, în 1980-1981, precum cea de la Praga din 1968, şi că sovieticii trebuiau să găsească o soluţie paşnică la criza care lua proporţii în imperiul lor. În plus, aceşti lideri occidentali au avut un succes spectaculos în redresarea economiei Vestului, asigurînd astfel resurse consistente pentru implicarea în competiţia cu Uniunea Sovietică şi Europa de Est[9].

Apoi, alegerea lui Carol Voytila ca papă al Bisericii Catolice a fost un moment special în Războiul Rece. Nu doar cele trei vizite ale sale din Polonia (1979, 1983, 1987) dar şi scrisorile către Jaruzelski şi multiplele sale discursuri au încurajat rezistenţa catolicilor faţă de regimurile comuniste. Asasinarea preotului Jerzy Popieluszko, care promova sindicatul Solidaritatea, în Polonia, în octombrie 1984, a răcit suplimentar relaţia dintre Biserica Catolică şi guvernul de la Varşovia. Cu răbdare, Ioan Paul al II-lea a obţinut chiar şi din partea URSS, un stat ateu, celebrarea a 1000 de ani de la creştinarea Rusiei[10]. Prezenţa unui papă estic pe tronul apostolic de la Roma a reprezentat o lovitură simbolică grea pentru blocul comunist. Apoi, fermitatea lui Ioan Paul al II-lea faţă de abuzurile totalitarismului european au încurajat protestele în toată zona estică.

Un episod major ale cărui efecte au produs degringoladă în gîndirea  militară şi de politică externă sovietică a fost lansarea, de către preşedintele american  Ronald Reagan, a Iniţiativei de Apărare Strategice. Programul urma să înlocuiască strategia de descurajare nucleară, utilizată pînă atunci, cu una de apărare. Arme americane sofisticate, plasate pe orbita Pămîntului, ar fi avut menirea de a distruge rachetele sovietice încă cu mult timp înainte de a atinge teritoriul naţional. Cîştigînd invulnerabilitate în faţa unui atac al adversarului, programul supranumit „Războiul Stelelor” oferea posibilitatea de ripostă nucleară completă asupra teritoriului URSS. Chiar dacă specialiştii au avut destule îndoieli asupra posibilităţii de  punere în practică a unor asemenea arme, alocarea a 26 miliarde  dolari destinaţi cercetării militare, în primii 5 ani, la Războiul Stelelor, şi hotărîrea cu care Reagan dorea să definitiveze acest proiect i-a uluit pe sovietici. Aceştia au fost incapabili să răspundă nu doar cu o soluţie militară  comparabilă cu Iniţiativa Apărării Strategice dar au realizat că, economic vorbind, nu au forţa de a trece la o nouă generaţie de arme[11].

În plus, Reagan a finanţat operaţiunile deschise sau sub acoperire contra tuturor entităţilor politice şi militare sprijinite de sovietici, din Honduras şi Nicaragua pînă în Afganistan. Implicarea mondială a americanilor pentru stoparea infiltrărilor comuniste în lumea a treia a transmis sovieticilor ideea că la Casa Albă venise un preşedinte  decis, care nu se juca cu jumătăţi de măsură. Sprijinirea Marii Britanii de către americani în războiul din insulele Falkland/ Malvine în 1982, invazia americană din Grenada (1983) pentru alungarea marxiştilor şi a trupelor cubaneze şi atacarea Libiei (1986), au demonstrat disponibilitatea americană de a merge la război şi de a impune chiar şi prin forţă punctul de vedere al Occidentului[12].

Pe de altă parte însă, Reagan a ştiut să fie şi un pacifist  şi a acceptat să se întîlnească cu Gorbaciov în mai multe runde de negocieri (Geneva, Reykjavik, Washington) pentru diminuarea armamentului nuclear al celor două superputeri şi pentru transformarea Pămîntului într-o lume mai sigură. Poziţia sa, cînd suplă cînd fermă, l-a făcut pe liderul sovietic să bată în retragere şi să accepte mari reduceri ale forţelor militare sovietice. De asemenea au fost semnate tratate internaţionale pentru diminuarea rachetelor cu rază lungă şi medie de acţiune.

În Europa Centrală, primele semne ale unei schimbări decisive începeau să se arate din 1987. Inspirate de reformele iniţiate de Gorbaciov la Moscova, mai multe mişcări politice încep să se dezvolte în ţările de sub tutela sovietică. Primul secretar al Partidului Comunist Cehoslovac – Gustav Husak demisiona din funcţie şi era înlocuit de Miloš Jakeš, care părea favorabil unor reforme în stil gorbaciovist. La fel, în Ungaria, apar nume noi în fruntea statului: Németh Károly – preşedinte şi Grósz Károly – premier. Mail mult, în Ungaria forţele de opoziţie şi intelectualii reformişti se organizează şi propun un nou program general pentru ţară, intitulat Contractul social. Pînă şi în Polonia lui Jaruzelski este înfiinţat un Partid Socialist Polonez, condus de Jósef Lipski[13].

În România, însă, reformiştilor sau dizidenţilor nu li se dădea nici o şansă. Tocmai de aceea, vocea nemulţumiţilor nefiind ascultată de regimul Ceauşescu, singura modalitate de eliberare a tensiunii acumulate nu putea fi decît revolta. În februarie 1987, studenţii de la Universitatea şi Politehnica din Iaşi protestează contra condiţiilor dificile din cămine. La 15 noiembrie, o manifestaţie a sărăciei şi indignării zguduie întreaga Românie. Muncitorii de pe platforma industrială a Braşovului strigă deschis contra regimului şi se manifestă violent la sediul administraţiei locale. Va urma o represiune nemiloasă a Securităţii.

În 1988 transformările continuă în toată Europa Centrală. János Kádár era înlocuit în fruntea Partidului Socialist Muncitoresc Maghiar, sindicatul Solidaritatea, în Polonia, îşi organiza un Comitet Cetăţenesc iar în Ungaria apăreau o serie de partide politice şi asociaţii civice ( Cercul Dunărea, Partidul Micilor Agrarieni, Partidul Popular Maghiar, etc…). Fără doar şi poate, în afara Moscovei, central-europenii stăteau cu ochii şi pe Europa de Vest şi se inspirau de acolo, în numele unei unităţi europene care traversa secolele[14]. În acest peisaj central european, guvernul cehoslovac părea să ia măsurile cele mai ferme contra reformiştilor: premierul Lubomir Štrougal era înlocuit cu Ladislav Adamec, iar mai mulţi miniştri cu viziune liberală lăsau locul unor comunişti conservatori[15].

Deoarece ideea reformelor era lansată direct de la Moscova, intelectualii şi asociaţiile din Europa de Est se simţeau încurajaţi să propună o politică de reforme locale profunde, uneori cu mult peste ceea ce doreau guvernele lor. Adeseori, ei au folosit date simbol pentru a atrage atenţia şi pentru a solicita reforme sporite. Astfel, Praga serba „primăvara” din 1968 şi Budapesta revoluţia din 1956, iar aceste manifestări luau nu doar o tentă reformistă ci şi una antisovietică şi anticomunistă. Pentru prima dată, după decenii, evenimentele din 1956 şi 1968 erau utilizate, simbolic, pentru mobilizarea cetăţenilor. Iar pentru scurt timp, scriitorii, filosofii, istoricii au devenit adevăraţii lideri ai Europei sovietizate[16].

Anul 1989 a marcat schimbări cu adevărat decisive în Europa Centrală. Poate tocmai de aceea ne imaginăm deziluzia şi furia românilor care vedeau că în ţara lor nu se mişca nimic iar autorităţile comuniste nu erau dispuse să facă vreun pas înapoi. În acest timp, în Polonia aveau loc discuţii tip „masă rotundă” între guvern şi opoziţie şi se ajungea la o înţelegere pentru noi reguli electorale (aprilie). Alegerile din 4 iunie au adus succesul opoziţiei poloneze (care reuşea să ocupe 160 din cele 161 locuri ale Senatului). În august, parlamentul confirma guvernul Tadeusz Mazowiecki, cu o majoritate necomunistă. Încă din acel an, Polonia va începe reintroducerea sistemului economiei de piaţă, sub supravegherea vicepremierului Leszek Balczerowicz[17].

Şi în Ungaria, partidul de guvernămînt lua decizia, încă din februarie 1989, reformării sistemului, descentralizării aparatului de stat şi adoptării democraţiei reale. În aprilie-iunie, comuniştii maghiari şi opozanţii lor grupaţi în „Masa Rotundă a Opoziţiei” purtau discuţii pentru punerea în aplicare a unei revoluţii de catifea, cu mijloace paşnice. Procesul de tranziţie în Ungaria a fost unul liniştit şi însoţit, din aprilie 1989, de retragerea trupelor sovietice. În octombrie, parlamentul aproba un set de legi care consacra separarea puterilor în stat, drepturi civile şi sistem multipartit[18].  Ungaria deschidea graniţa cu Austria, fapt ce va duce la preluarea modelului şi în alte ţări. Cîteva luni mai tîrziu, RDG-ul şi Cehoslovacia  vor permite cetăţenilor să călătorească liberi în Vest.

În Cehoslovacia, democratizarea va avansa mai anevoios. Presiunilor făcute de Charta 77 şi de lideri ai scriitorilor, sindicatelor independente şi universitarilor li se va răspunde cu forţa. Manifestaţia din Piaţa Venceslav, care celebra în august 1989 „primăvara” de la Praga va fi împrăştiată de forţe speciale şi sute de persoane au fost arestate. Chiar Vaclav Havel a petrecut mai multe luni în închisoare în 1989 şi era eliberat doar la puternice proteste interne şi externe. În urma unor represiuni brutale a manifestaţiilor studenţeşti din noiembrie, cetăţenii cehoslovaci încep să pună presiune din ce în ce mai mare pe autorităţi astfel încît, la 25 noiembrie, conducerea comunistă demisionează în bloc[19]. În decembrie şi Praga avea un guvern cu majoritate necomunistă.

Toate aceste schimbări extraordinare din Europa Centrală, de la finalul deceniului nouă al secolului XX, nu aveau, din păcate, nici un corespondent în România comunistă. Regimul Ceauşescu menţinea un control strict asupra politicului şi socialului, nu accepta deloc ideea cedării puterii şi nici măcar pe aceea a unor minime reforme, în ton cu modificările regionale. A fost meritul unor români curajoşi, din Iaşi, Timişoara şi Bucureşti, de a gîndi declanşarea unor schimbări prin presiune directă pusă asupra autorităţilor comuniste.

[1] Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa,  Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 8, 13.

[2] Paul Nistor, Înfruntînd Vestul. PCR, România lui Dej şi politica americană de îngrădire a comunismului, Bucureşti, Editura Vremea, 2006, p. 55-57.

[3] Prăbuşirea imperiului sovietic.  „Lecţii” în retrospectivă, editori Adrian Pop, Constantin Corneanu, Tîrgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2012, p. 31.

[4] Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viaţa mea înainte şi după perestroika, Bucureşti, Editura Litera, p. 405.

[5] Adrian Pop, Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, p. 188.

[6] Patricia Gonzalez Aldea, Helsinki 1975. Începutul sfîrşitului, Bucureşti, Curtea Veche, 2008, p. 31-33.

[7] Thierry de Montbrial, Memoria timpului prezent, Iaşi, Polirom, 1996, p. 124.

[8]  John Lewis Gaddis, Războiul Rece, Bucureşti, RAO, 2006, p. 269.

[9] Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Bucureşti, Editura Allfa, 2000, p. 213-220.

[10] Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre, Iaşi, Polirom, 1998, p. 310.

[11] Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p. 147.

[12] Jean-Louis Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 162-172.

[13] Cronologia Europei Centrale (1848-1989), volum coordonat de Nicolae Bocşan şi Valeriu Leu, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 327-328.

[14] Jaques Le Rider, Europa centrală sau paradoxul fragilităţii, volum coordonat de Dana Chetrinescu şi Ciprian Vălcan, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 100-101.

[15] Cronologia Europei Centrale…, p. 329-330.

[16] Vladimir Tismăneanu, Spectrele Europei Centrale, volum coordonat de Daciana Branea, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 221.

[17] Jean-Francois Soulet, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial pînă în prezent, Iaşi, Polirom, 2008, p. 128.

[18] Ibidem, p. 129.

[19] Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, 1989 Toamna Naţiunilor, Bucureşti, Editura Polirom, 2013, p. 288-291.

Revista indexata EBSCO