Jan 16, 2017

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Dintr-ale senatorului Ianov (II)

Deocamdată nu ne putem pronunţa asupra prestaţiei lui Ioan Ianov în Camera Deputaţilor, dar accederea lui în „maturul corp” al Senatului se produce într-un moment fast, în care vasta experienţă se îmbina cu echilibrul unei gîndiri aşezate. Nu este de mirare, aşadar, că la scurt timp este ales vicepreşedinte al Camerei Superioare (în decembrie 1889), fotoliu pe care nu-l va părăsi timp de cîţiva ani (ales de încă şase ori în perioada 1890-1894, ca şi în dec. 1900). Intervenţiile sale pe parcursul dezbaterilor ni-l arată mai puţin ca pe un „om de partid”, care să militeze teoretic pentru „junimismul politic” – aşa cum se va dovedi, ceva mai tîrziu, Petru Missir – ci ca pe un cunoscător în intimitate al problemelor cu care se confrunta populaţia ţării sau slujbaşii acesteia. Îndelunga practică judiciară şi administrativă – încă de pe vremea Domnitorului Grigore Ghica – coroborată cu cei 14 ani de consiliere comunală, pînă în anul 1887 (loc în care s-a confruntat cu variatele probleme ale unei administraţii grele, menită să satisfacă necesităţile populaţiei, în limitele constrîngerilor legale şi guvernamentale), îl fac să sesizeze deficienţele de amănunt, de aplicare, ale legilor dezbătute în Senat, oferind soluţii practice. Aşa încît îl vedem „risipindu-şi” elocinţa pe marginea unor teme dintre cele mai variate: serviciul pompierilor, acordarea pensiilor, taxele pe fabricarea rachiului, drepturile politice pentru locuitorii din Dobrogea şi Insula Şerpilor (la 8 mai 1890). Unele intervenţii par a fi extrase din ziua de astăzi: „D-lor, în ţara aceasta, cu regret văd că am ajuns a nu se mai respecta drepturile oamenilor! […] cum se poate să se vină astăzi şi să i se zică să se mai reţină din leafa lui, sau să i se micşoreze pensia după placul şi capriciul unor deputaţi sau senatori?” (Dar oare astăzi a avut cineva vreo intervenţie de acest gen? – întrebarea mea retorică).

Interesante sunt unele dintre iniţiativele parlamentare semnate Ioan Ianov, cum ar fi militarea pentru modificarea scrutinului pe liste (adică pentru votul nominal) în cazul consilierilor comunali şi judeţeni – idee susţinută şi de Nicolae Gane, în cealaltă Cameră – pentru punerea în aplicare a prevederii constituţionale de înfiinţare a unei comisiuni permanente, care să nu aibă alte atribuţiuni decît „studierea şi elaborarea proiectelor de legi şi a regulamentelor de administraţiune publică”, ridicarea unui „monument în capitala României în onoarea şi amintirea bravilor ostaşi români, care în 1877, prin sîngele lor, au făcut să dobîndim independenţa şi regatul român” – în anul 1879 se făcuse o moţiune în Senat, dar Ianov se simte dator să revină, în decembrie 1888, pentru că lucrurile trenau.

Cu ocazia dezbaterii legii prin care se recunoaşte „Sindicatul ziariştilor din Bucureşti” ca persoană morală – numai ziariştii de naţionalitate română – aprobată în Cameră la 18 martie 1900, senatorul ieşean are prilejul să-şi exprime opiniile despre presă, într-un stil destul de bombastic, emfatic, care nu făcea deloc notă discordantă în epocă, din care spicuim: „Dacă-şi va da seama cineva să-şi amintească ce eram cu treizeci de ani înapoi, are să vadă lesne că presa este o candelă de lumină unde, din toate unghiurile ţării, pot să vadă şi pe guvern şi pe particular, tot ce se petrece în întreaga ţară. Acum, dacă aceasta este o lumină, şi un lucru trebuitor pentru existenţa şi cultura unei ţări constituţionale şi libere, a cunoaşte oamenii şi de la guvern şi pe cei care nu sunt la guvern, pentru a putea conlucra pentru binele şi dezvoltarea ţării, eu cred că una din cele dintîi puteri este presa. Aşadar, la noi, fiind la început, ca orice lucru care e de curînd întemeiat şi nu a corespuns poate cu deplinătate la toate cerinţele societăţii, totuşi presa face mare lumină şi este călăuza opiniei publice, şi deci este de mare nevoie să-i acordăm bunăvoinţa noastră spre a o întări, căci ea arată şi binele şi răul din societate. (Aplauze)” („Dezbaterile Senatului”, nr. 68, 16 apr. 1900, p. 1215 – Şedinţa din 30 mart. 1900).

În prima perioadă de activitate senatorială, Ianov este foarte activ ca membru al comisiunii de indigenate, situaţie în care remarcăm susţinerea naturalizării faimosului cofetar ieşean Richard Tuffli, care se adaugă altor atenţionări privind situaţii ieşene nerezolvate.

După cum bine se ştie din texte antologice, junimiştii au preţuit trecutul cultural al naţiei, s-au sprijinit pe acesta şi l-au promovat – lucru care se reflectă şi în unele intervenţii parlamentare. Aşa cum a făcut-o Vasile Alecsandri în 1868 pentru Grigore Alexandrescu, Nicolae Gane şi Iacob Negruzzi în 1888 pentru Mihai Eminescu, la 1900 Ioan Ianov este cel care (alături de Theodor Rosetti) susţine „cu amîndouă mîinile” acordarea unei pensii viagere lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi urmaşilor acestuia:

„D-lor senatori, această recompensă naţională ce se face d-lui Hasdeu este una din cele mai drepte şi mai necesare ce ţara face unui scriitor de talent, unui mare istoric, unui filolog şi literat consumat. Poate vedea oricine că, dacă sunt oameni care îşi pun o viaţă întreagă munca intelectuală pentru binele acestei ţări, se găsesc oameni care, la urmă, să le răsplătească această muncă şi să le dea ceea ce le trebuie pentru susţinerea bătrîneţelor lor. Necontestat că d. Hasdeu este o mare mîndrie în literatura noastră română şi, prin urmare, cu amîndouă mîinile eu voi vota această recompensă” („Dezbaterile Senatului”, nr. 71, 28 apr. 1900, p. 1329 – Şedinţa din 3 apr. 1899).

Dar hai să încheiem în tonalitate cît de cît junimistă, arătînd cu degetul unele… anomalii, ciudăţenii, enormităţi – nici nu ştiu cum să le spun. Mai bine să vedeţi d-voastră singuri, în formularea senatorului de Tecuci: „Pe mine mă preocupă un principiu. În art. 4 se zice: Persoanele care nu vor fabrica ţuică din tescovină, prune şi altele, să vină să declare; adică, 150.000 de oameni să vină să facă declaraţiune la autoritate şi acea excepţiune care face rachiu să nu dea declaraţiune. Acesta este un lucru cu totul anormal şi invers. Cum? Dacă nu fac un comerţ oarecare, să mă duc să fac declaraţiune că nu fac acel comeţ?! Mai raţional este ca acel care face un comerţ să declare, şi cînd nu face n-are ce să declare”. Logic, nu? Dar se pare că nu pentru toată lumea!

O altă situaţie ţine de ceva mai apropiat de preocupările noastre:

 

  1. I. Ianov: D-lor, în art. 54 se zice: „tribunalele de judeţ judecă toate prigonirile”, şi în art. 55 se zice: „tribunalele de judeţ judecă în apel pricinile”. Ori este „prigonire” peste tot locul, ori „pricină” peste tot locul. Alegeţi una din două. (Ilaritate).
  2. ministru al justiţiei, C.G. Dissescu: […]
  3. I. Ianov: Va să zică, d-le ministru, prigonirea devine pricină. Vă mulţumesc că, deşi mai în vîrstă decît d-voastre, niciodată nu am auzit aceste cuvinte întrebuinţate astfel cum le întrebuinţaţi d-voastre. E nevoie, prin urmare, de un dicţionar care să ne arate sensul cuvintelor d-voastre („Dezbaterile Senatului”, nr. 28, 30 ian. 1900, p. 414 – Şedinţa din 21 ian. 1899).
Revista indexata EBSCO