Jan 16, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Marele singuratic și cărțile care crestează sufletul

În bibliografia lui Marin Preda, căreia eminentul cercetător Stan V. Cristea i-a consacrat o primă şi temeinică lucrare, un capitol substanţial îl constituie cărţile memorialistice, scrierile confesive. Alături de „Viaţa ca o pradă”, de „Convorbirile cu Florin Mugur” sau „Imposibila întoarcere”, devenite clasice încă din timpul vieţii lui Marin Preda, nu mai puţin revelatoare şi definitorie privind personalitatea creatorului „Moromeţilor” este corespondenţa sa particulară, îndeosebi scrisorile adresate Aurorei Cornu. Frapează în acest epistolar îndrăgostit, dincolo de ah-urile şi oh-urile obişnuite în astfel de contexte intime şi chiar dincolo de intensitatea trăirii unei mari iubiri, frămîntările, neliniştile, incertitudinile, scepticismul celui obsedat de, ceea ce aş numi, literatura ca o pradă. Cu astfel de stări ne întîlnim şi în epistolarul de-a dreptul prodigios Liviu – Fanny Rebreanu, dar la Marin Preda e o durere sufletească, uneori mistuitoare, ce nu există în misivele gospodarului de la Valea Mare. Are dreptate Aurora Cornu care, după multe decenii, de pe culmea unei alte vîrste şi a unei remarcabile experienţe existenţiale, ce-i permit să vadă lucrurile mult mai clar şi să le judece cu seninătate, depune mărturie: „Literatura! Singura soţie şi iubită a lui Marin, care nu l-a trădat niciodată – nedezminţită, fidelă şi după moarte, veşnic răsplătitoare!”.

Într-o lungă epistolă, datată ianuarie 1955, cînd volumul I al romanului „Moromeţii” fusese încheiat mai demult, Marin Preda, stăpînit de „un sentiment ciudat de nelinişte”, îi scria iubitei şi soţiei sale că încearcă să-şi explice şi să răspundă la întrebarea: „… ce am gîndit eu de l-am ţinut atîta ascuns în sertar, fără măcar să-l recitesc?”. Asta, după ce constata că romanul este bine primit, că a plăcut celor care l-au citit. Răspunsul pe care şi-l dă romancierul e, de fapt, o autoanaliză necruţătoare ce te duce cu gîndul la alţi mari scriitori care par să-şi fi propus să demonstreze pe propriul suflet deschis adevărul dictonului: cîtă luciditate, atîta dramă! Îmi vine acum în minte exemplul lui Cehov care un credea în talentul său de dramaturg şi îi spunea lui Bunin că la şapte ani după moartea sa nu-l va mai citi nimeni. Simptomatic mi se pare faptul că în textul amintitei epistole a lui Marin Preda apare de mai multe ori cuvîntul conştiinţă cu trimitere multiplă: la sine, la eventualul cititor de azi şi de mîine al romanului, la personajul central al acestuia. Confesiunea din care voi cita pe larg şi-a găsit locul cuvenit în „Jurnalul intim”, alcătuit şi editat de Eugen Simion şi Oana Soare: „Eu ştiu acest roman pe dinafară, cu toate că nu l-am citit niciodată pagină cu pagină, pînă la sfîrşit. Nu am fost niciodată tentat să fac acest lucru. Nu m-am simţit atras. Iată deci cheia care explică de ce nu l-am publicat şi problema care mă nelinişteşte, dacă e bine să-l public sau nu. / Faptul mi se părea şi mi se pare şi acum că demonstrează viaţa scurtă pe care o are acest roman./ El a trăit pentru mine doar cît l-am scris… Tot aşa, am gîndit eu, va fi şi pentru cititor. Îl va citi, îi va face bucurie, cum mi-a făcut şi mie cînd l-am scris, şi după aceea, după lectură, gata, cititorul îl va uita. Cititorul nu-l va purta în conştiinţă, cum poartă de pildă o carte ca Ana Karenina, sau Moartea lui Ivan Ilici, cărţi care crestează sufletul, se împlîntă în el, îl schimbă şi devine parte componentă a conştiinţei umane… Eu nu pot să nu ştiu deci că Moromeţii mei nu pot produce asemenea turburări şi zguduiri ale conştiinţei. De unde ştiu? De-acolo că scriindu-l eu însumi n-am avut, n-am trăit asemenea turburare şi n-am urmărit asemenea scop… Ceea ce am făcut eu în acest roman e numai expresia bucuriei de a exprima viaţa, dar nu şi a efortului de a o crea. Suferinţele înspăimîntătoare ale poporului, care abia în aceşti ani au reînviat în conştiinţa mea, nu puteau să răzbată în acest roman, la vîrsta cînd l-am scris… În momentele mele de suferinţă mă gîndeam cu jenă şi cu un ascuns sentiment de dispreţ faţă de mine însumi cum am putut să mă ţin de copilării şi glume, de «moromeţisme», cînd sufletul omului e pîndit şi crestat atît de adînc de dureri morale mai ales în vremea noastră…”.

E de prisos a mai sublinia luciditatea şi cruzimea cu care Marin Preda se autoanaliza şi e cu atît mai relevant cu cît aceasta, autoanaliza, se produce într-o scrisoare particulară şi nu într-un interviu sau într-un alt text destinat publicării. Peste ceva mai mult de un an şi jumătate, cînd romanul apăruse, într-o altă epistolă îi relata Aurorei Cornu: „Paul (Georgescu – nota mea) a citit, în sfîrşit Moromeţii şi pretinde că şi-a schimbat părerea aceea din februarie 1955 despre roman, în sensul că e mult mai bun decît se aştepta. Pretinde că va scrie. Croh (Crohmălniceanu – nota mea) şi-a scris, în sfîrşit, cronica sa despre acelaşi roman. Eu cu adevărat sînt indiferent faţă de Moromeţii, nu-mi mai place ca ansamblu, cred că e greoi de citit şi semnificaţii puţine la lectură. Sînt puţin deprimat că sînt atît de detaşat de lucrarea mea”.

Cu un termen pe care Marin Preda l-a consacrat în limbajul criticii şi eseisticii literare, s-ar putea spune că tema principală a epistolelor de dragoste către Aurora Cornu, aşa cum am subliniat deja, este literatura sa. Comparaţia cu epistolarul Fanny–Liviu Rebreanu, care se impune şi din acest punct de vedere, relevă însă, pe lîngă unele asemănări, şi destule deosebiri importante. În primul rînd, scrisorile lui Marin Preda sînt file dintr-o cronică a unei „dragoste-primăveri”, cu expresia Aurorei Cornu, dragoste ce a fost „operativă”, cum a calificat-o expeditorul lor, doar cîţiva ani, pe cînd „Intimele” soţilor Rebreanu, editate de Niculae Gheran, se întind pe durata întregii vieţi a cuplului. În „Intime” avem de fapt un roman, sub formă epistolară, scris aşa-zicînd la două mîini, în chiar timpul trăirii, sur le vif, în care personajul cu cele mai autentice valenţe epice este autoritara, cicălitoarea, cheltuitoarea, dominatoarea, dar şi ocrotitoarea Fanny Rebreanu. O altă deosebire priveşte conţinutul utilitarist-domestic atît de prodigios la Rebreanu şi aproape nesemnificativ la Marin Preda, cu excepţia cîtorva referiri îngrijorate la preocuparea comună a celor doi tineri scriitori privind locuinţa sau la primirea unor modeste onorarii pentru cîteva proze publicate în presa literară. O asemănare mai mult decît semnificativă ţine de situarea celor doi scriitori – Rebreanu şi Preda – „între dragoste şi singurătate”, cu sintagma lui Niculae Gheran, incomparabilul editor al creatorului romanului românesc modern. Dar şi dragostea, şi singurătatea sînt trăite de cei doi mari scriitori la intensităţi diferite, incomparabil mai dramatic de către autorul romanului „Marele singuratic”, în treacăt fie amintit, singura carte menţionată de agenţiile de presă străine la moartea lui Marin Preda. S-a spus că singurătatea nu e o chestiune de destin, ci de opţiune. La Preda pare a fi mai mult de destin, pe cînd la Rebreanu mai mult de opţiune. Ceea ce-i mărturiseşte Aurorei Cornu într-o scrisoare expediată pe cînd se afla într-o călătorie în Vietnam trădează, contrar aparenţelor, un acut sentiment al însingurării: „N-am fost niciodată un însingurat, sufletul meu e populat de destine umane şi de idealuri, dar soarta mea, ca om pîndit de nenorociri şi binecuvîntat cu darul de a fi bucuros, este legată de tine şi numai de la tine aştept un gînd apropiat şi bun”. La acel moment, starea de însingurat a scriitorului va fi fost poate ameliorată de elanul iubirii, dar nu şi vindecată. Nici atunci şi nici altădată. În fine, dacă pentru Rebreanu singurătatea – şi aici trebuie să introducem o nuanţă cioraniană, şi anume să distingem că singurătatea şi însingurarea nu sînt unul şi acelaşi lucru, deşi ele se intersectează – însemna de fapt o senină, premeditată, calculată retragere din cotidianul acaparator şi risipitor în lumea ficţională, adică la masa de scris, luminată de o lampă cu gaz şi învăluită misterios în fumul de ţigară amestecat cu aburul de cafea, la Marin Preda este deopotrivă o stare sufletească şi, am putea spune, o vocaţie. Neîndoios, truda la masa de scris însemna pentru ambii prozatori, cum ar fi spus Gabriel García Márquez, şi suferinţă. O suferinţă pe care în cazul lui Rebreanu singurătatea o făcea mai uşoară, poate chiar plăcută, pe cînd în ce-l priveşte pe Marin Preda o potenţa şi o adîncea. Aurora Cornu îi povestea lui Eugen Simion: „Am nişte fotografii cu Marin în Grecia, în care el are aerul unui singuratic. El mă iubea şi mă avea de nevastă, dar era singur. Era în jurul lui un aer de singurătate şi un fel de luminozitate. Este foarte perceptibilă pe peliculă aura asta de aer clar în jurul lui şi de mare singurătate”.

În eseul introductiv la „Jurnalul intim” al lui Marin Preda, Eugen Simion subliniază cîteva trăsături ale portretului moral-psihologic al fiului lui Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti, între care extrema pudicitate şi fineţea sufletească în relaţiile cu cei din jur. Poate că pe unii, superficiali, auzind sau citind expresii mai libere, mai pitoreşti, mai corozive chiar, ale scriitorului sau ale personajelor sale, îi surprinde această caracterizare. Ea este însă corectă, iar epistolarul îndrăgostit o atestă, şi el, cu asupra de măsură. Marin Preda avea aş zice în gena sa cultura imprecaţiei, care la el se converteşte însă artistic, în linia vechilor cronicari români sau a unor mari scriitori, în primul rînd Arghezi. E de observat apoi, inclusiv în scrisorile intime, enormul simţ al ridicolului. Marin Preda îndrăgostit era conştient că trăieşte şi scrie într-o ţară şi într-o literatură printre ai căror eroi este şi unul intrat nu numai în mitologia românească: Rică Venturiano. Cît priveşte ifosele, mofturile, iluziile de sine, pe acestea le veştejea cu umorul, ironia ori sarcasmul său, ca unul ce se revendica de la un cod moral milenar şi, în plus, avea o admiraţie specială pentru înaintaşul său Caragiale cu care se şi aseamănă ca prozator. Circumspect şi cu un enorm simţ al ridicolului era autorul „Întîlnirii din pămînturi”, nuvelă pe care Petru Dumitriu o considera prima capodoperă a prozei româneşti postbelice, şi în ceea ce priveşte succesul literar. Succesul nu numai că nu-l smintea, dar îi sporea scepticismul, îndoiala de sine, nu o dată sfîşietoare. În intimitate, aşa cum l-a evocat Aurora Cornu în convorbirile cu Eugen Simion, fiul Moromeţilor era generos, de o mare nobleţe şi o cuceritoare tandreţe, un „amant perfect” şi „un soţ excesiv de delicat”, era „omul pe care o femeie visează să-l găsească”. Spirit profund, el nu doar trăia iubirea, ci o şi gîndea, o problematiza, ca unul care avea o metafizică a iubirii şi „sentimentul tragic al vieţii”. Doveditoare şi în acest sens sînt cu deosebire epistolele expediate din Indochina. Într-una dintre acestea se confesa Aurorei: „N-aş putea trăi departe de ţară mai mult de o lună şi fără tine. Nu voi mai pleca nicăieri fără tine, asta s-o ştii… În al doilea rînd, trebuie să-ţi spun că la plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strîng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi în acelaşi timp totuşi prea… să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri cînd şi tocmai cînd e prea tîrziu şi îmi prilejuieşte dureri care nu se vindecă”.

Cum se vede, Marin Preda îşi analiza sentimentele şi avea o fină intuiţie şi o nobilă înţelegere a sufletului feminin, însuşiri foarte rare la scriitorul român. În „Delirul”, care l-a preocupat încă din tinereţe, roman ce nu se ridică la cota cea mai înaltă a creaţiei sale, cel puţin din punctul de vedere al construcţiei, al echilibrului acesteia, dar din care nu lipsesc pagini de o mare forţă epică, există acea scenă antologică de dragoste, aş îndrăzni să spun unică în literatura română, din noaptea premergătoare plecării lui Ştefan la Bucureşti. O noapte de dragoste care se sfîrşeşte în clipa cînd „satul sări parcă în sus de ţipete de cocoşi…”. O evoc fiindcă ea e demnă de scriitorul, de bărbatul care trăise la 30 de ani o iubire poate, cine ştie, nu cea mai mare a vieţii sale, dar una adevărată, profundă, catalizatoare, ziditoare. Alexandru Paleologu a calificat acea scenă cu un cuvînt greu, însă perfect motivat: tolstoiană. Marin Preda a surprins ca nimeni altul dintre prozatorii români, şi un numai români, dimensiunea cosmică a unei nopţi de dragoste. Cerul înstelat, iarba şi ţărîna, salcîmii, cu foşnetul lor înalt, discret şi ocrotitor, veghează la tot ceea ce se întîmplă în acel loc neînsemnat de pe pămînt într-o noapte parcă de început şi sfîrşit de lume.

Revista indexata EBSCO