Jan 16, 2017

Posted by in Istorie literara

Ion HADÂRCĂ – Stereograme vizionare în publicistica lui Constantin Stere

Anul Stere poete deveni unul stereofonic, dacă i-am urmări toate contiguităţile…

Lansări de carte, busturi, conferinţe academice, solemnităţi desfăşurate în diverse spaţii, la Chişinău sau la baştina din Ciripcău (totuşi), Soroca, la Iaşi ori Ploieşti, viaţa şi opera „titanului” Constantin Stere au fost evocate după merit. În notele ce urmează ne propunem un demers – prezentare prilejuit de noile contribuţii la valorificarea tezaurului publicistic sterist.

Pentru început, s-ar impune o precizare: „stereograme” este o asonanţă implicită care vrea să accentueze reverberaţia în timp şi pulsaţia auctorială de idei, cea care a marcat un stil şi a impulsionat o epocă, iar „vizionare”, precum voi încerca să demonstrez, exprimă adecvat calitatea vizionarismului publicistic, şi nu doar, manifest în intuirea exactă, chiar din debutul activităţii lui C. Stere în spaţiul public, a celor mai stringente probleme ale timpului, locului şi neamului din care autorul este parte indestructibilă…

La încheierea lecturii celor peste 2300 de pagini şi circa 340 de texte cuprinse în cele trei volume[1] ale ediţiei ştiinţifice universitare din Iaşi, impresia guvernantă rămîne acea frază înaripată din Kant, care l-a însoţit pe eroul romanului-fluviu „În preajma revoluţiei” prin gheţurile şi închisorile Siberiei: „Nicio picătură de energie morală nu se pierde în zădar”!

Adevărat! Dar cîte picături de gîndire înrourată şi de cristal lucid conţin aceste volume demult aşteptate, pregătite migălos şi re-date luminii, autorului, culturii naţionale, în definitiv, pentru a nu se pierde nimic în zădar!

Cred că este cel mai surprinzător, mai nobil şi mai frumos omagiu care a fost adus celui nedreptăţit de trei regimuri (ţarist, carlist şi comunist) marelui sorocean Constantin Stere către aniversarea celor 150 de ani din ziua naşterii sale. Prin realizarea acestei performanţe, distinsul critic şi istoric literar ieşean Victor Durnea, în acelaşi timp savant-filolog, arhivist şi publicist notoriu, credem că realizează cu brio atuurile şcolii româneşti de ştiinţă şi cercetare istorico-literară, astfel devenind la fel şi prin îngrijirea, comentarea celor două volume ale romanului lui Stere, editate în colecţia „Opere fundamentale” ale Academiei Române, un adevărat Perpessicius pentru postumitatea lui Constantin Stere!

Este o performanţă dublă care, în egală măsură, aparţine atît antologatorului-comentator, cît şi Editurii Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi.

Efortul a fost remarcat încă de la apariţia primului volum din publicistica lui Constantin Stere. Astfel, criticul Răzvan Voncu i-a consemnat, în „România literară”[2] meritele de pionierat: „Trei sînt meritele esenţiale ale ediţiei [Publicistica, vol. I] îngrijite de Victor Durnea. Primul este recuperarea a numeroase texte publicistice ale tînărului C. Stere, needitate pînă acum (…). Cel de-al doilea este reconstituirea fidelă a epocii de formaţie intelectuală a scriitorului în care se cristalizează ideile şi programul poporanist ce va fi promovat la „Viaţa românească”. În sfîrşit, cel de-al treilea – dar nu cel din urmă – este alcătuirea, prin intermediul notelor şi comentariilor extrem de ample a schiţei unui prim-capitol dintr-o nouă monografie, amănunţită şi dezambiguizată, dedicată lui C. Stere. Toate împreună fac din prezentul demers o ediţie de excepţie…” (!)

Nimic n-ar mai fi de adăugat aici, afară de faptul că amplele comentarii/ note la toate cele trei volume deja se constituie într-o monografie solidă capabilă s-o concureze în perspectivă pe cea a lui Zigu Ornea!

Identificarea exactă a debutului lui C. Stere în publicistică (23 martie, 1893), apoi ascensiunea desfăşurătoare în presa şi în viaţa politică a vremii, portretele, discursurile publice, eseurile filosofice, foiletoanele, ingenioasele pamflete, scrise la hotarul dintre publicistică şi literatură (aici şi în continuare, ne vom referi doar la primul volum[3] de Publicistică, toate demonstrează formarea unei pene harnice, ascuţite şi pătimaşe care, în totalitatea producţiei sale a impulsionat spiritele, viaţa românească literară şi gazetărească, reuşind să contribuie substanţial la oglindirea unui tablou amplu şi adecvat al lumii româneşti de la sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX.

Ni se relevă ochilor un C. Stere tînăr şi combativ (deloc „ipohondric”!), mai „corporalizat” prin substanţa verbală şi mai bine conturat în ideea acelui „titanism” mai mult declarat de precedenţii „sterişti” şi care acum îşi conservă materialitatea deplină.

În ansamblu, primul volum de publicistică steristă, foarte important ca „devenire întru fiinţă”, vorba lui Noica, ilustrează deosebit de consistent (inclusiv prin comentariile adiacente) o întreagă epocă istorică, tranzitivă, constitutivă şi augmentativă, totodată, de fin-de-siècle. În egală măsură este epoca, poate cea mai revelatoare în plan psihologic, a adaptabilităţii şi redefinirii personalităţii (după calvarul siberian), volumul reflectînd progresiv perioada aclimatizării, afirmării şi a procesului de maturizare politică a studentului, apoi avocatului, profesorului, tribunului şi liderului de opinie Constantin Stere.

„Constantin Stere sau imposibilitatea adaptării” se numeşte eseul lui Ion Negoiţescu[4], cu referire la „Preludii” şi la romanul-fluviu. Mai curînd, credem că e vorba de o meta-refulare, reabilitată şi transformată în timp într-un categoric implant şi succes cultural.

Pagină cu pagină vom descoperi un publicist inconfundabil, doct şi bine documentat, cu o pregătire teoretică solidă în mai multe domenii:

doctrine politice (fiind el însuşi un întemeietor!);

literatură universală;

filozofie;

arte plastice şi problemele limbii literare;

sisteme electorale;

sisteme economice;

drept constituţional;

limbi europene şi, pe lîngă toate, intuiţie remarcabilă!

Cu un asemenea bagaj (adunat în Universităţile exilului) puţini dintre contemporanii săi s-ar fi putut mîndri sau i-ar fi putut face concurenţă!

 

* * *

Pe lîngă colaborarea, sau polemizarea, cu cele mai prestigioase publicaţii ale timpului, tînărul Stere ştie a ctitori adevărate nuclee de consistenţă intelectuală, i se recunoaşte imediat calitatea de lider, fondează publicaţii, unele pasagere („Evenimentul literar”), altele („Basarabia”, „Viaţa românească”) de durată şi cu impact adînc în cultura şi civilizaţia românească.

Noul lider de opinie este remarcat fără tăgadă şi portretizat de către contemporani în felul următor: „Personalitatea d-lui Stere se decupează pe fondul studenţimei ieşene cu aceeaşi tărie cu care sînt brăzdate trăsăturile sale leonine. Un pictor ar simţi parcă nevoie să sculpteze pînza, ca să dea relief modelului. (…) Această înfăţişare exterioară la d. Stere e aşa de marcată, că revelează dintr-odată pe „omul-luptător” pentru care o activitate adîncă şi cuprinzătoare nu-i niciodată de ajuns de încăpătoare puterii şi aspiraţiei sale cătră o acţiune tot mai întinsă. Dar dacă chipul şi portul ne face să presimţim că sîntem în faţa unui om care se ridică deasupra nivelului comun al studenţimei, oratoria sa farmecă, ne convinge, sau, mai drept zis, ne învinge”[5].

De la bun început (un început, totuşi, relativ, dacă ne gîndim la anii exilului, unde a fondat chiar o publicaţie clandestină, după mărturiile contemporanilor) C. Stere are intuiţia subiectelor esenţiale:

nevoia direcţionării doctrinare;

lupta socială şi naţională;

Basarabia şi Ardealul;

libertatea şi democraţia;

Europa ca model de urmat;

ţarismul ca pericol pentru omenire…

„Noi nu sîntem în afară de natură, scria Stere la 1894, noi sîntem noi înşine natura, adică o parte din ea, sîntem un produs tot atît de natural al forţelor fireşti, ca şi stîncile munţilor, ca şi apele mărilor, ca şi stelele cerului…”[6]. Crochiul Omul şi natura, ca şi Din carnetul unui visător prezintă de fapt fragmente dintr-un studiu conceput încă în condiţiile exilului siberian…

 

* * *

Publicate incomplet în revista istoricului A.D. Xenopol „Arhiva” din martie-aprilie 1897 Încercările filosofice[7] prezintă o suită de glose filosofico-sociologice fragmentare, scrise, notează justificativ autorul, „în cea mai mare parte pe la 1888-1890, cînd am fost tînăr de tot, în închisoarea politică din Tobolsk, iar restul, în diferite localităţi mai mult sau mai puţin „uitate de Dumnezeu”, din Siberia Orientală, adecă în condiţiuni cît se poate de puţin priincioase pentru o muncă ştiinţifică”[8].

În pofida aproximaţiilor deductive, a radicalismului juvenil şi a ricoşeului axiologic admis sub imperiul materialismului în vogă, Încercările filosofice certifică, totuşi, o demonstraţie mult promiţătoare a erudiţiei şi a apetitului pentru cugetări filosofice originale, rămase, din păcate, în incipit…

O simplă înşiruire a numelor şi surselor bibliografice, din care tînărul cugetător citează in extenso, fie din germană, engleză, rusă sau franceză, vorbeşte de orizontul neobişnuit de larg şi bogat pentru un intelectual cum mai rari pentru acele timpuri: Imm. Kant, C. Göring, R. Avenarius, Platon, A. Schopenhauer, G. Lewes, A. Fouille, H. Spencer, E. Hartmann, Saint-Simon, A. Comte, Hegel, Hume, Schiller, J. Stuart Mill, Laplace, Schelling, L. Tolstoi, S. Trubeţki (corect: S.N. Trubetzkoy) ş.a., circa 30 de nume importante ale gîndirii şi filosofiei universale, cuprinse într-o disertaţie care putea deveni una de pionierat în şcoala filosofică românească.

„Tentaţiile” filosofice steriste sînt o primă weltanschauung (concepţie asupra lumii), fiind o apologie a pozitivismului militant bună pentru o imaginară Vale a Plîngerii, însetată de iluminări mesianice. Obiectivul este aparent modest: „rolul individului în evoluţia socială”, investigaţie preconizată în 9 capitole, care, spre regret, nu au evoluat dincolo de capitolul III: Transcendenţele lui W. Wundt” (între altele, profesorul de la Leipzig al lui C. Rădulescu-Motru).

Pentru că sîntem în zona „transcendentalismului” lui Wundt, vom reţine de aici substanţa unei polemici consistente desfăşurate pe mai multe planuri wundtiene ale „transcendenţei reale” şi „transcendenţei imaginare”[9], aflate pe „diferite trepte de abstracţiune”. Apelînd la un limbaj filosofic încă necristalizat în epocă şi precar stăpînit de polemist, tînărul C. Stere comite greşeala capitală de a respinge metafizicul şi de a menţine comentariul pe un teren preponderent politic, manifest, mai ales, în faza concluziilor.

Respingînd productivitatea noţiunilor de „idei transcendente” sau de „metafizică ştiinţifică” aplicabile în coroborarea cu metodele matematice, Stere comite greşeala capitală, dar este sublim în verva demonstraţiilor sale, totuşi erudite. În cîteva rînduri este schopenhauerian şi heideggerian, şi doar prejudecăţile social-revoluţionare l-au împiedicat să-şi înlăture pînza de pe ochi şi să leviteze în apele unor inedite idei, care se anunţau deja în preludiul veacului einsteinian!

E de remarcat, în acest context, uluitoarea apropiere de „Das sein”-ul heideggerian în comentariul lui Stere în marginea procesului de abstragere epistemologică în formarea noţiunilor: „Încă şi încă mai sus, cuprinzînd tot mai multe sfere de noţiuni, din ce în ce mai abstracte, suindu-ne pe cele mai înalte piscuri ale abstracţiunei, ajungem, în sfîrşit, la noţiunea „ceva ce este”. „Estele” (sic!-n.n.) acesta e deja gol de orice conţinut real şi nu e decît o simplă abstracţiune…”[10]. Este de mirare cum, intuind metafizicul, Stere ratează, taxîndu-l lamentabil drept o „scamatorie mitologică şi metafizică”!

Rămîne, totuşi, un admirator al lui Kant, citîndu-l copios şi împărtăşindu-i silogismul precum că „filosoful este un dascăl de idealuri”. Are compasiune pentru Jean-Marie Guyau „mai mult poet decît filosof”, sprijinindu-se pe lucrarea acestuia L’Irreligion de l’avenir. Etude sociologic par M. Guyau; şi, evident, schopenhauerizează discret, utilizîndu-i scepticismul funciar în lupta cu morile de vînt ale speculaţiilor revoluţionare din epocă.

Este elocvent, în acest sens, apelul la autoritatea lui Schopenhauer în contextul combaterii „epigonilor lui Kant”, a speculaţiilor lui Schelling asupra „liberului arbitru”, cu referiri judicioase la Conte, Laplace, Göring ş.a. Deoarece ne-a fost inaccesibilă sursa directă din care se inspiră Stere (A. Schopenhauer, Essai sur le libre arbitre), pentru savoarea argumentării, reproducem un pasaj, aproape identic celui citat de Stere din „Lumea ca voinţă şi reprezentare”: „(…) scrierile mele (…) contrastează strident cu lucrările celor trei renumiţi sofişti din epoca postkantiană; permanent mă situez într-un punct de vedere reflexiv, adică al chibzuinţei raţionale şi al comunicării oneste, niciodată în cel al inspiraţiei numite intuiţie intelectuală sau chiar gîndire absolută, însă pe numele ei adevărat fanfaronadă şi şarlatanie. – Acţionînd deci într-un asemenea spirit şi văzînd în tot acest timp cum ceea ce este fals şi de proastă calitate se bucură de o preţuire generală – ba pînă şi fanfaronada (Fichte) şi şarlatania (Schelling) beneficiază de cele mai înalte onoruri –, am renunţat de mult la aplauzele contemporanilor mei. E imposibil ca o contemporaneitate, care vreme de douăzeci de ani a trîmbiţat că Hegel, acest Caliban al spiritului, este cel mai mare dintre filozofi, şi a făcut-o cu atîta putere, încît a răsunat toată Europa, să poată stîrni pofta de ovaţiile ei celui care a remarcat acest lucru. Ea nu mai trebuie să acorde cununi de laur; ovaţiile ei s-au prosti­tuat, iar mustrările ei nu pot să mai însemne nimic”[11].

Încă o precizare, considerăm, necesară contextului, este referinţa la „Confesiunile” contelui Leon Tolstoi” din nota anului 1897. Aserţiunea idealului uman, pentru care ar fi „silită” să pledeze „adevărata filozofie ştiinţifică” este bruiată de sacramentala întrebare tolstoiană „Ei, şi apoi?”. „Cred că „apoi oamenii au să găsească că viaţa merită să fie trăită…”[12], combate Stere sarcasmul lui Tolstoi. Este curios faptul că frămîntările ecleziastice ale contelui Tolstoi asupra sensului vieţii, aspiraţiilor şi principiilor morale, filosofiei, culturii, ortodoxismului, budismului şi altor religii, în linii mari converg, în ultimă instanţă, albiei aceloraşi valori umane profesate de Stere. Să apelăm la original: „Astfel existam, dar acum cinci ani mi s-a întîmplat un lucru straniu de tot: au început să mă copleşească minutele de nedumerire, sincopele de viaţă, de parcă nu mai ştiam cum să trăiesc, ce să fac mai departe, şi atunci mă pierdeam cu totul, căzînd în mahnă. Apoi totul trecea şi eu continuam să trăiesc ca mai ’nainte. Pe urmă aceste stări de impas (angoasă?) au prins a se repeta tot mai des şi mai des exact sub aceeaşi formă. Aceste sincope de viaţă se manifestau mereu prin aceleaşi întrebări: Pentru ce? Ei, şi apoi? (trad. noastră)”[13]. De precizat aici este faptul că cenzura ţaristă a interzis, la 21 iunie 1882, publicarea Confesiunilor, în acest mor asigurîndu-i o publicitate maximă, ele avînd o popularitate enormă, cu rezonanţă mondială, şi circulînd în manuscrise, adeseori fragmentar… Probabil că anume fragmentarismul şi inaccesibilitatea, în condiţiile exilului, l-au împiedicat pe Stere să îmbrăţişeze integral mesajul ideatic şi structura congenerică a Confesiunilor.

Paradoxul general asupra meditaţiilor filosofice steriste este că, în pofida antimetafizicului său preconceput, Stere a posedat organic vocaţia gîndirii metafizice.

* * *

 

Sau, iată, bunăoară, cum tratează C. Stere un subiect care devine laitmotivul întregului volum „Socialiştii şi mişcarea naţională” (un articol inaugural, publicat în „Evenimentul”, aug.1893, identificat şi reprodus aici „pentru întîia oară”, accentuează editorul): „…Mai întîi, dacă un guvern oarecare vra cu forţa să deznaţionalizeze un popor de trei milioane şi comite pentru acest scop o mulţime de acte de violenţă, de nedreptăţi, de fărădelegi, impun oare principiile socialiste indiferenţa faţă cu aceste fapte? (…) Ni se va zice că socialismul adevărat nu poate să fie decît internaţional. Aşa este. Însă ce însemnează internaţionalismul acesta? Credem că ideea de înfrăţire a tuturor popoarelor, unirea lor într-o familie pacinică şi muncitoare şi nicidecum dispreţ sau indiferenţă pentru gruparea etnică căreia aparţii”[14].

Polemizînd cu socialistul Noir din ziarul „Munca”, Stere vine cu argumente durute şi imbatabile: „Şi-l rugăm pe D. Noir să binevoiască a gîndi un moment ce s-ascunde sub acest cuvînt: „deznaţionalizare” din punctul de vedere cel mai obiectiv, fără chiar să luăm în considerare sentimentul patriotic. Deznaţionalizarea însemnează oprirea pentru un timp îndelungat a oricărui progres, căci e mai greu a măcina un popor decît grăunţele, astfel ca din români să iasă unguri. Trebuie să treacă sute de ani pînă ce numai se va uita limba maternă şi se va învăţa una străină. Şi pierderea limbei încă nu atrage numaidecît deznaţionalizarea imediată (irlandezii, d.e., nu ştiu deja altă limbă decît cea engleză şi cît de viu cu toate acestea e la dînşii sentimentul naţional şi acum!), trebuie încă să fie chiar schimbat acel mod particular de a simţi şi de a gîndi, care deosebeşte o naţiune. (…) Se vede că D. Noir niciodată n-a fost în Basarabia, ca să vadă în acţiune o politică de deznaţionalizare, fără nici o pedică, fără nici un frîu, să vadă la ce stare de îndobitocire absolută poate fi redus prin această politică un popor…” [15] (s.n.).

Accentuînd în continuare „dreptul fiecărui popor de a stăpîni şi de a se cîrmui pe sine însuşi”, C. Stere pledează în consecinţă pentru susţinerea mişcării naţionale (!) şi foarte exact atrage atenţia asupra pericolului „ţarismului rusesc, care ameninţă viitorul Europei civilizate întregi, ca şi cel al neamului nostru”![16].

A doua concluzie, la fel de judicioasă, este că „pînă acum s-a făcut prea puţin pentru cultura poporului în hotarele României (şi nu doar, am adăuga noi); astfel, mişcarea pentru „unitatea culturală a tuturor (subl. autorului) românilor” a fost prea unilaterală şi superficială…”[17].

Cît de actuale, din păcate, mai rămîn pledoariile pentru unitatea şi deşteptarea naţională din publicistica lui C. Stere, chiar dacă ţinem cont de contextul istoric în care au fost scrise!

Au trecut peste o sută de ani de atunci, mai exact 120, dar cînd îi priveşti şi îi asculţi pe bicisnicii socialişti din raza Chişinăului, întorşi cu faţa spre Kremlin, cu amărăciune îţi zici că nu s-au schimbat deloc. La fel ca şi năravurile neoţarismului putinist!

Notele publicistului consună cu avertismentul exilatului de mai înainte! Acestea sînt şi deducţiile lui Vania Răutu din scrisoarea-testament din Iakutsk, cel care îşi defineşte crezul, transformat el însuşi la finele scrisorii, în Ion Răutu: „Ţarismul (…) este incompatibil cu progresul omenirii. El constituie, prin sine însuşi, o primejdie de moarte pentru toată civilizaţia, ca un imens rezervor al forţelor reacţiunii mondiale, care poate pune stavilă întregii propăşiri sociale şi politice din lume.

Răsturnarea imperialismului moscovit nu este dar o problemă internă a Rusiei. Este problema istoriei mondiale, este o condiţiune de biruinţă a luminii asupra întunericului în lume, punctul de plecare , primul pas pentru asigurarea dezvoltării normale a omenirii.

(…) Pentru noi, mai mult ca pentru oricare alt neam, prăbuşirea ţarismului este însăşi condiţiunea noastră de viaţă.

Un român, revoluţionar ori nu, trebuie să fie duşman de moarte al ţarismului.

Statul român, indiferent de ideile oamenilor lui conducători, apare în cadrul istoriei mondiale ca un factor revoluţionar, al cărui interes vital îl duce la luptă împotriva absolutismului moscovit.

Aceasta este misiunea istorică a neamului nostru”[18].

Vorba lui Arghezi: deschizi cartea, cartea geme!

 

* * *

Din ritmuri, haşuri, galerii portretistice şi iluminări vizionare se încheagă hologramatic universul de gîndire al unei personalităţi complexe, neordinare, ale cărui iradieri îţi sporesc senzaţia plenitudinară a unui titanism organic, prefigurînd toate datele unui destin de geniu. Contemporanul său, secretarul „Vieţii româneşti”, autentifică veridicitatea unui alt portret memorabil: „La un moment dat se ridică un tînăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, îmbrăcat în palton rusesc cu talia sus şi cu poalele largi. Avea ochi neliniştiţi de meridional. (…). Tînărul începu calm; dar încetul cu încetul i se răzvrăti întreaga fiinţă, părul care-i bătea în negru îi căzu pe ochi. Vocea lui tuna. Muncitorii, în picioare, erau în delir. Povestitorul îşi simţi, şi el, sufletul strîns ca într-un pumn de fier.”[19]

Cu adevărat, peste vremi, rămînem impresionaţi, pînă azi, de energia protestatară ieşită din comun, pe care o degajează, în rafale de furtună, pledoariile, vai, încă actuale ale tînărului tribun din zorile veacului XX: „Cetăţenii trebuie să oprească pe nemernici, cari nu văd că duc ţara în prăpastie. Ţara nu e a guvernului, nici măcar numai a cetăţenilor de aici… Şase milioane de români de peste hotare văd aci patria lor sufletească. Nu aveţi dreptul să aruncaţi pustiirea în sufletul lor, luînd ultima nădejde celor ce se zbat sub jugul străinului, aţintindu-şi ochii asupra Regatului. Ţara plămădită de sîngele generaţiilor nesfîrşite în trecut trebuie să treacă neatinsă la generaţiile nesfîrşite în viitor. cărora nu aveţi dreptul să le preparaţi o soartă de iloţi ai viţelului de aur”[20].

… Profetice cuvinte, dar cine îşi mai apleacă azi urechea la glasul profeţiilor de odinioară? De aceeaşi consistenţă apostolicească, logico-emoţională şi persuasivă sînt celelalte discursuri steriste: „Discursul d-lui C. Stere [la mormîntul lui I.C. Brătianu, 1900]; [Discurs de răspuns la mesajul regal, 28-29 nov.,1901] ş.a.; care ar merita să fie introduse în manualele de retorică. Spaţiul nu ne permite demonstraţii mai desfăşurate, însă, pentru extraordinara reverberaţie şi consonanţă cu actualele realităţi din Republica Moldova, nu putem renunţa la acest doct şi patriotic pasaj din “Discursul de răspuns…”, absolut tipic pentru stilul de gîndire şi simţire al autorului: „Banul, în zilele noastre, este o colosală putere socială şi atunci cînd industria unei ţări se află în mîni străine, în care se aglomerează capitalul, trebuie totdauna să ne gîndim la acele raporturi care se nasc între elementul naţional şi elementul străin, raporturi care pot fi periculoase siguranţei şi dezvoltărei statului, mai ales pentru ţări cu un număr relativ restrîns de locuitori, cu un teritoriu relativ neînsemnat, adică cu o putere fizică, în cumpăna relaţiunilor internaţionale politice, relativ mai mică, ce complicaţiuni şi primejdii se pot ivi în asemenea caz, cînd interesele mari sînt angajate şi poate ajunge o putere socială o mînă de oameni străini de aspiraţiunile şi tradiţiunile unui popor.”[21]

* * *

În loc de concluzii, ar fi important de subliniat actualitatea publicisticii steriste, mai ales pentru noi, basarabenii, dar, sperăm, că şi pentru confraţii noştri transpruteni, dornici să-l descopere pe autenticul Stere. A deschide cărţile lui Constantin Stere este o obligaţie morală şi o datorie de onoare faţă de un mare şi nedreptăţit înaintaş, faţă de cel care, aşa precum tot mai clar se relevă din fiecare scriere, carte, pagină recuperată, a avut un rol inestimabil în ctitorirea României moderne prin contribuţiile dumisale de netăgăduit. Aceste contribuţii vizează:

unificarea naţional-statală;

promovarea reformelor constituţionale;

democratizarea, europenizarea şi reformarea instituţiilor statului şi a societăţii în ansamblu;

culturalizarea şi asanarea morală;

modernizarea vieţii literare şi ctitorirea romanului românesc contemporan…

 

În fine, gîndul nostru de recunoştinţă, pe lîngă omagierea marelui înaintaş, încă o dată se îndreaptă către editorii operei integrale şi, în special, către Victor Durnea, evidenţiindu-i munca dumisale titanică întru ridicarea la suprafaţă a „titanicului” Constantin Stere.

… Anul Stere înstelat în Veacul Stere!

P.S: Deoarece, în martie 2016, s-au împlinit 110 ani de la apariţia primului număr al „Vieţii româneşti”, dar şi al articolului lui Constantin Stere publicat în primul număr al revistei: Cîntarea pătimirii noastre, închinat lui Octavian Goga, formulă poetică emblematică pentru destinul nostru naţional, credem că putem vorbi şi de Veacul Vieţii româneşti.

 

 

 

[1] C. Stere. Publicistica, vol. I (1893-1905), Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2010, 568 pagini, Text ales şi stabilit, note şi comentarii, indice de nume de Victor Durnea; C. Stere. Publicistica, vol. II (1905-1909), Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2012, 960 pagini; C. Stere. Publicistica, vol. III (1910-1916), Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2014, 778 pagini.

[2] România literară din 23 decembrie 2011.

[3] Op. cit., C. Stere. Publicistica, vol. I (1893-1905).

[4] I. Negoiţescu, Scriitori moderni, vol. II, Ed. Eminescu, 1997, pag.258.

[5] Op.cit.. C. Stere. Publicistica, vol. I (1893-1905), pag.505.

[6] Idem, pag.191.

[7] Ibidem, pag.211.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, pag.248.

[10] Ibidem, pag.228.

[11] A. Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, pag.20.

[12] C. Stere, op.cit., vol.I, pag. 220.

[13] Л.Толстой. Собрание сочинений в ХХII томах, Москва, Художественная литература, 1983, стр.115.

[14] C. Stere, op.cit., vol. I, pag.47.

[15] Idem, pag.50.

[16] Ibidem, pag.52.

[17] Ibidem, pag.53.

[18] C. Stere, Opere. În preajma revoluţiei, vol. I, Academia Română, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru ştiinţă şi artă, pag.1034.

[19] Mihail Sevastos. Amintiri de la Viaţa românească, Ed. Polirom, 2015, pag.91.

[20] C. Stere. Cuvîntare la întrunirea liberală de protestare din 12 martie 1900, op.cit., pag.209.

[21] Idem, pag,337.

 

Revista indexata EBSCO