Jan 16, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Ioan Oancea – Singurătatea spinului

Ioan Oancea – Singărătatea spinului, editura Junimea, Iaşi, 2016, un debut care se putea întîmpla şi acum douăzeci de ani şi acum, dacă arhitectul care a ascuns în el un poet, ar fi fost uitat, aşa cum s-a întîmplat cu mulţi alţi debutanţi care au venit spre literatură, în special spre poezie, dinspre alte domenii. Sau cine ştie, dacă ar fi evoluat de la volum la volum, trecînd prin fuşalăii criticii literare, am fi avut astăzi un poet din sorgintea artizanilor lirici de tip Miron Cordun, Romulus Vulpescu sau Tudor George, ori George Ţărnea sau mai puţinul cunoscut Nicolae G. Mărăşanu. Dar aşa îl descoperim acum pe Ioan Oancea în paginile primei sale cărţi detaşat de orice model şi de orice influenţă, atent însă la acurateţea versului aşezat în poezie ca un filigran pe o hîrtie fină şi transparentă. Cartea lui este un obiect de artă, elegantă şi ilustrată cu vignete pagină de pagină, ceea ce, în intenţia autorului, poate fi o dorinţă de a completa (şi poate chiar pentru a compensa) textul scris. În acest text scris se aruncă mai întîi ochiul cititorului şi apoi în desenele din josul paginii, care sunt, în sugestia autorului, „de-semne”. Cuvîntul astfel des-aglutinat ne trimite cu gîndul la „desemnele/de-semnele” lui Nichita Stănescu. La acesta expresia ţinea chiar de esenţa poetică, de fond şi nu doar de formă. Aici, la Ioan Oancea, de-semnele vin, în puţine cazuri, să completeze doar, fără trimitere definitorie, spusele din poezia din susul paginii. La prima ochire pagina este de o eleganţă frapantă. Te îmbie la admiraţie. Adăstînd în ea, citind şi privind, fondul paginii pierde din miza ivită la prima vedere. Cele mai multe dintre poezii sunt din alt veac, ca să le numesc aşa. Au un aer vetust, vag desuet, şi un fond sărăcăcios de imagini şi materie poetică. Însă sunt doldora de stări poetice bine trăite şi exprimate corect. O astfel de cale pentru un debutant acum este înfundată, dar nu de părăsit. Ioan Oancea vine dintr-o altă lume, din albia altor trăiri şi sentimente, dintr-un lirism colcăitor şi spumant, nu spumos, nu de şampanie ci de vin făcut după metoda şampaniei. Ceea ce este impresionant este diversitatea de aşezare în pagină, de la poeme în proză, de tip jurnal, la vers clasic, în prozodie perfectă, uneori baladescă, şi pînă la vers alb, cu poantă, ceea ce face lectura antrenantă, care-ţi lasă la final un gust plăcut, o stare de bine. Ceea ce nu este deloc puţin lucru. Cartea lui mi-a adus aminte de Arte şi Meserii, o carte de dinainte de 1989 a lui Romulus Vulpescu, unde totul era bijuterie, desenul din pagină, versul, cuvîntul sculptat în pagină şi poezia gravată adînc în galbenul foii, ce sugera un timp trecut din care puteai extrage frumuseţi fără seamăn. E doar o impresie aici, deşi unele poezii ale lui Ioan Oancea ating perfecţiunea, în ceea ce însemnă prozodia, dar mai puţin e mesajul emoţional, ceea ce în fond este cu adevărat poezia.

Cartea în sine nu are o structură anume, ci mai curînd este o antologie, un sumar mai curînd de texte versificate, dispuse în sumar cu alternanţe ce-i diversifică unitatea şi tonalităţile. Aşa cum spune şi pe pagina de gardă a cărţii, legat de „de-semne”, care sunt adunate pe o perioadă de douăzeci de ani, şi poeziile sunt adunate tot în timp. Ceea ce se observă, totuşi, mai puţin. Poetul şi-a menţinut constanţa şi consecvenţa, nu s-a uitat în jur, la modelele doldora la Iaşi sau aiurea, ci şi-a exprimat în felul său sentimentele şi ideile poetice în forme ce amintesc, pe ici şi colo de unele influenţe barbiene, poate chiar şi bacoviene sau arghezian-blagiene, topite în harul de care are parte poetul nostru. Aceste vagi influenţe nu deranjează, ci îl apropie pe poet de unele modalităţi consacrate de a pune poezia în pagină. Unele simboluri, ca să nu le numesc elemente, aşa cum observă şi Ioan Holban în cuvîntul său de deschidere a cărţii, vin clar, cel puţin la nivel de limbaj, din Ion Barbu, cum ar fi frecventul melc, melci, pui de melci, cadavre de melci, melci nătîngi, melc nătîng etc. Însă ele nu ţin şi de greutatea simbolurilor din poezia celebrului înaintaş. La Ioan Oancea acest aspect dominant ţine de o asumare a unui înţeles poetic explicat în sine şi nu abscons sau încifrat: „Cadavrul unui melc lăptos/ lipit de gând, lipit de os/ mergând orbeşte pe lemn crud/ spre polul Nord, spre polul Sud// Pe cochilie-i plânge-un ochi/ din care curg şuvoaie, stropi,/ veniţi anume prin eter/ din lacrimă înspre mister.”(În-semn). Aici aerul barbilian se simte chiar mai dens şi face apropierea stilistică mult mai vizibilă. Sau: „ Ce grea e umbra genei tale stângi/ Spre ea se duc alene melci nătângi (sintagmă absolut barbiliană n.m)/ În căutare oarbă de răcoare/În căutare mistică de soare// În ochiul tău cu ape de smarald/ Atât de singuratic şi de cald/ Cresc înrobite albe flori de crin/ Rănite cu iubirea unui spin // Un strop de apă şi praf murg/ S-au adunat în lacrimă şi curg/ Sub ochiul verde, mare, stâng. Grăbeşte şi-l sărută, melc nătâng (idem, n.m.)…” (Stângăcie).

Tropii folosiţi de Ioan Oancea, imaginile, uneori în cascade, ţin de acel timp al „poeziei leneşe”, ce se scria pe la începutul anilor şaptezeci, cînd metaforita înlocuia spunerea directă, tocmai pentru a mai ascunde, să zic, într-un bob de rouă o lacrimă a unui condamnat ce-şi zăcea somnul mult prea de timpuriu sub ierburi. Alte şi alte astfel de esopisme, care, la acea vreme, făceau mîna multor autori de versuri ce treceau de cenzură cu uşurinţă, pentru că ce necaz, nu-i aşa, putea aduce un bob de rouă vieţii în zbor a comunismului victorios… Acum Ioan Oancea scrie, evident, fără nici un scop subversiv, versuri în bandajul metaforic de atunci, cu o sinceritate şi încredere ce-i fac poezia viabilă, notabilă în cele mai multe cazuri. Profesia lui nu-l trădează decît în josul paginii, unde de-semnele fac traducerea plastică a imaginilor din cuvinte de sus, cît este posibil. Limbajul nu este al unui artist plastic sau al unui matematician, care, analizînd structura de rezistenţă a unei viitoare clădiri pe care o incumbă unui desen tehnic riguros, scapă în pagină cuvinte din lexicul de specialitate. El se foloseşte firesc de cuvinte, nu le aglomerează, pe cele mai multe, compuse fiind, cu prefixe, le des-aglutinează, le separă, tocmai pentru a mai da un plus de imagine paginii, ce, altfel, ar arăta suplă, poate chiar săracă. Grafia este una altfel spectaculoasă şi sprinţară. Cel mai frecvent această tehnică este folosită în titluri: Intro-ducere, A-bis, Pre-simţire, De-finire, Des-cântecel. Oprindu-ne la titluri, acestea sunt de cele mai multe ori sugestive şi ţin de partea plastică a formării autorului. Astfel vom întîlni cîteva Acuarele, vreo unsprezece, un Pastel Occidental, Pastel, două, Autoportret. Altele ne trimit chiar la sursa livrescă: În sînul lui Arghezi sau În sânul lui Nichita, poezie pe care o citez în întregime: „Am zărit un cerb/ mâinile mele-ramuri de copac/ au început să crească/ spre cel ce păştea lângă lac.// Măreţia-ai ascunsă-n priviri/ se revarsă, amorţind./ Aerul dintre noi dispăruse/ când, mirosind a cetină/ am simţit nostalgia plutind.// Am băut cu sete/ singurătatea codrului din noi/ până când, la apusul Soarelui,/ umbra a început să crească/ peste această stranie apariţie-n doi.// Dar eu nu eram/ decât o plasă de paing./ Cerbul trist a plecat…/Zadarnic încercasem/ să-l ating, să-l ating…”

Baladescul este şi el abordat în cîteva texte. Amintit în titluri doar în două locuri: Baladă uşoară şi Balada însinguratului. Citez pe prima: „Uneori un gând/ E feroce, flămând/ În zboru-i departe/ Cu abisuri de moarte// Fiule dalb/ Înalţă-te alb/ Prin văzduh, cu neştire/ Asupra de fire// Unde sunt sorţii/ Din sinele morţii/ Deşert părăsit/ În taină de mit// Hlamidă sfinţită/ pe suflet simţită/ Pica-va din nori/ Înainte să mori”. Cele mai multe poezii din cartea  de debut a lui Ioan Onacea se termină din momentul ce ai pus punct textului. În sensul că nu rămîne prea mult în memorie, ci doar o vagă emoţie te îndeamnă să treci mai departe. Poezia lui este dominată de un simplism care nu încarcă textul cu un cod anume, ci, dimpotrivă, îl goleşte şi-l face nevăzut.

Textele care dau greutate cărţii sunt cele în proză, cum este şi cel care dă titlul cărţii. Aici frazele conţin mai multă poezie şi densitate ideatică, ambiguitate, deci literatură, decît poeziile, care se susţin doar prin ritm, rimă, muzicalitate, cadenţă şi tropi ce nu mai ţin de suflul actual al poeziei. Dar asta nu înseamnă că Ioan Oancea nu este poet, ci dimpotrivă, talentul lui este unul conservat la starea de spirit a poeziei de acum cîteva decenii, ce aminteşte de o anume perioadă boemă a Iaşilor.

Un  debut tîrziu, cu aerul în pagină al unei fotografii vechi la care te uiţi cu nostalgie.

Revista indexata EBSCO