Jan 16, 2017

Posted by in Ex libris

Constantin TOMȘA – O poveste de dragoste

La patruzeci de ani de la debutul său editorial (Zaruri de cretă, Editura „Junimea” Iaşi, 1976, lansare: 12 martie 1976), cel căruia atunci i se zicea fizicianul-scriitor, apoi scriitorul-fizician, nimeni altul decît scriitorul de astăzi, Constantin Munteanu este în prezent autor al unei opere literare impresionante ca număr de volume, precum şi prin tematica, ideile şi problemele eterne ale fiinţei umane, abordate din cele mai vechi timpuri şi pînă în prezent.

Alcătuită din romanele publicate înainte de 1989 (Zaruri de cretă, 1976; Ziua magnoliilor viscolite, 1979; Cursa rapidă, 1982; Vremea brînduşelor, 1984; Teona, 1989; Sfîrşitul înserării, 1989), şi cele de după 1989 (Zodia bîlciului, 1995; Maria, prinţesă de Place Pigalle, 1995; Lacrimile tăcerii, 2010), volumul de teatru A fluierat în timpul Evangheliei, 2003, creaţia sa literară mai conţine piesele de teatru jucate pe scenele teatrelor din Piatra-Neamţ (Valea rîsului, 1974) şi Teatrul de Stat din Braşov (Nimic despre sînziene, 1982), numeroasele scenarii de teatru şi film pentru Radio şi TV şi nu în ultimul rînd scenariul filmului Sezonul pescăruşilor, film realizat în 1984, (avînd ca subiect furtul tezelor de doctorat în Chimie), interzis, la vizionarea oficială din decembrie 1984, pînă în 1990, cînd a fost difuzat şi distins cu Marele Premiu al Cinematografiei pe anul 1990.

Despre unele dintre romanele lui Constantin Munteanu am scris la data apariţiei lor şi menţionăm în mod deosebit recenziile despre cele două cicluri romaneşti: tetralogia Cristina (vezi revista „Conta”, nr. 12, 2012) şi trilogia Viaţa la second hand (vezi revista „Antiteze”, nr. 34/2013), ambele cicluri fiind considerate de autor ca părţi ale unei „Comedii contemporane”.

După părerea noastră, nu numai aceste şapte volume, ci întreaga operă literară a lui Constantin Munteanu, inclusiv cele două volume ale recentului roman, publicat la Editura Inspirescu, 2015, Stăpînul licuricilor (I – Dimineaţa unor doamne şi II – După-amiaza unor domni), lansat în emisiunea Ghici cine vine la cină? a TVR Iaşi, apoi la recentul Tîrgul de Carte „Libris” de la Piatra-Neamţ (15-18 septembrie 2016), se constituie într-o amplă comedie contemporană ce înfăţişează societatea românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi primii cincisprezece ani ai noului secol.

Acest roman la care ne referim – Stăpînul licuricilor – are acţiunea plasată în Bucureşti şi într-o zonă de munte dintre Neamţ şi Suceava, dar personajele se mişcă dezinvolt între colinele carpatine, pampasul sud-american, clinicile de chirurgie din Bucureşti, New York ori Paris şi livezile din Ardennes, ba chiar avem şi subiectul unui roman în roman, inspirat de anul petrecut de actuala mare creatoare de modă Dora da Silva pe cînd era doar Minodora, o biată copilă angajată ca bibliotecară în satul natal al personajului central, subiect plasat de soţul ei, scriitorul brazilian Gabriel Luiz da Silva, în jungla amazoniană, roman sugestiv intitulat Anul bisect al leopardului.

Eroul principal al Stăpînului licuricilor, Daniel Ciobanu-Adomniţei, fiu de cioban, ajuns student în Bucureşti, intră în relaţie cu două doctoriţe – Adriana Crăciun (Diana), medic chirurg şi Magdalena Pascaru (Magda), medic anestezist, ambele profesioniste de excepţie –, mînat de dorinţa reîntîlnirii doctoriţei care, cu ani în urmă, l-a îngrijit pe tatăl său, iar pe de altă parte, pentru a putea găsi un „sprijin” în cîştigarea procesului pe care comunitatea oierilor din ţinutul său natal, deşi deţinea hrisoave de la marii voievozi ai neamului, îl purta cu cei ce voiau să-şi însuşească munţii, folosindu-se de acte false, fiind conduşi din umbră de un senator român, după meteahna timpului prezent.

Nu greşim deloc dacă afirmăm că romanul acesta ar fi, în principal, o poveste de dragoste, iar metafora din titlu se referă la acel stăpîn al licuricilor ce se aprind în ochi şi încălzesc sufletul oamenilor, adică sentimentul iubirii – un sentiment care, alături de tandreţea jocului erotic, adesea juvenil, căci tînărul pare a se maturiza greu iar doamna de 43 de ani pare să lunece vertiginos în adolescenţă, domină cele două volume, la finele cărora înţelegem că am fost în compania a două caractere puternice, ahtiate după joc, dar nespus de orgolioase, fiecare în felul său.

Reîntîlnind-o pe doctoriţa Diana Crăciun la distanţă de 8 ani de la spitalizarea tatălui său, Daniel află că fosta „zînă blondă” ce i-a populat visele de adolescent este acum amanta şefului clinicii, cu care are o fetiţă de şase ani, diagnosticată cu autism indus. Din primele clipe, Daniel se ataşează de micuţa Irina şi, cu experienţa „creşterii” celor 17 nepoţi de la cele 5 surori ale sale, reuşeşte ceea ce nu reuşiseră nici măcar medicii de specialitate: să intre în universul micuţei şi să-i dea „un orizont de aşteptare”, scoţînd-o astfel din „groapa de potenţial”, cum numeşte autorul autismul indus. Acest fir narativ folosit de autor face ca între cei doi – tînărul student de 22 de ani şi doctoriţa Diana Crăciun, „coaptă bine” – să se înfiripeze o poveste de dragoste, fără final fericit, deşi la un moment dat se plănuise şi căsătoria lor, dar… încurcate sînt căile romanului „de dragoste”; oricum, pare evident şi mult prea „feminin” ca doctoriţa Diana să-l fi preferat pe profesorul academician şef de clinică de chirurgie, care, cu ani în urmă, i-a pus tinerei Diana bisturiul în mînă şi pe care o va lăsa după moartea sa managerul unei mari clinici private de chirurgie. Totuşi, în finalul romanului, acolo unde, ca în orice operă ce se respectă, fie teatru, roman sau film, se înnoadă toate firele, descoperim că opţiunea femeii, ruperea ei abruptă de tînărul ce i-a salvat fetiţa, tînăr de care era atît de îndrăgostită, a avut un mobil profund uman şi dureros, depăşind iubirea, vecin cu tragedia, motiv pentru care ea s-a sacrificat.

De altfel, subiectul romanului semnat de Constantin Munteanu este mult mai amplu, alcătuit, dincolo de povestea de iubire, dintr-o sumedenie de fapte şi întîmplări strîns împletite în jurul firului narativ, fapte şi întîmplări în care, cu priceperea binecunoscută a autorului, sînt antrenate diverse personaje din diferite categorii sociale, de la academicieni la parlamentari, de la oieri la miniştri ai Mediului ori procurori ai Parchetului General; de la medici de excepţie din Franţa pînă la scriitori brazilieni „aflaţi în anticamera Premiului Nobel” şi din diferitele perioade mai mult sau mai puţin zbuciumate din ultima jumătate de secol, urmărindu-se aducerea în prim-plan a celor mai semnificative evenimente (prima mineriadă), ce au marcat epoca şi în care îşi au originea unele drame, poate chiar tragedii (lovirea de către mineri, pînă la inconştienţă, a academicianului, moartea tatălui eroului central etc.).

Constantin Munteanu se dovedeşte şi de această dată un profesionist în ceea ce priveşte folosirea amănuntelor care au partea lor de contribuţie în realizarea unor personaje realiste, credibile, puternice, menite să rămînă multă vreme în memoria cititorului iar unele fragmente, în special confruntările, fie ele de dragoste ori de principii, confruntări ce „curg” asemenea unor acte dintr-o piesă de teatru, să creeze scene memorabile, ce vor fi recitite cu plăcere – de fapt, un roman, dacă nu te „cheamă” să-l reciteşti cu plăcere ori cu interes, nu „rămîne”. Iar cărţile lui C. M., atît timp cît oamenii vor ţine la locurile natale, la ţara lor, luptîndu-se cu răul şi răii din jur, dar vor şi iubi însetaţi ori prea plini de tandreţe, vor „rămîne”!

Cei care i-au cunoscut întreaga operă lui C. M. vor constata şi de această dată măiestria cu care romancierul îşi alcătuieşte dialogul, demonstrînd că nu îi sînt străine nici elementele specifice dramaturgului care s-a dovedit a fi în piesele de teatru şi în scenariile create anterior; replicile personajelor, departe de orgoliile prozatorilor fără har, care mai rup monotonia textului unor povestiri terne cu două-trei linii de dialog, au aici întotdeauna tic-tac-ul dialogului punct-contrapunct-punct. Fie că Daniel discută cu micuţa Irina, lunecată vertiginos într-un autism violent, cu mama ei venită la el în camera studenţească să-i cerşească ajutorul, cu preşedintele Tribunalului Suprem, cu decanul facultăţii la care este student sau cu academicianul ieşit şi el pe aceeaşi terasă a restaurantului unde are loc o nuntă, schimbul de replici este „de-acolo”, de la jocul de vorbe care o încîntă pe fetiţă, scoţînd-o treptat-treptat din starea de autism, pînă la schimbul sobru şi cumpătat de argumente juridice cu preşedintele Tribunalului Suprem, trecînd prin ludicul conversaţiilor nocturne la telefon cu doctoriţa retrasă în cabinetul său la o cafea între două urgenţe aduse cu salvarea.

O trăsătură constantă în toate cărţile anterioare ale lui C. M. se regăseşte şi în romanul de faţă. Avem în vedere trecerea dintr-un roman în altul, cu încărcătura de ani şi realizări sau eşecuri ale unor personaje, precum scriitorul Mihai Vlădeanu, cu cărţile şi personajele sale, într-un cuvînt, cu universul propriu; marea muziciană Anastasia Petropulos-Vlada, implicată aici în drumul spre gloria muzicală a micuţei Irina; pictoriţa Ina Răzeşu-Zugravu, autoarea frescei Centrului Cultural, adevărată Cupolă Sixtină a sufletului românesc şi mare creatoare de modă, vedetă incontestabilă la London Fashion Week în tetralogia de care am amintit mai sus, prezentă aici, în finalul romanului, pentru a crea decorul baletului Stăpînul licuricilor scris de actuala Irina, studentă în ultimul an la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti; Cristina M. Vlădeanu, fostă doctorandă la Procuratura Federală din Texas în romanele precedente, ajunsă, iată, asistenta Procurorului General al României; marele critic literar Matei Avram care, din fost conferenţiar de literatură comparată la prestigioase universităţi ale lumii, acum, la pensie, cînd nu-şi mai poate plăti împrumutul bancar şi i s-a luat apartamentul, ajunge predicator la o sectă religioasă ce-i oferă găzduire, dar un predicator ce nu-şi coboară ştacheta, ştiind să umple sălile şi curtea aşezămîntului de cult cînd vorbeşte enoriaşilor de Biblie, purtîndu-i prin cele mai de seamă opere din cultura universală. În plus, şi în romanul de faţă, autorul nu trece nepăsător peste zilele mari ale anului, prezentîndu-le încărcate de datini şi obiceiuri, mai ales pe cele din Moldova, dar nici nu-şi ascunde admiraţia pentru figurile marcante ale neamului, a căror prezenţă este ancorată solid în structura romanului. Şi, ca o trăsătură distinctă, acţiunile nu sînt povestite; nu ni se povesteşte, spre exemplu, că Daniel a scos-o pe micuţa Irina din starea ei de copil autist, ci chiar trăim odată cu personajele majoritatea acţiunilor din structura romanului cînd fetiţa se lasă „modelată” de tînărul care i-a pătruns sufletul, cum, dacă mi-e permis să amintesc, nu ni s-a povestit în romanele anterioare că pictoriţa Ina Răzeşu-Zugravu a creat fresca aşezămîntului ctitorit de marea muziciană Vlada imediat ce bătrîna şi-a primit averea confiscată de comunişti – autorul ne face martori ai zbaterii pictoriţei în momentele ei de inspiraţie; ca cititori, aruncăm o privire în laboratorul intim de creaţie, cum la fel de bine, în primele pagini ale După-amiezii unor domni trăim alături de Diana minutele lungi din sala de operaţie, cînd pe masă se află fosta – dar şi, în taină, actuala – ei mare iubire.

Nu mică va fi surprinderea cititorului cînd va citi epilogul cărţii, consistent ca număr de pagini, în care acţiunea, un amplu deznodămînt al întregii naraţiuni, prezintă evoluţia personajelor la o distanţă de 17 ani de timpul întîmplărilor precedente, adunînd într-un nod final urzeala întregului roman. Dacă pînă aici, pînă a fi părăsit de marea lui iubire, tînărul Daniel a fost dimineaţa senină a unor doamne, în partea a doua a naraţiunii, Diana, ajunsă în pragul senectuţii, aşa încărcată de merite profesionale, pe plan intim, este doar după-amiaza unor domni, la dragostea cărora încă mai visează – lungi introspecţii ale unei femei ce s-a sacrificat, salvînd mereu, fără ca ea să fi primit prea mult în schimb.

Încheiem cele cîteva consideraţii asupra recentei creaţii literare a lui Constantin Munteanu cu o idee ce ar putea părea neverosimilă: cunoscînd întreaga operă de pînă acum a scriitorului, talentul şi măiestria acestuia, precum şi cunoştinţele acumulate în timp referitoare la modul de construcţie a unei întreprinderi literare de amploare, nu este exclusă apariţia în viitor, mai devreme sau mai tîrziu, a unei noi părţi, a unui nou capitol care să adauge la tabloul realizat pînă în prezent noi tuşe, integrînd comedia pe care o joacă societatea românească de astăzi în contextul marelui spectacol al comediei contemporane în care este antrenată întreaga omenire.

Şi… cine ştie?!… – încurcate sînt căile recunoaşterii în literatură.

 

 

 

Stăpînul licuricilor de Constantin Munteanu, Editura Inspirescu, 2015.

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO