Jan 16, 2017

Posted by in Ex libris

Anastasia DUMITRU – Forța malefică a (ne)cuvîntului sau despre Îmblînzitorul de lupi

Îmblînzitorul de lupi, scris de Bujor Nedelcovici, publicat iniţial la Editura Albatros, în 1991, tradus de Alain Paruit, (Le dompteur de loups, Editions Actes Sud, Franţa, 1994) este un roman al tenebrelor psihicului uman, avînd un erou dostoievskian, incapabil de a-şi găsi locul în lume. Nu întîmplător acest roman a fost inclus în Opere complete, Vol. 3, alături de Cartea lui Ian înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat. Aşa cum mărturiseşte însuşi autorul, în prefaţa, cu care l-a obişnuit pe lector, Îmblînzitorul de lupi este o carte ambiţioasă care ,,atinge problema filosofică a Binelui şi a Răului, dar şi a Erosului şi a Thanatosului”.[1]

Aplicînd mitocritica şi psihanaliza, vom pătrunde în structura de adîncime a romanului, ce are un stil compact şi tensionat. Exilul, ca probă iniţiatică, presupune perpetua confruntare la toate nivelurile, fiind şi testul esenţial al rezistenţei morale şi spirituale a eului aflat în derivă. Titlul romanului este antitetic, sintetizînd problematica morală a luptei dintre Bine şi Rău. ,,Îmblînzitorul” este simbolul forţei benefice care doreşte să stăpînească ,,lupul” din om, un aspect la care se referea şi Freud: dorinţa călăreţului (a conştientului) de a ţine în frîu calul (inconştientul, iraţionalul). Bujor Nedelcovici îşi organizează universul ficţional în aşa măsură, încît reuşeşte să dea ideilor psihanalitice conotaţii din terminologia creştină. Cele două mottouri  ale romanului sînt sugestive, evidenţiind autorului de a contura această luptă, ce constituie o dialectică a contrariilor. Primul motto este selectat din Biblie: „După omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege luptîndu-se împotriva legii minţii mele şi făcîndu-se împotriva legii păcatului care este în mădularele mele.” (Sfîntul Pavel, Epistola către romani, VII, 22, 23). Al doilea motto emblematic aparţine lui Emil Cioran «Nous portons en nous un bourreau réticent, un criminel irréalisé».

Pornind de la aceste forţe antagonice, prezente în om, dînd dovadă de o reală măiestrie, Bujor Nedelcovici foloseşte metoda amplificării, pentru a sonda straturile profunde ale patologicului. Autorul, cunoscător al esoterismului (aşa cum am constatat în nuvele din vol. Oratoriu pentru imprudenţă), foloseşte simbolul cifrelor, de data aceasta mizează pe magia numărului şapte.[2] Cele ,,şapte cînturi”, pe care se bazează structura de adîncime a romanului Îmblînzitorul de lupi simbolizează cele şapte zile al Genezei, începînd cu Foret obscure şi culminînd cu Colline au soleil levant. În prolog eroul exilat, Vlad, aflat singur în parcare, ne sugerează că în labirintul nopţii, al încercării de urca panta şi de a găsi lumina, simte ,,o prezenţă vie” agăţată pe umerii lui. Printre frînturi de fraze, insinuează că întruchiparea nu era pe spinare, ci cu el, ,,era un camarad de drum”. Acest camarad era dublul negativ al eroului, partea nevăzută a omului, care este de neînţeles pentru ochiul superficial. La aflarea celor relatate, Ana, soţia lui Vlad este nedumerită, iar relatările lui par fără noimă, fiind considerate ,,halucinaţie… nebunie”. Romanul trebuie citit în această cheie, a încercării de înţelegere a neînţelesului, de comunicare a incomunicabilului. Aşa explicăm tăcerile lungi ale eroului, cel cu ochii deschişi în noapte, cel cu ,,orbitele goale”, absorbit de ,,ferestrele goale ale propriei case părăsite”.[3] Epilogul aparţine Anei, care, văzînd primele flori ale primăverii tîrzii, nu clarifică mesajul, ci îl aprofundează în conotaţii mai mari, ca un fald ce amplifică şi învăluie semnificaţiile.

Cititorul întîmpină obstacole în pătrunderea sensului acestei cărţi. La prima lectură se desprinde numai firul epic al eroilor aflaţi în ,,vagabondajul universal”, al celor în căutarea ,,pămîntului promis”. La o analiză mai atentă, se observă o întreagă hermeneutică. La începutul romanului, personajele sînt în infernul parcă dantesc al hotelului-restaurant Cezar, din subsolul de unde simţeau ,,claustrare şi sufocare”, miros şi ţipete. Toţi pelerinii sînt umiliţi de ,,împărat” şi decăzuţi spiritul în acest ,,subsol al păsărilor călătoare”. Ei trăiesc o perpetuă stare de incertitudine. Numai naşterea copilului în acest subsol al suferinţei, a noii Ane, nume dat după biserica Sf. Ana din satul natal al pelerinului, este începutul speranţei, cînd par a ajunge în Purgatoriu, posibila cale de salvare. ,,Copilul este singura fiinţă liniştită şi liberă, singurul semn că şi noi existăm”[4], meditează cealaltă Ană, soţia lui Vladimir Antohie. Revenirea la sacru, prin reunirea celor pierduţi, împrăştiaţi în cele patru zări, prin ridicarea altarului şi a crucii, în pădure, de către părintele Ioachim, constituie finalul aventurii pentru că, simbolic, soarele se înalţă, iar Vlad Antohie este exorcizat de forţele stihiale, se metamorfozează şi se vindecă pe sine, pe fiul său, salvîndu-şi propriul sine. Apa este cea izbăvitoare şi regeneratoare, ea omoară substanţa malefică a ucigaşului şi îl învie în planul benefic. Apa este asociată cu femininul prin această forţă magică a purificării, a devenirii, a schimbării şi a continuităţii vieţii. Poate de aceea, autorul a optat pentru personajul-reflector feminin, Ana, aceeaşi Ana ca în balada Meşterul Manole, care se zideşte, se sacrifică pentru dăinuirea sacrului, a Frumosului, Binelui şi Adevărului, valori eterne. Eroina are o mare putere de sondare a esenţialului, este sensibilă şi senzuală, întruchipînd eternul feminin.

Chiar dacă în aparenţă tema este simplă, drama exilanţilor, prin complexitatea personajelor, a texturii narative şi a simbolurilor, romanul deschide multe căi de interpretare. Una dintre grilele de lectură duce la tema căutării soţului şi a salvării lui din ghearele propriilor tenebre. Lectorul este captiv în hăţişurile şi profunzimea jocului destinului celor care îşi trăiesc apocalipsa zilnic, arzînd pe altarul sacrificiului de sine pentru a supravieţui umilinţelor la care au fost supuşi. ,,Puţini însă sînt capabili de perseverenţă, selecţie şi opţiune! Un individ neintegrat cum sînt mulţi dintre cei de aici – rămîne străin şi înstrăinat într-o ţară străină. De aceea sînt complexaţi şi depresivi. Uitaţi-vă la ei! Sînt înnebuniţi din neputinţă, prostie şi libertate! Ascultaţi-mă cu atenţie, stimată doamnă! Marele flagel al acestui secol nu este nici Cancerul, nici Sida şi nici Războiul! Nebunia! Aveţi grijă, stimată doamnă! Nebunia ne pîndeşte pe toţi din toate colţurile”[5], consideră unul dintre eroi, locuitor al infernului din hotelul lui Cezar. Această maladie modernă, numită în termeni psihanalitici ,,angoasă, anxietate sau sindrom” înseamnă duce la reprimarea sinelui, a libertăţii eului, avînd reacţii psihice de necontrolat. Un personaj, Ismail, reuşeşte să explice raportul cauză-efect astfel: ,,imaginaţi-vă o săgeată care coboară prin noi, trece prin subconştient şi ajunge în straturile cele mai profunde: stările abisale, perversiunea, crima, sinuciderea, Infernul… în celălalt sens, adică ascendent, săgeata se îndreaptă spre abstract: ideea, metafizicul şi sacrul”. Tot el este conştient că mulţi exilanţi nu au capacitate de a înţelege limita conflictuală, această ,,Apocalipsa de fiecare zi şi clipă”.

Vladimir Antohie, un intelectual distins, ziarist, reporter de televiziune, cel care iubea cărţile, muzica, istoria, un alter ego al autorului, ajunge de nerecunoscut din cauza vitregiilor exilului, a spaimelor şi deznădejdilor. Patologicul devine instrument de cunoaştere, punînd în evidenţă fracturi ale eului de ordin supra sau subindividual ce se manifestă la nivel personal. Eul celui oprimat, aşa cum se consideră Vladimir, dezvoltă inconştient, în arhetipurile active la nivelul Sinelui profund, semne ale primitivităţii de necontrolat, activînd straturile profunde ale dimensiunii pre-personale sau transpersonale, aşa cum apare în viziunea psihanaliştilor (Freud sau Jung). În acest sens, sugestive sînt constatările aflate sub semnul posibilului: ,,poate este puterea malefică a trecutului pe care o purtăm fără să ştim în noi, o acţiune fatală, distructivă şi demonică asupra prezentului” şi ,,uneori, chiar fără să vrem, gîndul poate ucide”. Simplul gînd, focalizat asupra unui om sau eveniment, poate avea reacţii de nestăvilit, transformînd omul într-un criminal în serie fiind similar eroilor Agathei Christie, din Zece negri mititei. Vlad, aflat în stăpînirea forţelor iraţionale, manifestate ale patternurilor psihicului său, chiar ucide. Romanul devine pe alocuri unul poliţist, cînd asistăm la anchete, pentru a se dovedi de către acuzatori că Vlad este făptaşul. Eroul central devine, fără să vrea şi fără să fie dovedit, un criminal în serie, dar şi victima propriei gîndiri maligne, îmbolnăvindu-l pe fiul său, Alex. Vlad confirmă cercetările psihanaliştilor conform cărora, dacă sîntem moderni (antropocentrici) la nivel categorial, rămînem „arhaici” (ontocentrici) la nivel arhetipal. Primitivitatea (arhaicitatea) şi modernitatea nu sînt structuri succesive, ci ele sînt coprezente în fiinţa umană. Firul epic urmează jocul gladiatorului şi al animalului în luptă, urmărind tehnicile de pîndă, atac, apărare., legile urii, violenţei şi ale cruzimii. ,,Cum a învăţat Vlad şi cine a fost iniţiatorul iniţiatului?!” se întreabă mirată soţia lui, fără a înţelege transformările lui. ,,Cine este omul pe care îl iubesc? cine este blîndul, tăcutul, seninul şi zîmbitorul Vlad? cine este îmblînzitorul de lupi?…”, continuă şirul de întrebări ale ei. Dostoievski a fost printre primii prozatori care a anticipat şi a demonstrat că maladiile modernităţii derivă din dizarmonia structurilor categoriale de conştiinţă cu infrastructurile arhetipale inconştiente. Dezastrul modernităţii, semnalat de scriitori, filosofi, analişti, rezultă din închiderea conştiinţei categoriale faţă de sensurile inconştientului arhetipal. Vlad, eroul lui Nedelcovici, este purtătorul obsesiilor refulate, ale unei contradicţii neexprimate în cuvinte, ci doar gîndite. Personajul crede că rezolvarea non-contradicţiei este gîndirea vindicativă. De aceea, este criminalul involuntar, declanşatorul infraconştientului, a existenţei larvare, haotice, abisale, a proto-imaginilor, la care se  referă Jung.[6] Prin voluntarismul negativ şi asociativ, îmblînzitorul de lupi concentrează mai multe drame, însumînd destinul exilatului, a nomadului modern, dar şi a pelerinului pe pămînt, care trebuie să discearnă între forţele opuse. Spre final, datorită miticului şi magicului, el regăseşte simbolul, puntea comună cu mitologia, care îl va absorbi.

Recurgînd la ,,jucăriile” narative, specifice romanelor sale, la mit, simbol, aventură, suspans, tehnica detaliului şi a vizualului, Bujor Nedelcovici atribuie acţiunea unui personaj-narator feminin, aşa cum se întîmplă şi în Dimineaţa unui miracol sau Provocatorul. Ana alege drumul labirintic al căutării soţului său, urmată de Alex, fiul ei, aşa cum a făcut şi Vitoria lui Nechifor Lipan, călăuzitoarea lui Gheorghiţă, din Baltagul scris de M. Sadoveanu. Celelalte personaje sînt şi ele importante în desăvîrşirea texturii romanului. Lica-Paşaport este exponentul emigranţilor care face posibilă circulaţia oficială a vagabonzilor de pe mapamond. Părintele Ioachim apare în antiteză cu actorul vorbareţ Daniel, dar şi cu tăcerea exasperantă a lui Vlad, a celui care se retrage în pădure, în spaţiul iraţional, arhaic, avînd comportament similar eroului din povestirea În mijlocul lupilor de Vasile Voiculescu, fiind un lykantrop. Oamenii pămîntului, Dumitru şi Matei, par a fi exponenţii ţăranilor din Vălenii de Munte, la care se referă autorul în jurnalul său; Ilinca, descîntătoarea, este personaj de tip mana, cunoscătoare a riturilor străvechi, o altă Savilă ce invoca totemul, eroina din Lacul rău a lui Vasile Voiculescu. O altă voce, venită parcă din lumea de dincolo, este cea care aduce cumplita veste a morţii părinţilor, a mamei, Marcela, şi a tatălui, Grigore, care a decedat la o săptămînă după ea, fiind înmormîntaţi la Mănăstirea Ghighiu, unde sînt şi bunicii autorului. Aceste nume sînt reale şi accentuează dramatismul celor aflaţi în bejenie, aflaţi sub blestemul spaţiului, aflaţi mereu între un aici şi un acolo. Personajul reflexiv Ana (o altă Céline sau Marie din universul prozastic al lui Bujor Nedelcovici) este oglinda în care se răsfrîng toţi eroii, dar care sintetizează sensibilitatea şi nostalgia celor pribegi după spaţiul natal. Sînt numeroase pasaje în care o surprindem melancolică. Monologul interior amplifică durerea celei osîndite a urma calea străinătăţii. ,,Stau pe terasă în şezlong şi beau o cafea. Razele soarelui îmi încălzesc plăcut faţa… închid ochii. Ascult liniştea din mine – şi din afara trupului meu. O mierlă strigă în apropiere. Cîntecul punctat al cucului pe dealurile de la Vălenii de Munte şi fluieratul mierlei de aici… ciocul ei galben pare desenat pe un bulgăre de tăciune… Dorul şi nostalgia declanşate de un sunet, prezentul ca un ţipăt dilatat pînă la diform. Sunetele! Vuietul mării, ritmul legănat al valurilor, ritmul iubirii… şuieratul vîntului prin crengile brazilor… sunetele lumii captate de o ureche uriaşă străbătută de un cuţit: Le jardin des délices, de Hieronymus Bosch… Cineva mă îmbrăţişează protector, mă acoperă imaterial cu fiinţa lui, mă sărută fără să mă atingă…”[7], meditează ea, cuprinsă de beatitudine. Aflată pe ,,pămîntul aşteptării, al destinului amînat”, îşi găseşte stabilitatea şi alinarea, gîndind la copilărie şi la rădăcinile de acasă. ,,Dorul de primăvară”, livada înflorită, mirosul liliacului, ,,nucul cel de mare de o sută de ani”, sînt visele compensatorii ale personajelor. Aceste simboluri ale ascensiunii îi ajută pe călătorii fără voie să reziste, să nu fie absorbiţi de hăul infernului. Iubirea este forţa universală care îi echilibrează şi îi aduc la normalitate pe rătăciţii în timpurile şi spaţiile ostile. Ana îl provoacă pe Vlad să se destăinuie pentru a afla traseul labirintic al transformărilor, cînd era pe punctul de a se sinucide. ,,Nu puteam nici să mă sinucid: la ferestre erau drugi de fier, iar singur nu rămîneam nicio clipă. Plecasem dintr-un loc în care mă sufocam şi… ajunsesem într-un loc în care nu mai aveam nici dreptul de a muri. O glumă sinistră! Ce să fac? Cum să rezist? în jurul meu tot felul de oameni… nişte lupi turbaţi. Cîinii mei sînt blînzi, frumoşi şi inteligenţi!… Existenţa să nu fie inferioară descoperirii pe care o faci trăind! De cîte ori am repetat această frază! Dar cum să suporţi şi să depăşeşti fiecare clipă?! Căutam cuvinte pe care le repetam pînă cînd îşi pierdeau orice sens: Exilul: proba iniţiatică! Călătorie în labirint pentru a înfrunta Minotaurul! Moartea şi învierea necesare depăşirii şi iluminării… Tremuram de frică… o frică inconştientă, animalică. Cînd treci de la tentaţia sinuciderii la aceea a distrugerii lente ajungi la înţelegerea deşertăciunii. Pentru ce?! Pentru cine?!”,[8] se spovedeşte cel care simţea crucificarea exilului, prăbuşirea iluziilor, moartea şi învierea surghiunului. Dînd sens aventurii exilaţilor, ea aprofundează latura metafizică, opusă Cezarului, care îi subjugă pe toţi. Vlad, taciturnul, înnebunitor de profund prin tăcerile sale, îl scoate din minţi pe cititor, rămînînd inaccesibil. De aceea, pleacă de unde a venit, este absorbit de mit, de inconştientul colectiv. Hotelul lui Cezar, un simbol al Babilonului contemporan, regatul banului, este mistuit de flăcări, iar preoteasa acestui templu al Răului, Jeannine, moare răpusă de cîinele lui Vlad. Astfel, conturile sînt reglate, eroul se răzbună, lăsînd pădurea să dăinuie – ca labirint al regăsirii şi al revenirii la mit. Soarele se ridică, iar cercul ororilor se închide şi datorită descîntecelor, a slujbei, a bisericii şi a crucii pe care o înalţă preotul Ioachim.

Nu este importantă atît acţiunea romanului, periplul Anei în teritoriul suferinţei ,,nomazilor moderni, ci mesajul profund pe care îl transmite el, decelat în structura de adîncime: în situaţiile-limită creierul activează resorturile necontrolabile, ,,proto-imaginile”, structurile inconştiente, la care se referă psihanaliştii şi pe care le-au anticipat scriitorii. Bujor Nedelcovici este un continuator al lui Dostoievski, pentru că şi-a propus să intre în universul patologicului, în tenebrele psihicului uman decăzut pînă la inuman. Îmblînzitorului de lupi demonstrează că niciodată complexele de inferioritate nu dispar, ci rămîn refulate şi sporesc în proporţii, răbufnind în situaţii critice. Autorul scrie în comentariile ce preced romanul despre tînărul Dostoievski, care îşi ura tatăl violent, pînă acolo încît îi dorea moartea. Din ziua cînd ţăranii care munceau pe moşia bătrînului Dostoievski s-au revoltat şi l-au ucis, scriitorul a rămas toată viaţa cu sentimentul tragic al vinovăţiei că şi-ar fi omorît tatăl.

Îmblînzitorului de lupi este un roman actual, întrucît drama exilaţilor este o temă mult discutată de către toţi, de la oamenii de rînd, care aleg singuri surghiunul, spre mirajul Cezarului, pînă la politicienii şi economiştii, care asistă neputincioşi la asaltul estului spre vest şi al vestului spre oriunde. Nu întîmplător autorul scrie ,,Oamenii îşi iau lumea în cap! Caută pămîntul promis! Pămîntul sfînt! Cruciadele fără cruci şi fără mormîntul sfînt! Toţi au înnebunit! Italienii şi asiaticii se duc în America, portughezii şi africanii în Franţa, turcii în Germania, cei din Est fug în Vest, iar aici, în Elveţia… toate naţiile de pe pămînt. Un secol al nomazilor! Se plămădeşte o altă lume cu rase amestecate, cu limbi pocite, cu frontiere desfiinţate, cu indivizi fără patrie, fără tradiţie, fără religie, trăind de-a valma într-o Europă uniformizată, egalitară şi pentru gloria unui Babilon modern.”[9] Exilul este un labirint spre ,,cimitirul gloriei umane”, afirmăm, parafrazîndu-l pe Ivan Karamazov. Autorul Jurnalului infidel precizează că ar fi vrut să-şi intituleze romanul Zilele deşertăciunii mele.[10] Literatura exilului, scrisă de Bujor Nedelcovici, un exponent al celor aflaţi în bejenie, oferă o perspectivă inedită asupra fenomenului migraţiei, al problematicii contemporanilor care trăiesc în secolul postmodern al vitezei, dar care parcă suportă mai mult ca niciodată consecinţele arhaice, demonice, permanente ale (in)deciziei, ale eternului blestem de a opta pentru unul dintre cei doi poli ce presează fiinţa omenească: Binele şi Răul.

Romanul lui Bujor Nedelcovici face parte din scrierile autentice prin care se certifică faptul că literatura are puteri introspective, de radiografiere şi sinteză a vieţii înseşi, că arta este o cale de (auto)analiză sau (auto)cunoaştere a (in)conştientului. Lectorul poate întrezări cruzimile energiilor psihice, a violenţei (ne)îmblînzite, taine încă nedezlegate prin mijloacele ştiinţifice ale cercetătorilor. Concluzia care se desprinde în urma citirii acestui roman are conotaţii creştine: ,,poate că fructul sacrificiului este tocmai această forţă-purificare-iluminare”, sacrificiul este ,,le gage d’une obscure compensation, ou d’une irrémédiable perte”. Nu întîmplător, din discuţia cu profesoara de litere şi filozofie, Ludovica, (ajunsă la un moment dat şi ea să strîngă gunoiul din grajd!), aflăm că exilul este asociat cu parabola grăuntelui de grîu, căzut în pămînt: ,,dacă nu va muri, rămîne stingher; dar dacă va muri, aduce multă roadă!” Vlad face parte din categoria atipicilor, care nu au acceptat să joace rolul „grăuntelui de grîu”, nu a vrut să moară simplu, ci să-şi ,,strige tăcerea”, el rămîne ,,pedepsitorul pedepsit, dar…  eliberat”, după cum îl consideră vocea înţeleptei profesoare. El este purtătorul unui alt semn, al peceţii unui alt fel de Iov, este un anti Ulise, care abandonează totul, casă, familie, prieteni, pînă şi viaţa, înghiţit de propriile himere, dar care lasă în urmă taina unui mesaj inaccesibil. Unele sensuri nu se lasă pe deplin descifrate pentru că se aseamănă cu miracolele, ce nu pot fi surprinse decît de copii, de cei inocenţi, deveniţi şi eroii marelui prozator rus. Copiii sînt mai aproape de origini, au alt simţ al sacrului, însă nu îl pot dezvălui în cuvinte, nouă, adulţilor. Poate nu întîmplător Dostoievski, autorul romanelor Posedaţii, Demonii, Crimă şi pedeapsă, înainte de a muri, a strîns copiii în jurul lui şi a rugat-o pe Ana Grigorievna să citească parabola ,,Fiului risipitor”, apoi le-a ţinut o cuvîntare în care le-a zis să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu. Probabil de aceea şi autorul Îmblînzitorului de lupi îi dedică volumul fiului său, Grégoire. Copiii nu au capacitatea de a tălmăci în cuvinte tainele. Aşa se explică probabil şi infirmitatea lui Alex, lipsa auzului; el nu vrea să audă vorbăria inutilă, aşa cum orbul din Jurnalul unui cîntăreţ de jazz nu vrea să vadă ostilităţile din jur, ci doar lumea interioară şi cea a esenţelor. ,,Cuvintele sar ca aşchiile unui arbore tăiat în grabă de un topor ascuţit”[11], conchide Ana. Numai ea este convinsă de veridicitatea mesajului aflat din cărţile lui Vlad: „Există un timp pentru a avea, altul pentru a pierde, un timp pentru a plînge, altul pentru a rîde, un timp pentru a sfîşia, altul pentru a coase, un timp pentru a urî, altul pentru a iubi, un timp pentru război, altul pentru pace, un timp pentru a vorbi, altul pentru a tăcea…”. Convingerile ei rezultă din paradoxul budist, născut din conflictul contrariilor, din intuirea esenţelor. Ana, după ce îl vede pe soţul său tăcut şi încremenit în prag, ştie că timpul lui Vlad a fost „timpul tăcerii”. Inspirat citatul din Flaubert, devenit mottoul cîntului şapte: ,,…quant aux miracles, leur raison n’en fut pas surprise; dès l’enfance ils les connaissent…”.

Atragerea lui Vlad Antohie în apele neantului, în timpul fără timp, cel al Crăciunului, avînd conotaţiile sacre, daci eterne, în este tocmai ,,povestea”, legenda, alegoria – ofranda autorului, adusă nouă, cititorilor. Vlad pleacă însoţit de cîinele său Big, de necuvîntătorul, dublul său, pe care îl simţea alături, lăsînd în spate pragul, fereastra spre mare, prin care este invitat cititorul să înţeleagă rolul tăcerii şi al vidului, neînţelesul, necuprinsul. Romanul ne aminteşte că prin prezentarea violenţei şi a crimelor, literatura este un alt fel de religie (re-legare), o formă de exorcizare a Răului, de revanşă împotriva agresivităţii de oriunde, a celor aflaţi între lumi, în labirintul ,,păsărilor călătoare”, al pelerinajului nostru prin lume şi prin propriul (in)conştient. După citirea ultimului rînd al acestei originale cărţi, unice în literatura romînă prin arhitectura ideilor, fiecare se întreabă: ,,Care este timpul pe care îl trăiesc acum?” şi ,,Cum pot îmblînzi lupul din mine?”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Opere complete, vol. 3, Bucureşti, Editura Allfa, 2006, p. 12.

[2] Amintim că Dante a fost printre primii scriitori iniţiaţi care şi-au construit cărţile recurgînd la simbolismul magic al numărului. Capodopera sa, Divina comedie, conţine un mesaj criptic, greu accesibil, datorită arhitecturii complexe a cifrelor, ce necesită o lectură atentă, intertextuală, mult prea dificilă pentru cititorii actuali, prea grăbiţi şi superficiali.

[3] Opere complete, vol. 3, prologul.

[4] Îmblînzitorul de lupi, p. 52.

[5] Ibidem, p. 49.

[6] C.G. Jung, Arhetipurile şi inconştientul colectiv, Ed. Trei, 2003, p. 31.

[7] Îmblînzitorul de lupi,p. 81.

[8] Ibidem, p. 83.

[9] Ibidem, p. 29.

[10] Opere 5, Editura Allfa, Bucureşti, 2005, p. 59.

[11] Îmblînzitorului de lupi, p. 280.

Revista indexata EBSCO