Jan 16, 2017

Posted by in Ex libris

Mariana PASINCOVSKI – Paul Goma. Bonifacia: traseul auctorial. Reconstrucția arhitectonică

Pentru a înţelege şi a dezvălui arhitectonica cifrată a cărţilor lui Paul Goma se cere a întreprinde o lectură contextuală, unitară şi interdisciplinară, din interiorul unui discurs deopotrivă complex, provocator şi erudit. O excursie care, de-a lungul extinsei narative, capătă proporţiile unui pelerinaj, întrucît invită nu doar la studierea arhivei scriitorului ci şi, mai ales, a conjuncturii istorice care a permis înscrierea acestei arhive. Aşa se face că, din confluenţa activităţii publicistice, istorice şi beletristice rezultă frînturi de autoimagine suficient de vii ca să releve dialectica interioară a condeierului opresat şi să traseze calea prin care poate fi instaurată adevărata humanitas a unui homo humanus. O imagine completă însă a personalităţii, precum şi a momentelor iniţiale de cristalizare a concepţiei specific gomiene nu poate să o ofere, în complementaritatea celorlalte genuri, decît romanul. Iar exemplul cel mai la îndemînă îl constituie Bonifacia, scriere care vizează, o dată mai mult, în fazele ei incipiente, diferitele înfăţişări (şi transformări) ale viitorului pictor de caractere.

Sub acest unghi ne propunem să descifrăm, în paginile următoare, notă cu notă, uvertura „erotică” (un eros mai degrabă impus decît propus) a tinereţii unui adult întîrziat, „oprit din pornire”, cum se autocaracterizează, ajuns la Cina cea de Taină după ce pîinea şi vinul fuseseră împărţite. Ce îi rămîne de făcut?, cine îi poate furniza un principiu de alegere?, care sînt soluţiile recomandate?, cine sînt prietenii care le recomandă?, cum se manifestă prietenia?, care este preţul unui „dram” de „noroc”?, în ce se măsoară privilegiile acordate? sau, de ce nu, dizgraţiile celui care ar refuza să „plătească” (sau să fie răsplătit), ostil dintr-o dată Istoriei şi societăţii?, şi cît de aprigă este lupta dusă în forul interior împotriva maleficului spectacol de hipnoză[1] care poate să consolideze oricînd fatalismul istoric: „«Eu pariez pe acest cal […]. E un cal bun. Poţi ajunge departe cu el»“ (Miłosz  2008: 36).

În vederea unei studieri minuţioase a narativului, indiferent dacă acesta se situează la nivelul evenimentelor reale sau imaginare, dacă e vorba de istorie ori de ficţiune, intenţionăm să descompunem materialul textual al romanului pe linia montajului cronologic şi în direcţia plimbărilor inferenţiale pe care le stipulează. Vom avea astfel o dublă garanţie: nu doar a decorsetării scriiturii, ci şi a accederii la prototipul nud al viitoarelor urzeli. Mai ales că atmosfera reclamă o perioadă a decantărilor şi consemnează o adevărată „schimbare la faţă”, intensificată spiralat prin leitmotivul „abia acum o descopăr”.

Să reconstituim, aşadar, traseul naratorial, cu un popas atît cît să permită radiografierea individuală a celor trei toposuri-piloni de susţinere a arhitecturii: Universitatea, restaurantul Uniunii Scriitorilor şi casa anticarului Sterescu.

Încă din prima parte a romanului, aşadar examinînd retorica particulară a paragrafelor de deschidere, se observă că descrierea inaugurală punctează deja, prin intermediul colegei Bonifacia şi raportîndu-se la ea, cele prime două toposuri ale compoziţiei: universitar (Amfiteatrul Odobescu) şi din incinta restaurantului Tomis (fost Kiseleff). Tablou căruia autorul îi va lărgi, cu fiecare pagină, perspectiva, ajungînd să îl picteze în diferite culori şi pe diferite pînze, de obicei contrare. În orice caz, şi nu e doar o supoziţie enunţată, urmînd a fi şi demonstrată, această descriere (la nivelul textului, se înţelege) este departe de a etala vreo urmă a caracterului sporadic – (poate doar sporadicitatea în sine a vieţii generatoare de astfel de întîmplări), acţionînd într-un regim de premoniţie atent dozată. În plus, detaliile artistice împreună cu evoluţia naraţiunii trădează o construcţie laborioasă, în care toate drumurile deapănă în direcţia deznodămîntului: poziţia Bonifaciei – „spre stînga şi uşor pe spate” vesteşte, încă de la început, prin locul predestinat, fatalitatea personajului, respectiv consecinţele ineluctabile ale acestei fatalităţi, repercutate asupra naratorului, beneficiar direct al aşezării, şi anunţă transformarea ulterioară a camaradei în prototipul prietenei care o însoţeşte. Să urmărim însă mai bine textul:

 

Abia acum o descopăr.

O descopăr abia acum, deşi sare în ochi, deşi la început îmi sărise ori poate de aceea nu o luasem în seamă. De un an şi două luni sîntem colegi de an, de grupă; mai mult: face şi ea parte din categoria ‹‹babacilor››; ne salutăm de cîte două ori pe zi, la –vedere şi la revedere; mai mult: cam o dată pe săptămînă schimbăm cîteva cuvinte cu prilejul ‹‹stătutului-şi-servitului››.

Şi totuşi, o descopăr abia acum.

Acum, la acest curs de ceva (introducere într-o chestie în care mai fusesem introdus acum zece-unsprezece ani, în prima studenţie: rămăsesem tot pe dinafară), în timpul căruia, pentru întîia oară, nu mai reuşesc să-mi văd de ale mele, cele ne-studen-ţeşti. Privirea îmi tot pleacă spre stînga şi uşor spre spate înspre acolo unde şi cum stă de un an şi două luni – totdeauna în ultimul rînd ocupat din amfiteatru; ca totdeauna, cu totdeauna, în stînga-i, Fata-Popii (în timpul liber numită Georgescu Georgeta), replica ei pe uscat, pe slab, negru, zbîrcit, pilos […]; acolo, aşa, masticînd amîndouă larg, pe lat, ierbivornic; somnolînd amîndouă, la cursuri; fumînd amîndouă, în pauze; venind-plecînd amîndouă, mereu alături, oriunde, nedespărţite. Precum obiectul şi umbra sa (Goma 2006: 3).

 

Dar indiciile nu se opresc aici, ci abia îşi iniţiază cursul. Căci încă dintru început protagonistul are grijă să enunţe problemele importante, pentru a furniza mai apoi soluţiile adecvate. Asta şi pentru că dezvoltarea perceptivă a naratorului stă sub egida şi în interdependenţa succesivelor transformări (şi descoperiri) ale naraţiunii, în transfer, ale mediului care îl adoptă. Fapt care înscrie volumul atît într-o încercare de descriere, cît şi într-un dialog cu cei care se pronunţă pentru „inovare”, precum şi un dialog (deşi indirect) cu sine. Astfel, cuprinzînd în aceeaşi măsură observaţia şi introspecţia, statutul de re-student oferă prilejul ideal de a cerceta cum se adaptează fiinţa umană la condiţii neobişnuite. Oportunităţi care imprimă cărţii un ritm gradat, în ascensiune în toate planurile.

Pînă la raţionalizarea modificărilor care se produc are loc însă un important proces de decantare, etalat inteligent prin interferenţa celor două universuri explicative, prezent şi trecut. Şi pentru că prezentul stă sub prizonieratul inconsecvenţei şi al incertitudinii, adevăratul punct de sprijin, de referinţă în funcţie de care vor fi gîndite şi analizate transformările ulterioare, de dată recentă, îi va fi atribuit trecutului, cu precădere experienţei din domiciliul obligatoriu de la Lăteşti. De altfel, textul vine cu detalii nu tocmai favorabile în acest sens, regretabile sub auspiciile vîrstei şi ale vremurilor, dar pe cale de a fi ispăşite prin interdicţii actuale. Prin urmare, înainte de a corecta ceva în lumea exterioară, protagonistul vrea să se corecteze pe sine. Să urmărim în ce măsură se implementează sau nu acest deziderat şi cum interacţionează cu celelalte exigenţe ale naraţiunii.

După descrierea Bonifaciei din Amfiteatrul Odobescu, naratorul îşi îndreaptă atenţia înspre cel care îi favorizează această descriere, fostul coleg de închisoare, prietenul Alec, la restaurantul Casei Scriitorilor:

 

Abia acum o descopăr. Acum, după ce mi-o descoperise cineva care nu pusese vreodată piciorul în acest amfiteatru, nici pe stradă n-o văzuse: Alec.

Zice aseară, la restaurantul Casei Scriitorilor, fostul meu coleg de închisoare, Alec:

  • E rîndul tău să-mi faci un serviciu!

«În sfîrşit», zic eu, în gînd, aseară, la Casa Scriitorilor, la masa lui Alec şi a Lilei. ‹‹În sfîrşit, încetează sensul unic!››: de un an şi două luni, de cînd revenisem la suprafaţa lumii, ca re-student, cine pe cine depăna cu ţigări, cu invitaţii la masă, cu chiar bani? Alec pe mine; cine pe cine, din cînd în cînd, invita la restaurantul Casei Scriitorilor? Fireşte, el pe mine: cei de teapa mea nu pot accede în acest templu al literaturii, al volorii, decît ca invitaţi ai unor literatori, se înţelege, valoroşi, binecunoscuţi (ibidem: 3-4).

 

În acest context, serviciul solicitat devine nu doar cheia întregului roman. Este, mai mult, o caracteristică a societăţii bazate pe servitudine, pe o relaţie de putere dezechilibrată. Pe de altă parte, este şi soluţia recomandată fostului deţinut politic, actualmente student nedebutat, în vederea publicării. Invocă, aşadar, sentimente antagonice, decisive prin puterea liberului arbitru. Naratorului i se oferă fie calea ignobilei ascensiuni, (în care exemplul evoluţiei strălucite a prietenului este cum nu se poate mai la îndemînă), fie calea nobilei mizerii şi ignoranţe, al cărei destin îl urmăreşte de-o viaţă, fără prezumţia unui sfîrşit sau măcar a unei pauze de schimbare a decorului. Împrejurare în care descoperirea colegei Bonifacia, cu puteri – prin filiaţie – deschizătoare de drumuri în vederea reeditării (necesare prietenului), dar şi a publicării (necesare amicului acestuia) suscită următoarea întrebare retorică, firească într-o situaţie de constrîngere: „Abia acum o descopăr – şi ia să văd ce i-aş face, pentru a-mi face bine mie, pentru mine? Ziceam că de ea, prin taică-său, depinde, nu doar suplimentarea cotei de hîrtie pentru o anume reeditare, ci mai vîrtos: editarea; publicarea; debutul meu editorial – ce-aş face? Mai ziceam că Frînculescu-tatăl este, nu doar un oarecare tovarăş Celuloză şi Cartoane; nu doar, precum frate-său: tovarăşul Justiţie (de clasă), ci însăşi Cenzura, Majestatea Tovărăşiei Sale, Cenzura – ce-aş face?” (ibidem: 14).

Este, în fond, întrebarea capitală a unei epoci căreia i se induce sentimentul de neputinţă. Într-o stare de completă dependenţă a individului faţă de putere şi stat, creată şi întreţinută împotriva voinţei acestuia, rezistenţa sau resemnarea sînt cele două talere care măsoară vocea conştiinţei şi a raţiunii. Dar cum să fim siguri de momentul începînd de la care, cum se exprimă autorul Confruntării cu extrema…, cea de-a doua este preferabilă celei dintîi, sau cel puţin la fel de justificată ca aceasta? Mai ales cînd, în cazul intelectualilor (cei care au constituit în Est „fermentul schimbărilor revoluţionare”), acceptarea capacităţii de adaptare la linia politică este percepută drept criteriu de selecţie. Ceea ce face să se nască neîncrederea în literatura care nu dispune de „bun de tipar”. În plus, teama de a gîndi pe cont propriu induce conştiinţa opţiunii ireversibile.

Astfel, într-o lume a inversării valorilor, doar sentimentul vinovăţiei ajunge să mai despartă omul vechi de omul nou. Însă şi acesta este reprimat de spectacolul malefic cu faţă angelică, în care măştile se suprapun fără putinţă de discernere: „Dar cine este îngerul şi cine este demonul? (– se întreabă, nedumerit, scriitorul – s.n.). Iată o figură luminoasă cunoscută din copilărie – acesta să fie îngerul? Nu, această figură se acoperă de zbîrcituri hidoase: e vechea ordine, sînt tembelii în şepci corporatiste, trăsăturile Măriilor Sale, cretinismul bătrîncios al politicienilor, ofilirea Europei Occidentale, amurgul, decadenţa, misticismul instituţiilor care s-au perimat. Iată cealaltă faţă – viguroasă şi concentrată, faţa zilei de mîne, care îl provoacă. O faţă angelică? Se îndoieşte” (Miłosz 2008: 38).

Cît priveşte răspunsul naratorului, acesta nu se lasă aşteptat. El punctează o adevărată metamorfoză socială pornind de la prietenul în discuţie, trecînd pe la cadrele didactice –  mai noi sau mai vechi – de la catedră, împreună cu colegele vîrstnice, beneficiare a decretului Ceauşescu, la a doua studenţie (şi înclinare), şi sfîrşind cu mediul intelectualilor rasaţi, ademeniţi de o nouă, benefică orientare. Înainte de a judeca lumea înconjurătoare, povestitorul îşi propune să o înţeleagă. Amintirea devine astfel „un instrument ce informează capacitatea de analiză a prezentului”. Context în care, părţi ale oglinzii, cele două lumi se întîlnesc pentru a ricoşa în direcţii adverse. Însă reflectarea în ochiul străin în căutarea adevărului despre sine lasă urme: suprafaţa oglinzii vede şi înregistrează orice deformare. Ceea ce i se înfăţişează este un adevărat spectacol – „miezul irealismului societăţii reale” (Debord 1998: 39), cu o sintagmă încetăţenită a lui Debord. Din şi în mijlocul lui, naratorul îşi propune să deconspire această reprezentaţie teatrală, în vederea eliberării proprii şi a semenilor, într-un tur de forţă literară la care îl conduce umanismul său. În consecinţă, textul lui Paul Goma devine o replică la spectacolul zilnic al renunţărilor şi al umilinţelor. O formă de ripostă bine construită la procesul parţial de retransformare a culturii în marfă, cu argumente imbatabile. Pe care le stipulează chiar dintru început, înlăturînd orice urmă de echivoc:

 

Abia acum o descopăr. Şi de-aş putea, ca în acea glumă cu Polul Nord: s-o acopăr la loc… Să nu-i răcească. Aş acoperi-o pe dată, chiar de s-ar fi întîmplat să o descopăr singur; chiar dacă mie, primul (şi ultimul) mi-ar fi trecut prin cap că stiloul meu cel binefuncţionator ar putea dezîncuia genunchii ei de fiică a Reeditării şi nepoată a Reabilitării; că o pereche de picioare (dezacoperite) ar deveni utile; făcătoare-de-servicii, nu doar amicului Alec, ci şi amicului amicului – ba chiar şi cauzei literaturii române în general, ce să mai vorbim de specialul viitoarelor mele contribuţiuni. Pe tărîm (Goma 2006: 14).

 

Demonstraţia teoremei enunţate se înfiripă totuşi odată cu acumularea multiplelor descoperiri. De dată recentă fiind chiar cea legată de prietenul Alec. Serviciul pe care i-l solicită acest fost coleg de la Interne, de la Jilava, de la Gherla reactivează retrospecţia. „Profund, structural fricos, fragil din toate punctele de vedere”, Alec nu dispune de – şi nu se impune printr- un parcurs tocmai admirabil în închisoare, cu atît mai mult după eliberare, cînd veştile venite dinspre el „au început a fi din ce în ce mai inacceptabile, sfîrşind prin a deveni ofensatoare, etichetatoare pentru întreaga […] categorie a «studenţilor din ’56, ungariştii»“.

Fidel însă prieteniei şi date fiind condiţiile inumane de atunci şi de acolo, naratorul nu îl judecă, ba chiar încearcă să îi găsească circumstanţe atenuante. Revenirea la Bucureşti şi noile împrejurări îl constrîng să îşi revizuiască sentimentele. Să înţeleagă prin ce mijloace un fost deţinut politic reuşeşte nu doar să publice, ci să se angajeze la Ambasada americană, în condiţiile în care „un bandit, un duşman al poporului […] n-are ce căuta în cultură, în educaţie”:

 

«Te… mir (compătimesc – s.n.). Şi mă întreb cu neplăcere, cu milă pentru biata noastră prietenie de la Gherla: DE CE? Ca prieten am dreptul să-ţi cer explicaţii: DE CE?, tu ai datoria, dacă-mi eşti prieten, să le dai: DE CE?!» […]

«Cum ai ajuns acolo, prin ce miracol te-ai transformat din bandit anti-comunist în auxiliar al comunismului introdus în cazemata, în bastionul imperialismului mondial? […]» (ibidem: 20, 22).

 

Ceea ce îl uimeşte să descopere este, cu un termen al lui François Furet, „sfîşietoarea dedublare” (Furet 1996: 25) care reflectă contradicţiile universului amicului său, împărţit în sfere ce îi impun să adopte în diverse împrejurări comportamente ori poziţii morale antagonice: „‹‹Eu am foarte multe puncte de vedere, mi le schimb, în funcţie de…›› – niciodată, oricît am insistat, n-am aflat în funcţie de ce anume variau părerile”. Lui îi este specifică, dacă e să îi atribuim punctul de vedere al lui Vladimir Bukovski (referitor la ideologia comunistă şi la sovietici în special), „calitatea minunată de a spune un lucru, de a gîndi un altul şi de a-l face pe al treilea. Fără să sufere, de fapt, de această dislocare a personalităţii…” (Bukovski  1998: 169).

Fără consecvenţă în idei şi în atitudini, nefiindu-i suficientă logica formală, Alec pledează pentru „logica contradicţiilor”, în care argumentele folosite pot fi considerate ca o manifestare a dorinţei potrivit căreia realitatea să fie aşa cum aspirăm să o vedem. În acest fel, instabilitatea personajului, în total acord cu dinamismul şerpuitor al materialismului dialectic[2], figurează ca o adevărată premoniţie, reflectată în schimbarea mai multor figuri dragi naratorului. De ce?, şi cum se produce acest fenomen? este o investigaţie care ne transportă în spaţiul universitar, la cursul inaugural, în prima zi din a doua studenţie.

***

 

 

Bibliografie

 

Arendt 2014: Hannah Arendt, Originile Totalitarismului, Traducere de Ion Dur, Mircea Ivănescu, Ediţia a 3-a, Bucureşti, Humanitas.

Bukovski 1998: Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova: un disident în arhivele Kremlinului, Traducere din franceză de Ileana Cantuniari, Bucureşti, Editura Albatros.

Debord 1998: Guy Debord, Societatea spectacolului. Comentarii la Societatea spectacolului, Traducere şi note de Ciprian Mihali şi Radu Stoenescu, Prefaţă de Radu Stoenescu, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă.

Furet 1996: François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Traducere din franceză de Emanoil Marcu şi Vlad Russo, Bucureşti, Humanitas.

Goma 2006: Paul Goma, Bonifacia, Ediţia a 2-a, revizuită, restabilită, Bucureşti, Anamarol.

Miłosz 2008: Czesław Miłosz, Gîndirea captivă, Traducere din polonă de Constantin Geambaşu, Prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Postfaţă de Włodzimierz Bolecki, Ediţia a 2-a, Bucureşti, Humanitas.

Verdery 1994: Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Traducere de Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, Humanitas.

 

 

[1] Grăitoare este, în acest sens, descrierea lui Czesław Miłosz cu privire la imposibilitatea interioară a intelectualului, (potenţată de ştirile pe care le primeşte din Occident şi de argumentele imbatabile din ţările de democraţie populară), convins că altfel nu se poate şi că dreptatea se află de partea celei mai bune – fiind singura – Metode: ,,Taina demersurilor politice hotărîte la vîrf, în îndepărtatul Centru; atmosfera liturgică, a vocilor scăzute, cînd se vorbeşte despre personalităţile cu adevărat remarcabile; spaţiul nemăsurat din Eurasia, unde popoare întregi pot dispărea fără urmă; armate cu efective de milioane de soldaţi; eficienţa terorii; rigoarea disputelor […]; certitudinea stăpînirii întregului glob pămîntesc; […] deplasarea permanentă şi sistematică spre Apus a graniţelor Imperiului; cheltuieli neîntîlnite nicăieri în altă parte destinate cercetării ştiinţifice; activitatea pregătitoare în vederea guvernării tuturor oamenilor din lume. Asta-i puţin? E suficient pentr a-l fascina pe intelectual. […]”, 2008, p. 36.

[2],,Metoda beneficiază de descoperirile lui Marx şi Engels, de indignarea lor morală. Este un şarpe. Şarpele este neîndoielnic o făptură dialectică. ‹‹Tati, şarpele are coadă?›› – întreabă micuţul Jakubek. ‹‹Exclusiv coadă›› – răspunde tatăl. De aici posibilităţile nelimitate”, Miłosz 2008: 71.

Revista indexata EBSCO