Jan 16, 2017

Posted by in Ex libris

Gheorghe MOCUȚA – Gheorghe Schwartz: refugiul ca miză literară

Gheorghe Schwartz este poate cel mai productiv prozator al generaţiei sale şi autorul unei epopei, unică în literatura noastră, Cei O Sută. O suită de cărţi de povestiri şi romane au pregătit această viziune a omului universal, văzut într-o sută de personaje ale istoriei. După încheierea acestei serii de romane, prozatorul arădean nu s-a oprit, cum s-ar fi aşteptat unii cititori şi critici, ci continuă să scrie în acelaşi ritm infernal, al ucenicului neascultător, al „martorului” rebel, al creatorului de ficţiuni, după o strategie a jucătorului (care a avut de cîştigat şi de pierdut în cariera sa literară), un fin psiholog care încearcă să stăpînească maşinăria inventată. Miza jucătorului a fost în primul rînd ficţiunea pură, total desprinsă de biografie) şi vocaţia constructivă a naraţiunii bazată, cum ziceam, pe joc, pe enigmă, pe un anumit cifru. O formulă inspirată, poate, din pasiunea autorului pentru jocul de şah şi din studiul practicilor oculte şi al filosofiei comportamentale.

Romanul recent, Insula Zu, scris după trei volume de povestiri („vocalize”, cum le numeşte autorul), dezbate problema trăirii experienţei fundamentale a individului, în copilărie, cînd personajul principal, Radu V. Pop, devenit ulterior Robin Roby Boy, a trăit momentul decisiv al vieţii sale, la 3-4 ani şi a vizionat, din întîmplare un film a cărui acţiune se petrece într-un ostrov:

„Unii oameni trăiesc în adolescenţă experienţa vieţii lor, întîmplarea le colorează întregul destin, alţii la vîrsta deplinei maturităţi, mulţi niciodată. Robin Roby Boy, cunoscut drept Radu – Radu V. Pop -, şi-a trăit momentul decisiv deja în copilărie, chiar la „vîrsta mică” (…) Într-o zi, Robin, pe atunci încă doar Radu, a fost la cinematograf cu clasa fratelui mai mare şi a văzut un film a cărui acţiune se petrecea într-un ostrov. Un ostrov acoperit de verdeaţa cea mai verde oglindindu-se în apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut.”

Psihologul Gheorghe Schwartz vrea să speculeze asupra predestinării individuale şi transformă momentul esenţial al vieţii în  miză literară. „Insula Zu” nu este altceva decît refugiul misterios al protagonistului şi teritoriul său exclusiv care îi pecetluieşte soarta. Acolo, într-un imaginar determinat de subconştient îşi construieşte un palat misterios, conceput după reguli ciudate. Acolo el se simte un fel de genius loci şi are totul sub control. Acolo unde savantul cîştigă în speculaţii şi tururi de magie, prozatorul pierde în articularea personajului real. Proiecţie a locului ideal, al numărului de aur, insula nu oferă fericire decît lui Radu-Robin, figură a spiritului creator divizat, schizofrenic. Toţi prietenii şi iubitele pe care îi iniţiază în acest spaţiu matricial, corespondenţă a timpului de „ACUM”, nu reuşesc să se adapteze şi eşuează în tentativa lor. Experienţa refugiului pe ostrov îi ordonează viaţa şi relaţiile cu ceilalţi şi îl face să descopere cîteva principii ale vieţii trăite ca o regulă de aur: „fiecare individ să se învîrtă în cercul lui, să nu pătrundă niciodată în cercul altuia”… Învăluită în schemele savante ale principiilor şi sclava unui cifru, fiinţa îşi pierde profilul precar şi trăsăturile omeneşti şi devine o piesă dintr-un angrenaj, o piesă pe tabla de şah. Insula Zu e cercul iniţiatic unde nu există certuri, duşmănii, rivalităţi sau idealuri de nerealizat. Romanul are în formula sa o teză pe care o ilustrează în stilul povestirilor filosofice ale lui Voltaire. Cercul, insula, ostrovul sînt figuri ale maternităţii protectoare a visătorului şi cea mai bună dintre lumile posibile. Sînt simboluri ale întregului care dau iluzia desăvîrşirii, atîta timp cît se respectă regula. Diviziunea personajului, în Robin, care atinge desăvîrşirea, şi Radu, care se dezechilibrează, sînt ipostaze ale mitografiei. Pentru Radu, Insula Zu e capricioasă ca o femeie. El trăieşte teroarea din „Perioada Marilor Arestări” şi crede că „tot ce i se întîmplă şi se va mai întîmpla este şi va fi în folosul său.” Ca majoritatea cărţilor lui Gheorghe Schwartz, şi aceasta are deschidere spre  parabolă, dezvăluind un anumit tîlc al existenţei care precede esenţa, cum spuneau existenţialiştii. El nu mai reţine din experienţa omenirii decît „enigmele infinite”, ca pe nişte repere ale „Teoriei Veşnicelor Repetiţii” ale istoriei din concepţia unui personaj care îi traversează ultimele utopii: Julius Zimberlan. Avem aici, în acest roman, şi schema unui autor divizat: autorul omniscient, enciclopedist, care îşi expune teoriile generale, şi scribul, care scrie la comanda învingătorilor (a conştiinţei?) şi adoptă viziunea comportamentistă asupra individului; el observă „ce se vede”, în căutarea unei soluţii. Redescoperim în lungile descrieri care alternează cu intriga tezist-filosofică, o remanenţă a şcolii privirii, după modelul romanului francez, nouveau. Leit-motivul şi jocurile intertextualităţii nu îi sînt străine, în practica scriiturii, modernă în esenţa sa. Pe de altă parte, o discuţie cum e cea despre singurătate şi „moartea bună” („Mai fericit, însă lipsit de cei dragi, de obiectele şi tabieturile noastre”) îl aduc pe visătorul personaj cu picioarele pe pămînt. Probabil că cea mai importantă trăsătură a romanului e problematizarea şi punerea în chestiune a individualismului invaziv şi a pragmatismului excesiv.

Palatul misterios de pe insula Zu ne aduce aminte de povestirea Castelul albastru din volumul omonim, apărut în urmă cu 30 de ani. Organizarea bibliotecii ideale îi prilejuieşte lui Robin o adevărată incursiune prin istoria civilizaţiei şi dezvoltă complexul borgesian. După cum, discuţiile şi dezbaterile cu prietenii atacă temele recurente ale cărţii: timpul, boala şi moartea.

 

*)

Gheorghe Schwartz,  Insula Zu, (roman), Ed. Tracus Arte, 2016

Revista indexata EBSCO